*Nicolae Țîbrigan

Monumentul cneazului Vladimir I din Piața Roșie

Sursa: cdn.rbth.com

 

În decembrie 2016, cinematografia modernă a Rusiei s-a îmbogățit cu încă o producție din categoria „filmelor patriotice” – filmul istorico-patriotic „Viking” (Викинг – n.r.) în regia lui Andrei Kravchuk cu un buget de 20,8 milioane de dolari. Fiind finanțat parțial de guvernul rus, pelicula a fost una din cele trei cele mai scumpe filme din istoria cinematografică a Rusiei post-sovietice (după cele două episoade ale lung metrajului „Arși de soare 2” regizat de Nikita Mihalkov). Filmul se bazează pe cronicile medievale despre cneazul rus Vladimir I, sau Volodimir I (numit și cel Sfânt sau cel Mare) care, cu ajutorul vikingilor din peninsula Scandinavă, reușește să cucerească Rusia Kieveană de la fratele său Yaropolk. Pare a fi totul perfect până aici, însă, potrivit unor istorici și critici de film, regizorul a lăsat să se strecoare câteva inexactități și fabulații referitoare la evenimentele Evului Mediu Timpuriu (sec. X). Luând în considerare și promovarea intensă făcută producției pe canalele publice controlate de stat, nu putem decât intui adevăratele intenții ale inițiatorilor proiectului cinematografic. Chiar și președintele rus a apreciat pozitiv filmul, mai ales că în 2014 declara că actul creștinării cneazului Vladimir în Crimeea semnifică importanța regiunii pentru identitatea națională a Rusiei, deși atunci nu existau nici Moscova și nici Rusia. Mai mult, să nu uităm că atât ucrainenii, cât și belorușii văd Rusia Kieveană ca parte a propriului patrimoniu cultural-istoric.

Această ultimă producție cinematografică, alături de documentarele „Crimeea  – drumul spre Patrie” (Крым. Путь на Родину – rus.) și „Președintele” (Президент – n.r.), reprezintă ideal-tipuri ale noii „propagande construite” cu narative și metode adaptate secolului XXI, pe care Rusia le folosește pe post de instrumente de soft power cu consecințe pe termen mediu și lung.

foto2

Afiș de propagandă sovietică „Film pentru mase! Câte un cinematograf pentru fiecare centru raional”

Sursa: soviet-union-posters.blogspot.ro

 

La fel ca și conducerea sovietică, Rusia lui Putin a folosit filmul ca instrument de propagandă pentru stimularea naționalismului revanșard și influențarea opiniei publice occidentale în favoarea teoriei inexistenței statalității ucrainene, mai ales că filmul a avut o distribuție  impresionantă în peste 60 de state. Să nu uităm că, nu demult, și Uniunea Sovietică folosea filmul în scopuri propagandistice, iar falsificarea și mitizarea istoriei reprezentau tehnici specifice oricărui regim comunist. De la înființarea RSFSR (7 noiembrie 1917), liderii bolșevici susțineau că arta cinematografică ar reprezenta cel mai ideal instrument de propagandă pentru a răspândi idealurile Revoluției Socialiste în afară, iar Lenin a văzut în film principalul mijloc de educare rapidă și eficientă a proletariatului – idee susținută ulterior și de Iosif Stalin, care s-a arătat surprins de succesul înregistrat de Hitler în ascensiunea sa politică cu ajutorul radioului și cinematografului.

La fel ca și dictatorii sec. XX, Rusia de astăzi exploatează la scară largă cultura, inclusiv arta cinematografică, pentru a-și propaga ideologia de stat și a distribui în afară narativele agreate de Kremlin. „Filmul patriotic” trece istoria și datele factuale printr-un malaxor amestecând imagini, efecte speciale, narațiuni construite, cascadorii, mult sânge, mituri, falsuri istorice, pasiune și emoții. Anume în acest context propaganda cinematografică e mult mai eficientă, iar primele victime ale acesteia vor fi persoanele sensibile la mesaje cu încărcătură emoțională, fără o gândire critică bine dezvoltată, mai ales că narativele sale pot influența percepțiile și atitudinile publicului-țintă vizavi de subiecte specifice ce țin de istorie, politică și relații inter-umane. Așadar, recomand cel puțin să accesați Wikipedia, sau să răsfoiți studii istorice înainte de a viziona un film sau documentar „patriotic” rusesc.

În altă ordine de idei, România și R. Moldova nu au fost subiecții predilecți ai „filmelor patriotice” ruse, însă câteva producții cinematografice au reușit să inducă sau să reactualizeze publicului anumite percepții și stereotipuri vizavi de români. De la „Fratele 2” (Брат 2 – rus.), unde un personaj secundar nu face diferența între români și bulgari, caracterizându-i pe toți drept feminizați, la Armata Română neparticipantă la atacul asupra Plevnei din „Gambitul turcesc” (Турецкий гамбит – rus.) sau țăranii români din RSSM cu poclon către „eliberatorii sovietici” în fața lui „Brejnev” (Брежнев – rus.) și până la bancurile despre Armata Română a Ambasadorului rus Kuzmin sau „contribuția” Ambasadei Ruse la reinterpretarea istoriei României, toate au contribuit la construirea unei realități alternative, paralele și chiar contradictorii despre românii din cele două țări, demnă doar de Radio Erevan. Astfel de filme, documentare sau spoturi joacă rolul de veritabile cutii de rezonanță ale dezinformării și manipulării subconștientului – pericol accentuat de accesibilitatea lor în mediul online, unde difuzarea depășește, de cele mai multe ori, limita legalității încălcându-se normele de copyright.

Totuși, în logica citatului lui Mao Zedong din deschiderea filmului „Viking” – „Istoria este simptomul, iar diagnosticul suntem noi”, cineastul, istoricul și designerul propagandei se întâlnesc pentru a falsifica abil „simptomele”, astfel încât „maladia” să nu fie detectată – de acum încolo nu mai contează nici adevărul, și nici minciuna, ci percepțiile bazate pe emoții de fascinație și îndoială culese din imaginile și dialogurile „filmului patriotic”.

*Nicolae Țîbrigan este licenţiat în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. În prezent este înscris la Şcoala doctorală din cadrul aceleiași facultăți cu titlul cercetării „Coloniștii găgăuzi din Basarabia după Marea Unire”. Are experienţă în domeniul realizării proiectelor europene, participând la numeroase iniţiative de voluntariat atât în Republica Moldova cât şi România. Începând cu 2013 este expert în cadrul Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN) şi asistent de cercetare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române.