Rachete lansate spre Israel din Fâșia Gaza, duminică, 8 octombrie 2023. Sursă foto AP / Fatima Shbair.
Context: Ierusalim – Dumnezeu, Allah, Putere
Ierusalimul este în centrul atenției internaționale de aproape un secol, iar când plăcile tectonice ale religiilor și culturilor reunite în acest oraș se mișcă, efectele acestor cutremure sunt resimțite de creștinii, evreii și musulmanii din întreaga lume. Iar oamenii care locuiesc acolo sunt la capătul ascuțit al orgoliilor și eșecurilor diplomatice regionale și internaționale.
În Ierusalim orice începe cu Dumnezeu sau Allah și continuă cu puterea și posesia. Și peste toate planează durerea pierderii cuiva drag.
Pe un deal abrupt, de-a lungul zidului de vest, Poarta Sionului, plină de sute de găuri de gloanțe, spune povestea războiului de independență a Israelului din 1948. Palestinienii numesc acel eveniment al-Nakba (catastrofa). Armistițiul din 1949, semnat între Egipt, Iordania, Liban, Siria și Israel, nu a fost urmat de tratate de pace și nu a adus decât acalmii temporare. Evreii și arabii și-au continuat viețile, dar povara memoriei istorice începea să definească drumul lung al traumelor ambelor popoare. Israelienii încercau să își construiască un nou stat, în timp ce palestinienii plângeau pierderea celui pe care nu l-au avut niciodată. Sute de mii de palestinieni au ajuns în tabere de refugiați, lăsând în urmă casele pe care le construiseră și pământurile pe care odinioară le cultivau, în timp ce mii de noi cetățeni israelieni trăiau în tabere de tranzit pentru imigranți, în căutarea unui nou început, după trauma pogromurilor arabe și a Holocaustului european.
În anii 1960, iordanienii și palestinienii înstăriți mergeau cu mașina din Amman în Ierusalimul de Est, pentru a lua prânzul la noul Hotel Intercontinental de pe Muntele Măslinilor, și se uitau spre israelienii bogați, care la rândul lor luau masa pe terasa Hotelului Regele David din Ierusalimul de Vest. Un oraș care odinioară fusese un mozaic al religiilor, devenise mărul discordiei permanente dintre două popoare care își revendicau fiecare o identitate biblică. Chiar sub Intercontinental se afla cimitirul cel mai sfânt al evreilor, acolo unde unele dintre pietrele funerare fuseseră profanate. Scriitorul israelian Amos Oz, care a crescut în Ierusalim, scria că peisajul era „încărcat cu o violență reprimată.” Și, într-adevăr, alte războaie au urmat.
Ierusalimul și locurile sale sfinte stau în inima Orientului Mijlociu precum o bombă cu ceas. Același Amos Oz a descris modul în care orașul și-a înghițit cuceritorii: „Ierusalimul”, scria el, „este o nimfomană bătrână care își îmbrățișează mortal orice iubit înainte de a-l arunca la o parte, cu dispreț și plictiseală; este o văduvă neagră care își devorează partenerul.” Ierusalimul a avut mulți ‚iubiți’: nu doar palestinieni și israelieni, ci și regi evrei, împărați romani, bizantini, persani, califi musulmani, cruciați creștini, mameluci, otomani, britanici și iordanieni.
Locurile sfinte înconjurate de ziduri sunt inima care bate a Ierusalimului și, nu de puține ori, stârnesc pasiuni periculoase în rândul credincioșilor. În mod normal, astfel de locații religioase nu ar trebui să genereze conflicte, dar unicitatea Ierusalimului constă în faptul că cele trei religii avraamice, monoteiste, visează toate la această zonă mică, a cărei putere constă în fervoarea de înaltă tensiune generată de combinația letală dintre furia naționalistă și pasiunea religioasă.
Un detaliu crucial care îi surprinde pe cei mai mulți oameni când văd Ierusalimul pentru prima dată este că cele mai sfinte locuri ale celor trei religii sunt doar la o distanță foarte mică, parte a aceluiași spațiu fizic restrâns. Cel mai important loc pentru musulmani și evrei este cea mai contestată bucată de pământ din lume, un complex care se întinde pe o suprafață de doar 0.144 de kilometri pătrați, construit cu mai bine de două mii de ani în urmă. Aici era odinioară și Templul Evreiesc, până când acesta a fost dărâmat la ordinul împăratului Titus în anul 70 d.Hr., după ce evreii s-au răzvrătit împotriva stăpânirii romane. Șase sute de ani mai târziu a fost ales ca loc pentru Domul Stâncii, una dintre primele și cele mai frumoase clădiri islamice, și pentru Moscheea al-Aqsa, al treilea cel mai sfânt loc pentru musulmani, după Mecca și Medina din Arabia Saudită. În limba arabă zona este cunoscută sub denumirea de Haram al-Sharif, Nobilul Sanctuar, iar în ebraică Har haBayīt, Muntele Templului. La capătul unui tunel și al unui punct de control de securitate israelian, se află cel mai mare altar creștin, Biserica Sfântului Mormânt.
În jurul anului 20 î.Hr., regele evreu Irod cel Mare a început să construiască un nou templu, și au creat esplanada care este încă acolo, două mii de ani mai târziu. Otomanii au construit majoritatea zidurilor, dar vestigiile construcției lui Irod sunt încă vizibile. Unii palestinieni preferă să creadă că evreii nu au avut niciodată un templu acolo, în ciuda dovezilor arheologice decisive. Arheologii au descoperit infrastructura orașului evreiesc din vremurile biblice, dar locul Templului în sine nu a fost niciodată excavat. Atât evreii religioși, cât și musulmanii ar fi revoltați, iar prezența arheologilor acolo ar putea declanșa bomba cu ceas a Ierusalimului.
În anii 1960, pe măsură ce Israelul devenea mai puternic, serviciile de informații militare americane și britanice erau convinse că Israelul va putea face față oricărui atac venit dinspre lumea arabă. În timpul crizei care a dus la Războiul de Șase zile din 1967, ofițerii israelieni erau siguri de victorie, politicienii erau mai precauți, civilii erau alarmați de amenințările violente venite dinspre Egipt iar generalul Ițhak Rabin, șef de stat major și viitor prim-ministru, era prins la mijloc. Israelul a învins trei armate arabe – egipteană, siriană și iordaniană –, a câștigat un teritoriu de patru ori față de dimensiunea inițială și a devenit puterea militară preeminentă în regiune. Războiul a transformat Israelul dintr-o națiune care se percepea drept una care lupta pentru supraviețuire, într-una percepută de lumea arabă drept o putere ocupantă regională. David Rubinger, un fotograf israelian angajat al revistei Time, a declarat mai târziu: „Plângeam cu toții. Nu era un plâns religios. A fost o ușurare. [Înainte] ne simțeam condamnați la moarte. Apoi cineva a scos lațul și ne-a spus nu doar că suntem liberi, ci că suntem regi. Părea un miracol.” Rubinger era laic, dar în acel moment era pregătit să creadă în miracole. În ochii israelienilor religioși, Dumnezeu intervenise pentru a le oferi victoria. Un fulger de energie mesianică a supra-alimentat o nouă mișcare, „pentru a finaliza proiectul sionist prin stabilirea evreilor în patria lor istorică, Iudeea și Samaria.” Era porțiunea de pământ pe care restul lumii o cunoștea drept Cisiordania și pe care mulți palestinieni o numeau acasă.
Când negociatorii încercau să facă pace între israelieni și palestinieni în anii 1990, americanii au sugerat ca ambele părți să-și controleze locurile sfinte, cu suveranitatea generală „învestită în Dumnezeu”. Însă această gândire creativă nu a fost suficientă nici măcar pentru a crea premisele unui acord asupra unui loc atât de încărcat de istorie, religie și emoție. Poate de aceea Ierusalimul este de obicei câștigat, deținut și păstrat cu forța. Uzi Narkiss, generalul care a condus atacul în 1967, remarca faptul că victoria Israelului a marcat a treizeci și șaptea oară când orașul își schimba în mod violent statutul. Ministrul israelian al Apărării, generalul Moshe Dayan, a încheiat un acord cu Waqf, trustul musulman care administrează moscheile sacre, acord care le permitea și practicanților altor religii în afara Islamului, să viziteze Muntele Templului, dar fără a se putea ruga acolo. Dayan era un înverșunat naționalist israelian, dar a înțeles că fără recunoașterea și celeilalte părți, viitorul nu avea să însemne decât un șir interminabil de războaie. De asemenea, nu au lipsit vocile care s-au opus acordului dintre Moshe Dayan și trustul Waqf, cele mai cunoscute fiind ale mișcării Templul Muntele Credincios (Temple Mount Faithful), care a mers până acolo în a sugera incendierea Domului Stâncii și a Moscheii al-Aqsa, și reconstruirea acestora în Mecca, fiind considerate „semne ale cuceririi islamice.” Gruparea Temple Mount Faithful reprezintă un grup restrâns de extremiști, dar ideea că evreii ar trebui să aibă mai multă libertate în interiorul zidurilor Moscheii al-Aqsa a câștigat mult teren în dreapta israeliană în ultimii douăzeci de ani. Deși guvernul lui Benjamin Netanyahu a negat în mod repetat că ar dori să crească amprenta evreiască pe Muntele Templului, mai mulți extremiști evrei au pătruns în complex, în timpul orelor de vizită autorizate, pentru a se ruga, inclusiv ministrul securității naționale al cabinetului Netanyahu, politicianul de extrema dreaptă, Itamar Ben-Gvir.
Nu există, probabil, un alt oraș în întreaga lume în care istoria, religia, naționalismul și amintirea morții se împletesc într-un mod atât de inextricabil. Scriitorul israelian Amos Elon a numit Ierusalimul o „necrocrație”, un loc în care morții au un vot.
Utopia ‚normalizării’ – un dialog al surzilor
Eșecurile grave ale negocierilor dintre Israel și lumea arabă sunt rezultatul unei comunicări deficitare, a orgoliilor intra- și inter-statele și pare că niciuna dintre părțile implicate nu înțelege de ce. Este cea mai recentă tragedie a Israelului și a palestinienilor, provocată de cele mai recente atacuri teroriste ale grupării Hamas, o consecință a „dialogului surzilor” sau este un eșec al factorului uman? Sunt întrebări cu care politicienii, cercetătorii, jurnaliștii, ‚strada arabă’ și populația Israelului se confruntă de câteva generații.
Acest cel mai recent act de terorism odios și inuman al grupării Hamas readuce în atenție cea mai complicată problemă a sistemului internațional contemporan. O problemă care transcende ideologia și pune omenirea (din nou) în fața unei noi posibile traume colective, a unui cumul de evenimente cu potențial disruptiv, a unor posibile evoluții pe care mintea omenească cu greu le-ar putea înțelege.
Răspunsul în forță în fața unui atac terorist este legitim iar instituțiile israeliene trebuie să readucă în mentalul societății ideea de securitate și descurajare de care armata și comunitatea de intelligence sunt capabile. Însă armata și cabinetul de război al premierului Benjamin Netanyahu se află atât sub presiunea timpului, cât și a viitorului război mediatic. Lumea este deja cuprinsă de manifestații pro și contra, de susținere a Israelului, dar și a cauzei palestiniene. Războiul informațional, pozele cu ‚bebelușii noștri vs. bebelușii voștri’ și retorica ‚străzii arabe,’ pe de o parte, și cea a ‚lumii occidentale,’ pe de altă parte, vor completa acest tablou deja foarte complicat. Vom intra într-o nouă eră a exacerbării islamofobiei și a antioccidentalismului și a emergenței unor noi formațiuni cu discurs populist.
Metafora ‚11 septembrie al Israelului,’ rapid intrată în vocabularul analitic, nu indică doar eșecul serviciilor de informații sau al armatei care a lăsat statul evreu nepregătit. Ea conține și lecții importante despre ce trebuie făcut în continuare. Statele Unite au ripostat legitim împotriva teroriștilor după atacul grupării teroriste al-Qaeda din 2001, de pe teritoriul american, însă campaniile militare ale ‚războiului împotriva terorii’ au durat 20 de ani, au lăsat în urmă peste 300.000 de victime, în principal civili, au consumat mii de miliarde din bugetul SUA și au ținut captivă strategia externă a Washingtonului în regiunea Orientului Mijlociu, permițând Chinei să crească nestingherită, ajungând azi să conteste poziția de superputere unică a Americii. Astfel, Israelul trebuie, în ciuda șocului, a durerii și a pierderilor suferite, să își evalueze bine răspunsul și să gândească o strategie pe termen lung. Statul are capabilitățile militare și economice pentru a câștiga războiul împotriva grupării Hamas, așa cum și SUA i-a învins rapid pe talibani și l-au îndepărtat de la putere pe Saddam Hussein. Însă locul în care Israelul se va afla peste 20 de ani, poate fi determinat de acțiunile din perioada imediat următoare.
Deocamdată, radicalismul a triumfat. Este logica cu sumă zero cea care domină. Pe de o parte, imaginile cu membri ai grupării Hamas și ai Jihadului Islamic Palestinian penetrând gardul de graniță, înfiltrându-se în bazele militare din Israel, cucerind și distrugând tancuri, au stârnit admirația multora pe rețelele de socializare și pe strada arabă. Satisfacția față de umilirea armatei israeliene și dezvăluirea vulnerabilității acesteia au reînviat ideea că palestinienii pot fi eliberați doar prin luptă.
Unele dintre lecțiile cele mai grele ale atacului din 7 octombrie au fost sentimentul de falsă stabilitate din Orientul Mijlociu și eșecul diplomatic care ar fi putut soluționa cauza palestiniană. Cu doar câteva săptămâni în urmă, consilierul pentru securitate națională al SUA, Jake Sullivan, declara, plin de încredere: „Regiunea Orientului Mijlociu este mai liniștită astăzi decât a fost în ultimele două decenii”. În cazul în care scenariul apocaliptic al unei confruntări regionale se va întâmpla, acesta va însemna dezastre geopolitice și umanitare pentru Orientul Mijlociu și nu numai. Euforia unui blitzkrieg și distrugerea Fâșiei Gaza vor radicaliza aproape sigur noile generații din regiune și din Occident. Această dinamică este un dar aproape neașteptat pentru grupări teroriste precum ISIS, Al Qaeda sau alte grupări emergente adepte ale extremismului violent.
La nivel global, un nou-vechi front de război s-a redeschis iar turneul diplomatic religios al secretarului de stat al SUA, Antony Blinken, are ca scop principal restrângerea acestuia în Fâșia Gaza, exclusiv împotriva teroriștilor Hamas. Implicarea Hezbollah în acest război va depinde de sponsorul grupării, Iranul. Însă este posibil ca Teheranul să păstreze puterea considerabilă a rachetelor Hezbollah ca plan de rezervă în cazul unui atac israelian asupra instalațiilor nucleare iraniene. De asemenea, rămâne de văzut dacă și la ce nivel se vor implica militanții palestinieni din Cisiordania, deoarece aceștia ar putea deschide un al treilea front împotriva Israelului.
Președintele SUA, Joe Biden, a promis deja sprijin necondiționat și nelimitat pentru Israel, așa că nu există nicio îndoială că țara va trece în cele din urmă peste aceste provocări. Rămâne de văzut cum va gestiona situația post factum și care va fi soluția internațională pentru palestinieni. Chiar dacă acum pare o altă utopie diplomatică, de facto și de jure, soluția celor două state poate fi singura cale viabilă pentru ameliorarea tensiunilor din regiunea Orientului Mijlociu.
Ioana Constantin-Bercean este expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.