Președintele american Joe Biden. Sursa: Politico.
Joe Biden se află în primul său turneu de politică externă, în Europa. De ce, atunci, un material despre China? Pentru simplu motiv că vizita președintelui american pe bătrânul continent, inclusiv întâlnirea cu președintele rus, Vladimir Putin, se leagă, fatal, de provocarea numărul unu a Americii, dar și a Occidentului. Anume, China (de notat că primele deplasări ale Secretarului de stat Anthony Blinken și a Secretarului apărării Lyoyd Austin au fost în… Asia).
Aceasta este cea mai bună grilă de lectură care ne permite să înțelegem resorturile acestei vizite și singura aptă să dea seama despre evoluțiile globale. Axa Washington – Beijing va (re)modela lumea, inclusiv relațiile SUA-UE/NATO și SUA-Rusia.
Cu consecințe strategice evidente, inclusiv asupra regiunii noastre.
„Imperiul Răului” se întoarce? De la Wagner la… Mitică Dragomir
Să o luăm pe rând. La început, după venirea la Casa Ablă a noii administrații, s-a crezut și s-a sperat, mai ales în regiunea noastră, că așa numita „întoarcere a Americii” (“America is back!”) se va reflecta impetuos și urgent inclusiv la nivelul relației cu Federația Rusă. Tocmai pentru că Joe Biden nu este Donald Trump, s-a sperat că nu va fi nici pe dosarul rus (nu că Trump ar fi făcut concesii, nu a făcut, doar că nu îl interesa confruntarea). Altminteri spus, nu va fi dispus atât de lesne la negocieri și nici la un „reset” – cel care a ștampilat irepresibil și deloc măgulitor moștenirea de politică externă a administrației Obama – Biden.
Și semnele păreau inițial bune. Mesaje tăioase, dorință de revanșă și de sancționare a Rusiei. Moscova simte schimbarea de atmosferă, e derutată și răspunde mârâind, arătându-și colții, ca un dulău care își simte amenințată zona de confort. Miza principală în regiune era și este, pentru toată lumea, Ucraina și atitudinea administrației Biden față de aceasta. Kievul profită și el și ridică mizele, Moscova reacționează, Marea Neagră se aglomerează și lumea vorbește chiar de război. Vorbește degeaba. Lucrurile se detensionează rapid, navele americane nu mai vin, Rusia se retrage și Kievul înțelege, încă odată, că nimeni nu va face un război în regiune pentru el – cu excepția Rusiei!
Epopeea wagneriană a bătăliei anunțate între „Imperiul Răului” (versiunea putiniană) și – prin recul – „Imperiul Binelui” (versiunea Biden), se termină brusc și atinge note hilare. Cei doi președinție se gratulează reciproc în emisiuni televizate cu atribute nemaiauzite într-un dialog la acest nivel, nici măcar în Războiul Rece. Biden îl cataloghează pe Vladimir Putin drept „criminal”; iar acesta îi răspunde a doua zi făcându-l „senil” (în mai multe cuvinte, e drept). Dar nici asta nu contează, căci cei doi se ceartă precum domnii Becali și Mitică Dragomir: „nu ne-am certat. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreață, dar nu ne-am insultat!”.
Nici cei doi președinți nu s-au insultat, se pare, și, după o solicitare telefonică a președintelui american, decid să se întâlnească, după ce Moscova, pentru ochii publicului, strâmbase un pic din nas. Secretarul de Stat Blinken – un admirabil „consilier de pace” obligat să funcționeze, uneori nu foarte convingător, în vreme de război – și Ministrul de Externe Lavrov rezolvă detaliile la Reykiavik și cei doi șefi de stat se pregătesc pentru întâlnirea din 16 iunie 2021 din Elveția. Cireașa de pe tort – nu bomboana de pe colivă! – a turneului european al celui de-al 46-lea președinte american.
Ce urmează? La 35 de ani de la celebra întâlnire Reagan-Gorbaciov de la Reykjavík, care „a privit dincolo de orizont” şi a schimbat soarta lumii, evident că nu va fi aşa ceva acum, aşa cum nu va fi nici precum întâlnirea Bush-Putin de acum 20 de ani, când preşedintele american a văzut prin ochii lui Putin, „sufletul rus”… Va fi, însă, cu toate tensiunile aferente şi cu tot „deja-vu”-ul ei, o întrevedere care, cel puţin pentru o etapă, va fixa liniile roşii ale unei confruntări militare dincolo de care nu va merge nici Moscova nici Washington-ul – în rest, „disputele” pot continua. Care vor fi acelea şi cine şi ce preţ va plăti, nu ştim.
Ce trebuie să înțelegem de aici? Un singur lucru, dureros pentru mulți. Administrația Biden nu a deschis primul dosarul rus pentru că e cel mai complex, ci pentru că… e cel mai simplu de rezolvat. Mai simplu decât cel iranian, retragerea trupelor americane din Afganistan (și câtă Chină se va instala în loc!) sau cel al Coreei de Nord.
Ca să nu mai vorbim de China.
Miza periplului european sau de ce Rusia nu e China
Foto: 20 mai 2021. Ministrul de externe rus Sergey Lavrov se întâlnește cu Secretarul de Stat american Antony Blinken in Reykjavik. Sursa: Russia Briefing.
Așa trebuie citit și dosarul european. Mai puțin un dosar strategic, cât mai ales un dosar tactic. Și iată de ce.
Pe 6 iunie, Joe Biden publica la rubrica „Opinii” din The Washington Post un articol doctrinar, preambul la periplul european, care subsumează toate temele pe care președintele american le va aborda în Europa. Articolul se intitulează „My trip to Europe is about America rallying the worldʹs democracies” („Periplul meu în Europa este despre America care raliează democrațiile lumii”).
Este ca un discurs scris înainte, bază a tuturor declarațiilor, replicilor sau mesajelor pe care Joe Biden le va transmite.
Despre ce e vorba? Iată aici liniile principale, care configurează un soi de „doctrină Biden” la 100 de zile de investitură:
- Moștenirea lui Trump se vede din plecare: orice demers de politică externă trebuie început cu aserțiuni despre politica internă americană. După Donald Trump, Administrația Biden nu își mai permite să neglijeze evoluțiile interne, care devin barometrul și măsură a eficacității oricărui demers de politică externă (ceea ce s-a numit „politica externă pentru clasa mijlocie”). Articolul prezidențial urmează rețeta și ne vorbește despre succesele fără precedent ale administrației sale: lupta cu pandemia, creșterea numărului de locuri de muncă, creșterea salariului mediu etc.
- Lumea lui Joe Biden nu se mai împarte între „patrioți” și „globaliști”, precum Lumea lui Donald Trump, ci între „democrații” (UE, NATO, G-7 etc.) și „autoritarisme” (China și Rusia). America merge în Europa nu doar pentru a spune asta, ci și pentru a ralia în spatele ei puternic democrațiile lumii. Să fie limpede: indiferent că vorbim despre Covid 19, criză climatică sau „acțiunile nocive ale guvernelor chinez și rus” („harmful activities of the governments of China ans Russia”), Statele Unite ale Americii „trebuie să conducă lumea de pe poziții de putere” („The United States must lead the world from a position of strengh”). Ca să fie clar pentru toată lumea.
- Rusia nu este China. În pofida obstinație cu care se reptă, ca o alinare tardivă, mai ales în Est, formula „China și Rusia”, ca și cum cele două vin la pachet, realitatea este un pic alta. Pentru Washington și administrația Biden, Rusia NU este China. Și articolul președintelui este clar din punctul acesta de vedere, în ciuda faptului că – o dată! – le citează în același timp. China este invocată mai des și mai strategic. Rusia este o problemă care trebuie rezolvată prin discuții la cel mai înalt nivel, China este o mare provocare. Rusia poate deranja America și pe aliații ei, China îi poate învinge, într-o primă măsură, tehnologic și ca nivel de dezvoltare. Și asta nu trebuie să se întâmple.
- Bătălia viitorului e cu China și nu e doar o bătălie ideologică. Nu e vorba doar despre valențe morale, ci și tehnologice. Democrațiile trebuie să învingă și la acest capitol. Și Biden o spune explicit, respectiv să fie capabile să să ofere o alternativă la „infrastructura fizică, digitală și de sănătate” a Chinei. De aceea America are nevoie de aliații ocidentali (EU, G7 etc.), care să livreze rezultate concrete în aceste vremuri schimbătoare. Întrebarea e dacă se poate.
Și președintele american ne dă el însuși răspunsul, în finalul articolului din The Washington Post: „Eu cred că răspundul este da. Și în această săptămână, în Europa, noi avem șansa să o și demonstrăm”.
Ce vedem acum ce le poate sta în cale.
Alaska 2021 – momentul în care, pentru China, s-a surpat oficial supremația morală a Americii
Foto: întâlnirea americano-chineză din Alaska (SUA), 18 martie 2021.
Cel mai relevant episod diplomatic pentrecut după instalarea administrației Biden la Casa Albă a fost, de departe, întâlnirea americano-chineză din Alaska petrecută la 18 martie 2021 (foto mai sus; întâlnirea completă aici).
Întâlnirea a fost un veritabil șoc. Atât de puternic, încât publicații precum Foreign Affaires sau Foreign Policy nu au scris nimic despre el. Niciun cuvânt, ca și cum evenimentul nici nu s-a petrecut.
Și totuși, s-a întâmplat, oricât de suprarealist a părut scenariu, de la un punct încolo.
Inițial, negocierile trebuiau începute, cum se face de obicei, cu o întrevedere protocolară în fața presei, care urma să dureze 10 minute, dar care s-a prelungit, șocant pentru toată lumea, cu peste o oră.
Iată filmul evenimentelor. Față în față au stat reprezentanții cei mai înalți ai politicii externe ale celor două state: Secretarul de Stat, Antony Blinken, și Consilierul prezidențial de securitate, Jake Sullivan, din partea americană, și Directorul Biroului Comisiei Centrale pentru politică externă, Yang Jiechi, și Ministrul de Externe chinez, Wang Yi, din partea chineză.
Toată lumea se pregătea, cum spuneam, pentru un salut protocolar, sub lumina reflectoarelor.
Primul a luat cuvîntul, conform programului, Antony Blinken. Dincolo de politețuri, a început relativ apăsat, un pic cam prea apăsat, ca și cum ar fi vorbit pentru publicul intern și Fox News, exprimându-și îngrijorările despre „acțiunile Chinei” în Xinjiang, Hong Kong și Taiwan, atacurile de tip cyber asupra Americii și șantajul sau coerciția economică asupra aliaților Americii din regiune: „fiecare din aceste acțiuni amenință ordinea bazată pe reguli care menține stabilitatea globală”. Jake Sullivan a continuat în același ton, dar mai ponderat.
Au trecut primele cinci minute ale părții americane. După care a urmat la cuvânt șeful delegației chineze, Yang Jiechi. A vorbit neîntrupt 16 minute, făcând din sarcina traducătoarei o misiune extrem de dificilă („merită o mărire de salariu”, a replicat Blinken, după ce oficialul chinez s-a oprit). Dincolo însă de modul exemplar în care s-a achitat de sarcină traducătoarea chineză, trebuie precizat că, cei care au înțeles mesajul din chineză, au recunoscut că originalul suna și mai dur decât traducerea engleză! Și care oricum a sunat dur!
În esență, cel mai înalt diplomat al Chinei a pus pe masă toate acuzațiile la adresa Americii pe care chinezii le aveau, probabil, de mult în minte, dar pe care le-au exprimat public pentru prima dată la un asemenea nivel.
Și merită reamintite aici, ca să știm ce va urma. Inutil să le comentăm, căci ele trebuie privite nu ca „adevăruri”, ci ca o expresie a faptului că Beijingul nu mai recunoaște, nici de formă, supremația morală a Vestului în general și a Americii, în special:
- Lecțiile politice ale Americii nu au niciun rost. Nu există sisteme politice perfecte și cu valoare universală. Statele Unite „au democrația în stilul Statelor Unite, iar China are democrația în stil chinezesc”. Și nu ține „doar de poporul american, ci și de oamenii lumii, să evalueze modul în care s-au descurcat Statele Unite în avansarea propriei democrații”.
- Cât despre acuzațiile de agresiune, China transmite semnalul că nu ea, ci America este vinovată de intervenții în forță și agresiune: „Nu credem în invadarea prin folosirea forței sau în răsturnarea altor regimuri prin diferite mijloace sau în masacrarea oamenilor din alte țări, deoarece toate acestea ar provoca doar tulburări și instabilitate în această lume. Și până la urmă, toate acestea nu au servit bine Statelor Unite”.
- America trebuie să înceteze exportul de democrație: „Credem că este important ca Statele Unite să își schimbe propria imagine și să înceteze să avanseze propria democrație în restul lumii. Multe persoane din America au puțină încredere în democrația de acolo și au opinii diferite cu privire la guvernul Statelor Unite. În China sau America, conform sondajelor de opinie, liderii Chinei au sprijinul larg al poporului chinez”.
- Orice tentativă de agresiune la adresa Chinei va avea efecte contrare: „Nici o încercare de a distruge sistemul Chinei nu va ajunge nicăieri. Faptele au arătat că astfel de practici ar conduce doar poporul chinez să se adune mai strâns în jurul Partidului Comunist din China și să lucreze ferm pentru obiectivele pe care ni le-am propus”.
- America se comportă agresiv, incită la tensiuni și face presiuni pe alte state: „În ceea ce privește unele probleme regionale, cred că problema este că Statele Unite au exercitat jurisdicția și au întins prea mult securitatea națională prin utilizarea forței sau a hegemoniei financiare și acest lucru a obstrucționat activitățile comerciale normale. În plus, SUA au convins, de asemenea, unele țări să lanseze atacuri asupra Chinei”.
- Cât despre Xinjiang, Tibet și Taiwan, „acestea reprezintă o parte inalienabilă a teritoriului Chinei”. China se opune ferm intervenției SUA în afacerile interne ale Chinei. „Ne-am exprimat ferma noastră opoziție față de o astfel de interferență și vom lua cele mai ferme măsuri ca răspuns”.
- China nu primește lecții de la America căci, „așa cum au arătat ultimele evenimente”, America are probleme cu „drepturile omului” la ea acasă: „În ceea ce privește drepturile omului, sperăm că Statele Unite se vor descurca mai bine în viitor. China a făcut progrese constante în ceea ce privește drepturile omului, iar faptul este că există multe probleme în Statele Unite pe această temă este recunoscut și de SUA… Iar provocările cu care se confruntă Statele Unite în domeniul drepturilor omului sunt adânci. Nu au apărut doar în ultimii patru ani, precum Black Lives Matter…”
- China nu agresează pe nimeni. „Majoritatea covârșitoare a întreprinderilor americane din China au spus că mediul de afaceri al Chinei este bun și nimeni nu i-a forțat să rămână în China. Ei fac profit în China și văd oportunități imense aici. De aceea stau în China”.
- În ceea ce privește atacurile cibernetice, „indiferent dacă vorbim despre capacitatea de a lansa atacuri cibernetice sau tehnologiile care ar putea fi implementate, Statele Unite sunt campioane în acest sens. Nu poți da vina în această chestiune pe altcineva”.
- America nu reprezintă lumea: „Statele Unite în sine nu reprezintă opinia publică internațională și nici lumea occidentală. Indiferent dacă este judecată în funcție de scara populației sau de tendința lumii, lumea occidentală nu reprezintă opinia publică globală. Deci… SUA nu este lumea. Reprezintă doar guvernul Statelor Unite. Nu cred că majoritatea covârșitoare a țărilor din lume ar recunoaște că opinia Statelor Unite ar putea reprezenta opinia publică internațională, iar aceste țări nu ar recunoaște că regulile făcute de un un număr mic de oameni ar servi drept bază pentru ordinea internațională”.
În acelați ton iritat, chiar dacă mai scurt, a vorbit și ministrul de externe chinez:
- Discursul de deschidere al oficialilor americani „nu ar trebui să fie modul în care cineva ar trebui să-i întâmpine pe oaspeții săi și ne întrebăm dacă aceasta este o decizie luată de Statele Unite de a încerca să obțină un anumit avantaj în relațiile cu China. Dacă da, este un calcul greșit greșit și reflectă doar vulnerabilitatea și slăbiciunea din interiorul Statelor Unite”.
- China îndeamnă partea americană „să abandoneze pe deplin practica hegemonică de a interveni în mod deliberat în afacerile interne ale Chinei. Aceasta a fost o problemă de lungă durată și ar trebui schimbată. Statele Unite și-au escaladat așa-numitele sancțiuni asupra Chinei cu privire la Hong Kong, dar poporul chinez este revoltat de această ingerință gravă în afacerile interne ale Chinei, iar partea chineză este ferm opusă acestor măsuri și nu le va tolera”.
China vorbește așa cum nu a făcut-o poate niciodată. Sentimentul că asiști la ceva inedit, fascinat, dar și periculos, este acut. În timpul discursurilor oficialilor chinezi tensiunea creștea vizibil. Între Blinken și Sullivan au început să circule bilețele. La sfârșitul discursurilor chineze, presa se pregătea, după protocol, să iasă din sală. Secretarul de Stat intervine și le spune explicit să mai rămână. Era evident că întrevederea filmată nu se putea termina așa. Ca imagine, ar fi fost un dezastru. Și diplomații americani au simțit corect asta și, împotriva protocolului ințial, au revenit la microfon. A mai urmat o rundă.
Fără să ajungă al intensitatea și chiar duritatea mesajului chinez – cum spuneam, Blinken nu este un „diplomat de război” sau „de confruntare” -, partea americană ține să riposteze și ea: „Îmi amintesc bine când președintele Biden era vicepreședinte și vizităm China, în urma crizei financiare. Au fost multe discuții, inclusiv cu vicepreședintele de atunci, Xi Jinping. Și vicepreședintele Biden la acea vreme a spus așa: nu este niciodată o idee bună să pariezi împotriva Americii. Și acest lucru este adevărat și astăzi”.
Chinezii preiau și ei microfonul, iar Directorul Biroului Comisiei Centrale pentru politică externă, Yang Jiechi, rezumă ceea ce a mai spus: „Statele Unite nu au calificarea pentru a vorbi cu China dintr-o poziție de forță. Partea SUA nici măcar nu a fost calificată să spună astfel de lucruri nici cu 20 sau 30 de ani în urmă, pentru că nu aceasta este modalitatea de a vorbi poporului chinez. Dacă Statele Unite vor să trateze cu partea chineză, atunci să o facă corect… Poporul chinez nu poate fi sugrumat. Istoria noastră a arătat că cine dorește să sugrume sau să suprime poporul chinez va suferi el daune incomensurabile”.
Cu o depășire de o oră, întrevederea se termină…
Presa internațională, buimăcită, parcă, a ignorat, practic, acest moment care, peste ani, va fi considerat, cu siguranță, un punct de cotitură. În China, însă, jubilația a fost enormă. Posturile de televiziune au discutat zile întregi „momentul istoric” din Alsaka, fermitatea diplomaților și revanșa chineză, iar fotografia lui Yang Jiechi a fost preluată ca status pe rețelele de socializare de milioane de chinezi…
Colosul adormit despre care vorbea Napolean cu mai bine de un secol în urmă, s-a trezit din somn.
America își joacă destinul în Taiwan, nu în Europa
Sursa: Foreign Affaires.
Ridicarea fără precedent a Chinei și asumarea tot mai elocventă, inclusiv la Washington, că viitorul ordinii globale se va desena în jurul relației America-China, ridică enorm mizele. Căci acum Statele Unite continuă dialogul cu Beijingul, își croiesc proiectul și strategia pe China, dar cu conștiința că nu își pot permite să piardă bătălii cu China care pot să fie decisive pentru statutul ei în lume. Cea mai dificilă dintre ele – bătăia pentru Taiwan.
Și intrăm acum într-o logică de foc.
Tentative recente, precum un balon de încercare recent din Foreign Affaires, de a minilmaliza o înfrângere americană în Marea Chinei de Sud sau chiar o pierdere/cedare „calculată” a Taiwanului sunt, în lumina evoluțiilor recente, ridicole. Căci, cu cât se ridică miza Chinei în lume și cu cât semnalele din partea Administrației americane devin tot mai evidente pe această direcție – și devin! – cu atât mai mult orice potențială înfrângere americană în regiune va fi definitivă. Și nu în termeni „fizici”, cât morali, respectiv la nivel de percepție publică. Altminteri spus, o victorie a Chinei în Taiwan, de pildă, fără ca America să poată împiedica asta sau să reacționeze cu aceeași intensitate, ar scoate Statele Unite din fruntea marilor puteri, așa cum, cu un secol în urmă, America detrona Marea Britanie și lua conducerea lumii…
De aici și miza teribilă la care asistăm și grija enormă a Washingtoului de a gestiona dosarul chinez, îngreunat enorm de creșterea militară fără precedent a Beijingului (marina chineză a lansat în ultimii cinci ani 90 de nave și submarine, de patru sau cinci ori mai multe decât are America în Pacificul de Vest) sau de imprevizibilitatea gândirii chineze – va accepta Xi Jingpin să își închei domnia fără diamnatul Taiwan-ului pe ea? Și de aici și relevanța incomparabil mai scăzută a altor dosare care devin, lesne, din această logică, „dispensabile” (conflictul palestiniano-israelian, Ucraina etc.).
Simpul spus, dacă America „pierde” Taiwanul, își pierde supremația. Pe când dacă „pierde” în continuare Crimeea sau Donbas-ul, nu i se întâmplă, pe fond, nimic.
Aici e diferența.
Relațiile Americii cu UE, NATO și Rusia sub semnul Chinei
Am acordat un spațiu mai amplu dosarului chinez, pentru că aici se află cheia evenimentelor la care asistăm astăzi. Și a celor la care vom asista în viitor.
America lui Joe Biden și-a definit competitorul/adversarul și în această direcție converg toate acțiunile de politică externă. Pe fond, nu s-a schimbat nimic între administrația Trump și administrația Biden din acest punct de vedere. Inclusiv revenirea la „virusul chinezesc”, respectiv inițierea unei noi anchete la nivelul serviciilor de informații americane pentru a verifica, încă odată, sursa virusului ucigaș, sau „permisiunea” FaceBook de a vorbi despre virusul pandemic ca o „creație umană” (un episod jalnic al libertății de expresie occidentale!) sunt proba elocventă că Washingtonul își pregătește în rastel toate armele în perspectiva unei confruntări cu China – inclusiv ideea, deja expusă de Donald Trump, că China ar fi vinovată de moartea a 3,5 milioane de oameni ca urmare a producerii și manipulării virusului…
Relația cu UE în cadrul vizitei din aceste zile trebuie citită în aceeași grilă, de aici și concesiile făcute deja Europei, a se citi Germaniei, prin admiterea finalizării proiectului Nord Stream 2. E incomparabil mai bine să ai Germania și Europa alături într-o competiție enormă precum cea cu China, decât alienată din cauza unei mize devenite – prin comparație – minore. Europenii pot beneficia, în plus, de o serie de concesii economice în negocierile care nu se anunță ușoare legate de taxe și tarife, dar orice concesie de acest gen va avea ca preț alinierea strategică la proiectul major american. Joe Biden, cum a spus-o explicit și în textul din 6 iunie, deja menționat, nu a venit în Europa pentru a se așeza la masă alături de europeni: a venit în Europa pentru a se așeza în capul mesei. Și aici nu vor fi concesii. Până la urmă, importantul diplomat american care a spus-o cu subiect și predicat – “Fuck the EU” (Victoria Nuland) -, este astăzi cel de-al treilea om la Departamentul de Stat…
Europa va protesta, se va încrunta, va fi reactivă. Dar în pofida unor nemulțumiri europene, bătălia cu China nu are ca miză doar economia, ci statutul de hegemon al Americii la scară planetară; iar cu așa ceva nu se glumește. Și Bruxelles-ul va înțelege asta, că-i place, că nu.
Cât despre „autonomia strategică” a continentului, despre ea vom auzi tot mai puține de aici înainte sau vom auzi altfel. Președinte Macron va avea dificultăți în a mai vorbi pe același ton, mai ales dacă vine vorba despre China, având ca interlocutor nu un „unilateralist” ca Trump, ci un „multilateralist” precum Biden.
O șansă însă se deschide la nivel NATO, unde dimensiunea europeană va căpăta mai multă amploare („NATO european”) și, poate, consistență (depinde de disponibilitatea finanaciară a statelor membre), tocmai pentru a degreva America de costuri militare și financiare în plus în cazul pivotului real spre China/Asia. Dincolo de faptul că așa numitul „concept strategic” al NATO este vechi de peste 10 ani, când China nici măcar nu apărea pe radarul amenințărilor occidentale… Prin urmare nici alianța nu va fi lipsită de turbulențe și provocări.
În ceea ce privește Rusia, acolo probabil că „autonomia strategică” a Europei se va putea manifesta. Dar și aici „cu voie de la poliție”, căci relația Washington-Moscova, chiar dacă nu va intra într-un „reset”, va rima cu așa ceva. Așa se explică și ridicarea piciorului de pe dosarul Ucraina – care va fi finanțată și înarmată, dar nu atât încât să poate genera „descurajare” pentru Federația Rusă – sau chiar ocultarea (deocamdată cel puțin) a evoluțiilor interne din Federația Rusă (închiderea sub pretextul „extremismului” a organizațiilor lui Alexei Navalny) sau a celor din Belarus. Aviz Republicii Moldova în perspectiva alegerilor parlamentare din 11 iulie!
Nixon a murit. Înapoi la… Nixon?!
Ce are România de făcut în acest tablou de o complexitate specifică schimbărilor de ordine mondială? Nu să-i plângă de milă Americii, căci nu e cazul, așa cum nu a fost niciodată (vezi aici). În acest moment al tensiunilor dure între SUA și China (o țară care nici nu poate și nici nu trebuie să devină URSS sau Federația Rusă în mentalul românesc!), când ceea ce a început prin prima vizită a unui președinte american în China, în 1972, pare preistorie, Bucureștiul are nevoie nu de o schimbare de parteneri, nici de ierarhii, ci, cu siguranță, de o schimbare de stil. E nevoie de o nouă stilistică în politica României, căci isteria, monomania, mai cu seamă în relațiile internaționale, nu pot fi niciodată strategii cîștigătoare pe termen lung. Iar în actualul tablou, doldora de nuanțe, e nevoie de calm și de inteligență vizionară, tocmai pentru a fi util partenerului strategic atunci cînd e nevoie și unde e nevoie.
Iar Bucureștiul nu trebuie să meargă prea departe în Istorie pentru asemenea lecții. A începe cu aprilie 1967, momentul primei vizite (neoficiale) în România a viitorului președinte american Richard Nixon ar fi mai mult decât indicat…
Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.