Ioana Constantin Bercean*
Sursă foto: Stephanie Keith/Getty Images
La mijlocul lunii septembrie, „poliția morală” (Gasht-e-Ershad) a Iranului, o entitate creată pentru a supraveghea respectarea codului vestimentar adoptat în 1981 (inclusiv purtarea ‚corectă’ a hijab-ului) a arestat o tânără de 22 de ani. Jina Mahsa Amini, originară din Provincia Kurdistan, a fost dusă într-un „centru de reeducare,” iar trei zile mai târziu și-a pierdut viața într-un spital, în urma unui atac de cord, conform autorităților iraniene. Însă familia tinerei susține că Mahsa Amini nu avea nicio stare de sănătate preexistentă și că moartea ei a fost, fără îndoială, cauzată de agresiunile personalului Gasht-e-Ershad. Poliția morală și personalul centrului de reeducare sunt în mare parte membri ai forței de mobilizare Basij, o unitate a Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC sau Sepâh) care monitorizează loialitatea populației și suprimă demonstrațiile majore.
Moartea suspectă a tinerei Jina Mahsa Amini a provocat un nou val de proteste în întreaga Republică Islamică Iran, țară care se confruntă cu probleme grave, de la inflație și corupție până la deficitul democratic. Evenimentele s-au extins din provincia Kurdistan până în capitala Teheran, dar și în zone urbane precum Rasht sau Isfahan și chiar Qom, unul dintre cele mai conservatoare orașe ale Iranului. Însă acest nou protest nu este o surpriză. Determinarea femeilor a fost mereu un catalizator pentru societatea iraniană. „Jos cu asupritorul, fie că este Șah sau Lider Suprem!” – se aude pe străzile orașelor. Trimiterea nu este întâmplătoare. Pe 8 ianuarie 1936, Șahul Reza a emis un decret – Kashf-e hijab (‚Dezvelirea’) – prin care interzicea purtarea în public a vălului islamic. Chiar și femeile creștine și evreice din Iran au considerat la acea vreme că interzicerea acoperirii capului în public era o încălcare a drepturilor. După mai bine de opt decenii, problema vălului islamic persistă în societatea iraniană. Dacă în timpul Șahului femeile s-au revoltat pentru că nu își puteau acoperi capul, după Revoluția Islamică din 1979 ele au început să militeze pentru dreptul de a-și alege codul vestimentar. Însă ideea de fond este că libertatea femeilor, nu hijab-ul, este problema în Republica Islamică Iran. Femeile iraniene cer dreptul la libertate și refuză să lase autoritățile să decidă și să definească ce, când și cum ar trebui să poarte. Însă înțelegerea occidentală a etosului iranian este adesea precară. Fie din ignoranță, fie determinată de o gândire deziderativă, fie pur și simplu din necunoaștere. Când se vorbește – în media vestică – despre protestele din Republica Islamică, adesea sunt oferite verdicte definitive: regimul o să cadă, o nouă revoluție se naște, iranienii urăsc religia. Însă opiniile marginale privind aceste frământări sociale reflectă înțelegerea fragilă a condamnării iraniene a legilor privind codul vestimentar. Aceste proteste își au originile în deceniile de violența fizică și emoțională practicată de stat, într-un context specific.
Folosirea de sloganuri precum „Zen, Zindagi, Azadi (Femeie, Viață, Libertate)” și „Jos asupritorul, fie Șah, fie Lider Suprem” sunt mai degrabă o condamnare a statului decât a religiei. Schimbarea se va întâmpla atunci când o masă critică va reuși să treacă peste animozitatea față de statele vestice. Deoarece oricât de mult și-ar detesta femeile din Iran, și mulți cetățenii de altfel, conducerea, reticența față de o ingerința străină este și mai puternică. Relația Republicii Islamice cu Occidentul, cea neromanțată și lipsită de pudibonderii și autocenzură, este una complicată și cu multe nuanțe. În ambele sensuri. Iar atunci când vine vorba de ‚drepturile femeilor musulmane,’ discursul se izbește inerent de deciziile care au la bază faimosul realpolitik.
Ma Chegoneh Ma Shodim? („Cum am devenit ceea ce suntem?”)
Femeile iraniene se luptă de aproape 150 de ani pentru libertate și egalitate. Chiar cu câțiva ani înainte de Seneca Falls (convenția din 1848 care a lansat mișcarea pentru drepturile femeilor în Statele Unite), o femeie din Iran și-a smuls vălul și a rostit un discurs erudit în fața unui public uluit. Femeile și bărbații din Iran au luptat pentru democrație, suveranitate și independență încă de atunci. În 1979, sintagma „Allah-hu-Akbar!,” scandată pe străzile din Teheran, a devenit cunoscută drept un fel de strigăt de luptă fundamentalist musulman, exprimat în fiecare film cu teroriști produs la Hollywood și la fel de notoriu precum infamele ultime cuvinte ale teroriștilor din 11 septembrie 2001. Dar acel „Dumnezeu este mare!” strigat de iranieni în 1979 precede percepția pe care o avem acum despre fundamentalismul islamic, pentru că vine dintr-o perioadă în care nu existau grupări precum Hezbollah, Hamas, Al Qaeda, Jihadul Islamic sau talibanii, pe vremea când Organizația pentru Eliberarea Palestinei era încă o organizație seculară și puțini occidentali auziseră de Frăția Musulmană. Pentru populația iraniană, majoritar șiită, acel strigăt a însemnat revolta împotriva unui regim autoritar impus cu forța de Occident. Un regim care după normele vestice era democratic doar pentru că era secular și dispus să facă diverse concesii cancelariilor din vest, în special companiilor petroliere britanice și celor americane. Odată cu îndepărtarea șahului Mohamed Reza Pahlavi, iranienii au votat în marea lor majoritate înființarea unei Republici Islamice; chiar stânga tradițională și laică, oponentă a regimului lui Pahlavi, a admis că fără acel slogan revoluția nu ar fi fost posibilă.
Foto: Revoluționari iranieni, Teheran, 1979. Foto: New York Times.
Islamul și Ruhollah Khomeini (părintele revoluției și primul Lider Suprem al Republicii Islamice) au fost învingătorii într-o bătălie în care aproape toți iranienii au fost implicați. Iranul a devenit o republică islamică și doar pentru simplul fapt că însuși conceptul era unul pur iranian și șiit, neimpus de nicio putere externă, populația simțea că este pentru prima oară în sute de ani când își definea singură propriul sistem politic și, mai important, propriul destin. Însă, metaforic vorbind, libertatea a durat trei zile. Revoluția a fost confiscată de teocrați; un regim autoritar a fost înlocuit cu altul. În scurt timp, noua conducere a impus noi legi. Dar noul tip de violență structurală a fost denunțat încă de atunci de feministele iraniene. Grupuri de femei au scandat cu mult curaj „Jos Khomeini,” la mai puțin de trei săptămâni după ce acesta revenise de la Paris în Iran și și-a declarat dorința de a institui purtarea obligatorie a vălului în noul stat revoluționar. Astfel hijab-ul a devenit unul dintre cele mai importante simboluri și stâlp al revoluției, un semn de pietate față de Islam, față de noua Republică Islamică.
Foto: 8 Martie 1979, protestul femeilor din Teheran. Sursă: CBS.
În timpul revoltei din 2017, Vida Movahed, o tânără iraniană, a organizat un protest tăcut și solitar în mijlocul mulțimii de pe strada Revoluției din Teheran. Ea și-a dat jos vălul și a început să îl fluture ca pe un steag. Imaginea a devenit, aproape instantaneu, virală pe rețelele de socializare iraniene. Femeile care i s-au alăturat au devenit cunoscute drept „Fetele de pe Strada Revoluției”. Vida Movahed și alte 29 de protestatare au fost arestate și condamnate atunci la doi ani de închisoare.
Protestele de azi sunt o altă etapă a acestei lupte atât de lungi, cu accente sisifice. Sunt cea mai recentă manifestare a unei lupte neîncetate a femeilor și bărbaților iranieni pentru un Iran laic și democratic. Despotismul clerical, lupta obsesivă cu Occidentul și apropierea de Rusia și China, nu au fost ceea ce și-au dorit cea mai mare parte a revoluționarilor de acum mai bine de patru decenii. Această nouă mișcare este un nou efort de a repune Iranul pe un traseu pozitiv.
Foto: Vida Movahed în timpul protestelor din 2017. Sursă: Arab News.
După mai bine de patru decenii, sintagma „Allah-hu-Akbar!” a fost înlocuită cu “Zen, Zindagi, Azadi (Femeie, Viață, Libertate),” un slogan kurd pentru eliberarea femeilor. Această mișcare face apel la introducerea unui imaginar feminist, în care libertatea Iranului se datorează femeilor. Într-o astfel de paradigmă cheia este lupta pentru autonomia individuală, dreptul de a face în mod neîngrădit alegeri privind propriul corp – o abordare care rezonează astăzi cu mișcarea feministă de pe tot globul.
Drepturile omului nu sunt negociabile iar feminismul nu este un moft. Oamenii de știință au scris despre asta. Teoreticienii au propus introducerea curentului feminist în relațiile internaționale, iar începând cu anii 1980 universitarii feminiști au oferit perspective noi și interesante asupra felului în care femeile au influențat, și o fac în continuare, politica internațională. Chiar dacă această mișcare nu va avea finalitatea dorită, ea este un pas înainte. Până la urmă femeile care protestează azi sunt demnele și mândrele urmașe ale lui Cirus cel Mare, întemeietorul Imperiului Persan, și ale lui Darius, cel în timpul căruia Imperiul a cunoscut apogeul puterii și al întinderii teritoriale. Femeile din Iran păstrează în ADN-ul lor forța și determinarea războinicelor Artemisia din Caria sau Pantea Artesbod, erudiția Azarei Andami, cea care a descoperit vaccinul împotriva holerei, dar și poezia și sensibilitatea contemporanei Shirin Ebadi. Mahsa Amini, Hadis Najafi și alte tinere care și-au pierdut viața sunt Artemisia și Pantea Iranului din secolul 21. Unele au apărat mărețul Imperiu Persan, altele luptă pur și simplu pentru libertatea de a fi. Femeile persane au fost unice și curajoase. La fel sunt și demnele lor urmașe.
Sursă: Twitter
Quo Vadis, Iran?
În Iran tensiunile au rădăcini adânci. În cursul secolului al XX-lea nemulțumirile au provocat două revoluții. Republica Islamică creată în urma celei de-a doua revoluții (1979) și-a propus să rezolve definitiv tensiunea dintre religie și secularism; dar, patru decenii mai târziu, această soluție este considerată, atât în interiorul cât și în afara Iranului, un eșec, înlocuind o formă de autoritarism cu alta. În prezent, acumularea tensiunilor s-a intensificat iar dezbaterile privind soluțiile alternative în Iranul de astăzi sunt la fel de vii și aspre precum erau la începutul secolului 20, în momentul primei revoluții (1905-1911), cea Constituțională. Nemulțumirea publică iraniană s-a manifestat ciclic după Revoluția Islamică, în 1999, 2009, 2017, 2018, 2019 și 2020. Însă, spre deosebire de ultimele proteste, nu au mai fost arse steaguri americane și israeliene, nu s-a scandat împotriva occidentului, nici măcar împotriva sancțiunilor.
Un alt aspect distinct al ultimelor revolte este legat de media de vârstă din Iran, care este de 32 de ani; așadar noul val de contestatari ai clasei politice este reprezentat de a treia generație post-1979. Marele istoric arab din secolul al XIV-lea, Ibn Khaldun, a scris că imperiile (dinastiile) tind să nu dureze mai mult de trei generații. Fondatorii primei generații sunt bărbați aspri, uniți prin greutăți, seriozitate și solidaritate de grup, un concept pe care Khaldun l-a numit ’asabiyyah. Următoarea generație păstrează realizările strămoșilor lor iar inerția ultimei revoluții le mai oferă o doză de optimism. Până la a treia sau a patra generație, ’asabiyyah (‚legătura’) se diluează semnificativ, iar tinerii vor căuta să își construiască propriul destin. În cele din urmă se va forma un nou ’asabiyyah, iar procesul se va repeta.
Frecvența revoltelor din ultimii cinci ani indică, în mod cert, că în Iran există un apetit pentru schimbare. Însă ca aceasta să se producă nu este suficientă această presiune exercitată prin revolte, de jos în sus. Este necesară și o diviziune la nivelul clasei politice, inclusiv în rândul Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC). Dar aceste fracturi nu au apărut, sau cel puțin ele nu sunt vizibile încă. Însă starea de sănătate a Ayatollahului Ali Khamenei, în vârstă de 83 de ani și care a supraviețuit unei operații de cancer în 2014, pare să se fi agravat din nou. Eventuala succesiune de putere ar putea reprezenta o oportunitate pentru protestatari, însă opoziția iraniană este inexistentă și nici nu există certitudinea că viitorul lider va avea o abordare diferită. Există riscul ca succesorul lui Khamenei să înlocuiască naționalismul șiit cu naționalismul iranian, iar legile să rămână la fel de stricte și deschiderea spre Occident imposibilă. Concurența pentru succesiune va fi intensă, iar modul în care se va desfășura tranziția va avea consecințe de amploare, interne, regionale și internaționale. În pregătirea pentru succesiunea unui nou Lider suprem, actuala elită politică încearcă să păstreze status quo-ul. Se așteaptă ca potențialii candidați să provină din cercul de încredere ai actualului Ayatollah, printre numele cele mai vehiculate fiind chiar ale președintelui Ebrahim Raisi și ale unuia dintre fiii lui Khamenei, Mojtaba Hosseini.
Diaspora iraniană manifestă deplină solidaritate față de protestatarii din Iran și cere guvernelor statelor occidentale să facă la fel. Însă atât Statele Unite cât și cele membre ale Uniunii Europene evită declarațiile prea puternice. Atenția Occidentului este aproape exclusiv îndreptată spre războiul din Ucraina, crizele energetică și alimentară sau inflație. Revenind la problema ‚drepturilor femeilor musulmane,’ aceasta va fi tratată din nou cu precauție, întrucât chiar în unele state strategice pentru Occident, femeile sunt supuse unor tratamente similare celor din Iran. SUA negociază cu monarhiile din Golf eventuale importuri de gaze, Germania a semnat deja un acord în acest sens cu Emiratele Arabe Unite, Franța cu liderii de la Doha iar Turcia condusă de președintele Recep Tayyip Erdoğan s-a poziționat ca actor esențial într-o serie de negocieri dintre Ucraina și Federația Rusă. Cea mai mare provocare pentru vestul democratic va fi să evite transformarea guvernului din Teheran într-unul similar celui din Coreea de Nord, în timp ce societatea iraniană ar trebui să fie sprijinită să devină precum cea din Coreea de Sud.
Indiferent de ce se va întâmpla în continuare, întrebarea este cum se va confrunta sistemul iranian cu această nouă realitate? Chiar dacă revolta va fi reprimată, ceva fundamental s-a schimbat – dorința societății de a nu se supune. Fiecare mișcare din ultimii ani a mai introdus o pană în fundația conducerii Republicii Islamice.
În timpul Războiului Rece, SUA au negociat acorduri de control al armamentului cu Uniunea Sovietică, chiar dacă, pe de altă parte, denunțau ‚imperiul răului’ iar președintele Ronald Reagan făcea apel la liderul sovietic Mihail Gorbaciov „să dărâme acest zid”. Poate și de data aceasta, sub emoția protestelor și impulsionat de rezistența și determinarea femeilor iraniene, Occidentul își va asuma o nouă abordare a politicii privind Iranul și va susține, de bona fide, aspirațiile poporului iranian de a trăi într-o societate liberă, în pace și deschisă spre restul lumii. Tranziția Iranului de la teocrație spre democrație nu se va produce ușor, pașnic sau curând. Dar este cea mai importantă cheie pentru crearea unui mediu de securitate în Orientul Mijlociu.
În Farsi este un proverb: در نومیدی بسی امید است، پایان شب سیه، سپید است. „Există speranță. O dimineață luminoasă urmează întotdeauna unei nopți întunecate.”
Femeile din Iran vor vedea lumina și își vor reconstrui țara.
*Ioana Constantin Bercean este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI).