Dan Dungaciu: „Ce înseamnă de-suveranizarea României în Transilvania? O clarificare pentru presa de la Budapesta”

Foto: La Budapesta, viața bate filmul. Un afiș interbelic ungar de propagandă devine realitate, fiind reprodus, din 2003, în fața Bisericii luterane din Mosonmagyaróvár.

A da prea multă importanță Tratatului de la Trianon riscă să ne atragă în capcana propagandistică ungară care ocultează realitățile de pe teren și arată obsesiv doar spre documentul formal. Budapesta vrea să acopere cu o zi (4 iunie 1920), o realitate istorică de mii de ani, respectiv prezența românească covârșitoare în Transilvania și dorința de emancipare națională. Pentru români, Trianonul este un moment care a consfințit firesc un adevăr mai adânc: dreptul la autodeterminare (pax americana a Președintelui Wilson), exprimat prin decizia democratică a populației Transilvaniei de a se uni cu România. Trianon a fost o consecință, nu un punct de plecare. Un copac, nu o pădure; un vârf de aisberg vizibil care nu poate acoperi celelalte 9/10 care stau scufundate în oceanul realităților istorice.

Pe scurt, Trianon înseamnă un episod – însemnat, desigur – din seria documentelor/tratatelor care au confirmat realitățile de pe teren și noua configurație națională a României după cel de-al doilea Război Mondial. Așa cum nu trebuie ignorat, nu trebuie, în niciun caz, exagerat.

Mixa acestui material de 4 iunie este prin urmare alta: să clarifice esența bătăliei de azi a unei Ungarii neostoite, mereu în căutare de înfrângeri, la 100 de ani după Trianon. Ea se numește de-suveranizarea României în Transilvania.

Presa ungară cu ochi la castravete

Nevoia clarificării acestui concept, lansat cu un an în urmă, a venit inclusiv în urma reacțiilor din presa ungară în urma articolului nostru publicat pe 27 aprilie 2020 în pagina LARICS – „Epidemia de hungaro-virus ameninţă regiunea. Un document al guvernului ungar, «decorat» de… Miklós Horthy”.

Pe 29 aprilie 2020, portalul pro-guvernamental Origo.hu a publicat materialul „A koronavírushoz hasonlította a magyarokat a román propagandaszervezet egyik vezetője” (Unul dintre liderii organizației românești de propagandă a comparat ungurii cu coronavirusul). Articolul a fost preluat rapid de panaramanet.hu, politik.karpat.in.ua, karpatinfo.net, propeller.hu, syfeed.com, etc.

După o zi, pe 30.04.2020, publicația pro-guvernamentală ungară Magyar Nemzet a publicat materialul intitulat „A magyarvírustól retteg egy CEU-n végzett román értelmiségi” (Un intelectual român care a absolvit Universitatea Central Europeană/CEU se teme de virusul ungar), cu referire tot la articolul de pe LARICS.

Nu o polemică vom face aici. Ar fi imposibil, căci materialul de bază este o critică a unui articol pe care nu l-am scris niciodată. În esență, reacțiile sunt, vorba lui Caragiale, o întoarcere obsesivă la… castravete. Iată ce scrie Origo.hu: „Dan Dungaciu, Senior Analist din conducerea organismului de propagandă din București, LARICS („Centrul pentru Analiza Războiului Informațional și a Comunicării Strategice”) al Academiei Române de Științe, care a realizat teorii ale conspirației anti-ungare, i-a luat apărarea ambasadorului Marius Lazurcă, cel care a intervenit fățiș în politica internă ungară luând partea copreședintei partidului ungar „Dialog pentru Ungaria”, Szabó Tímea. Autorul articolului, care a luat cuvântul și la Universitatea Soros, l-a atacat pe ministrul de externe, Péter Szijjártó și – cine mai știe de câte ori – a acuzat Guvernul ungar că a intervenit în afacerile interne ale României, de data aceasta prin echipamentul de protecție trimis maghiarilor din Transilvania. În plus, analistul a comparat ungurii cu coronavirusul, menționând un „virus ungar”, despre care a spus că infectează regiunea”.

După care urmează o analiză – distorsionată precum premisele – menită să „probeze” capetele de acuzare.

Dincolo de capul principal de acuzație, pusă drept titlu de influentul Magyar Nemzet – autorul ar fi fost „bursier la Central European University (CEU)”, deci, clar, Șoros -, subiectele menționate sunt absolut razante în economia articolului, nu ele sunt substanța lui, căci obsesiile maghiare interne nu sunt problema LARICS. Articolul nostru, cum lesne se poate constata, a avut un singur punct esențial: Ungaria are ca proiect, astăzi, o reducere a ponderii României în regiune și, subsecvent, de-suveranizarea României în Transilvania. Planul Kos Karoly – personaj despre a cărui genealogie hortistă nu se spune nimic la Budapesta – este parte a acelui proiect. Că acest proiect va reuși sau nu e altceva. Că el există, ni se pare evident. Iar considerațiile din presa ungară nu au reușit să ne convingă cu nicio iotă că lucrurile ar sta altfel; dimpotrivă.

De aceea credem nimerit acum, inclusiv pentru cititorii unguri, să facem câteva clarificări conceptuale despre ceea ce înseamnă de-suveranizarea României în Transilvania în accepțiunea noastră.

Ce înseamnă de-suveranizare?

Foto: Titlul din publicația pro-guvernamentală de la Budapesta, Magyar Nemzet (30.04.2020): „Un intelectual român absolvent al Universității Central Europene (CEU) se teme de virusul maghiar”.

Termenul de-suveranizare a fost utilizat până acum în următoarele contexte și accepțiuni, pe care pe prezentăm rapid mai jos, cu precizarea că niciuna dintre cele vehiculate până în prezent nu reflectă ideea în care utilizăm noi sintagma:

1. Globalizare și de-suveranizare: ideea de de-suveranizare s-a folosit în contextul dezbaterilor despre globalizare și efectele implicite ale acesteia. Discuția este mai degrabă metaforică și sugerează că, în mod fatal, globalizarea aduce după sine o creștere a interdependențelor, în special economice, dar și culturale și politice. În consecință, unul dintre efectele viitorul „sat global” ar fi și scăderea importanței fiecărui actor național în parte, deci o de-suveranizare implicită, cum spuneam, nevalidată de tratate, dar confirmată de realități.
2. Uniunea Europeană și de-suveranizarea: discuția aici este despre „cedarea de suveranitate” a statelor europene atunci când au aderat la UE. A fost o decizie asumată, conștientă și negociată politic, și cu proprii cetățeni și cu Bruxelles-ul. Deși pentru state suveranitatea rămâne un concept esențial, identitatea statală are tendinţa, după aderarea la UE și integrarea europeană, de a se atenua (aşa-numitul „effacement”). În esență, este vorba de transferuri de competenţe din partea statelor către instanţele/autorităţile supranaţionale, europene, reducând aria în care suveranitatea statelor se manifestă neștirbită. Este însă, repetăm, o decizie asumată și conștientă a statelor.
3. De-suveranizarea în fosta URSS: Rusia de astăzi de-suveranizează constant și sistematic teritorii din fosta URSS. Cazurile așa numitelor „conflicte înghețate” sunt expresia unei de-suveranizări vădite. R. Moldova este de-suveranizată în Transnistria, Georgia în Osteia de Sud și Abhazia, Ucraina în Donbas sau Crimeea. Practic, este vorba despre state care își pierd fără voia lor atributele suveranității asupra unei părți din teritoriul lor recunoscut internațional, ca urmare a unor intervenții militare (conflicte, războaie etc.) în care Rusia a jucat de la început sau ulterior un rol decisiv.

De-suveranizarea României în Transilvania

Acest proiect unguresc, respectiv de-suveranizarea României în Transilvania, în sensul pe care l-am utilizat noi, nu este acoperită de nici una dintre accepțiunile anterioare. Este vorba despre o tentativă care se deosebește de primul caz pentru că nu are doar nuanțe metaforice și nici nu este o fatalitate a unei lumii în schimbare profundă. Se deosebește de cea de-a doua pentru că nu are asumarea statutului român, care nu și-a propus nicio „cedare de suveranitate” în această regiune. De-suveranizarea României în Transilvania nu este nici o realitate de fapt, consecință a unei ocupații militare explicite sau hibride, pentru că Ungaria nici nu a declarat război și nici nu a instigat – până acum? – populația locală la revoltă și separatism precum în cazul „conflictelor înghețate” din spațiul fostului URSS.

E vorba de altceva. Asistăm, în cazul tentativei de de-suveranizare a României în Transilvania, la o operațiune a guvernării Orban în care Budapesta, arogându-și competențe și drepturi pe care nu le are, în fața unui stat român – în ultimii ani – introvert, reactiv și fără proiect, reușește să se insereze în acest teritoriu fără nicio delegare sau fără nicio permisiune explicită. Practic își arogă atribuții, una câte una, în fața unor tăceri care devin acceptări tacite. Inițial își vâră unghiile, apoi toate degetele, apoi toată mâna, urmează brațul până la cot și în final până la umăr. Când ai o asemenea prezență, ajunsă la cote de neimaginat inițial, se cheamă că ai un partener pe teren, la tine în curte, care e atât de puternic înșurubat că acum îți cere să fie recunoscut, ca părtaș, în tot ceea ce ține de curtea ta.

Ce faci mai departe? Fie îi ceri să își scoată mâna de acolo – ceea ce nu e cazul; fie i-o scoți tu, cu forța – ceea ce poate presupune costuri; fie îl accepți ca partener și îți/îi negociezi poziția.

Orice altă stare este una intermediară, de interregn, care e menită să dureze puțin, până când conjuncturile se vor schimba și realitățile naționale/regionale/continentale se vor echilibra/dezechilibra în alt mod.

Să vedem acum cum a procedat Ungaria și cum procedează pentru a se înșuruba cât mai judicios în curtea românească și a se institui ca partener fatal de dialog. Adică cum a forțat și forțează de-suveranizarea României în Transilvania, ca prim pas spre co-suveranizare.

Cum face Ungaria de-suveranizarea României în Transilvania? Reperele unui proiect

Foto: premierul Viktor Orban arătând invitaților polonezi  harta „Ungariei Mari” care tronează în biroul său.

Privite disparat, neatent, sincopat, acțiunile Budapestei pot stârni iritări sau enervări punctuale. Puse în context, așezate pe un ecran suficient de amplu, ele se relevă mai pregnant. Reperele proiectului de de-suveranizare – unele directe altele indirecte – au fost discutate, punctual, în cadrul LARICS. E timpul acum să le punem cap la cap pentru a avea o imagine mai clară și mai coerentă a unor evenimente/declarații/gesturi a căror semnificație poate să ne scape dacă le scoatem din context.

1. Autonomia. Politica Ungariei în vederea dobândirii unei ponderi geopolitice este crearea de „autonomii” pe teritoriile locuite de maghiari din statele vecine. Propaganda Budapestei pretinde fără niciun temei juridic că soluţia la drepturile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ar fi autonomia teritoriilor unde locuiesc aceştia. De aici şi insistenţa pentru noţiunea nerecunoscută internaţional de „drepturi colective”. Indiferent de situaţia respectării drepturilor minorităţilor în statele vecine, indiferent dacă acestea sunt membre UE-NATO ca România sau Slovacia sau nu, ca Serbia şi Ucraina, soluţia magică este „autonomia”. Ungaria urmăreşte să se înconjoare de o „centură” de regiuni autonome de pe teritoriile statelor vecine, unde să împartă suveranitatea cu statele respective, autonomiile devenind în această viziune nişte condominiumuri, ungaro-române, ungaro-ucrainiene şamd unde Ungaria să-şi exercite influenţa social-economică, politică, culturală.
2. România este competitor regional pentru Ungaria. Este evident că la Budapesta există, acut, simțul competiției și ideea ca Ungaria să devină hub regional inclusiv în detrimentul și prin marginalizarea României. În plus, slăbirea statutului român sporește prin recul șansa de-suveranizării României în slăbirea statutului român. În această perspectivă generală trebuie privite gesturi care nu sunt în niciun caz expresia unei isterii ungurești de moment, ci, mai degrabă, consecința unei politici de îngrădire (containment) la adresa României:
3. sugrumarea Dunării la Budapesta (din motive „ecologice”) și subminarea programatică a oricărei tentative de a face din Constanța un reper geo-economic în regiune;
4. blocarea accesului României la OECD sau în alte formate internaționale care ar aduce un plus de prestigiu și nu numai;
5. Intervenţiile brutale în politica gazelor din România, de exemplu declaraţia provocatoare privind exploatarea gazelor din Marea Neagră făcută chiar la Bucureşti de către Kristor Terhes, șeful operatorului naţional de gaze din Ungaria, FGSZ, corroborate cu alte acţiuni la nivel european, de exemplu privind impunerea interconectivităţii energetice europene în condiţiile Ungariei sau oprirea unilaterală a conductei de gaze BRUA pe teritoriul Ungariei, desi BRUA a fost conceput ca un proiect European care avea traseul până în Austria.
6. Impunerea unor căi de transport pe teritoriul românesc în interesul Ungariei şi în detrimentul României, profitând de indiferenţa şi incompetenţa autorităţilor române, de exemplu autostrada „Via Carpatica”, ce vizează conectarea Ungariei de Balcani şi portul grecesc Salonic de la Marea Egee.
7. Politica de menţinere a unui excedent comercial enorm cu România, de 2,7 miliarde euro, cel mai mare deficit pe care îl are România după cel înregistrat în relaţia cu China. Acesta s-a creat inclusiv prin existenţa investiţiilor, a firmelor ungureşti care activează în România. Guvernul de la Budapesta susţine agresiv extinderea în România a companiilor ungureşti, printre care MOL şi OTP, în timp ce blochează abuziv investiţiile în Ungaria ale unor firme din România, cum ar fi OMV-Petrom sau RCS-RDS.
8. inițiativele diplomatice ale Budapestei în R. Moldova, pe care le-am discuta în altă parte, care se fac, evident, și pentru subminarea statutului României în regiune;
9. parteneriatul „strategic” cu Federația Rusă pentru dobândirea unui suport special în regiune, inclusiv, sau în primul rând, în relația cu România.
10. Blocarea vizitei Papei în România în 2018 și încercarea de instrumentalizare în 2019. Ar intra tot la prima categorie, dar merită, prin semnificații, menționată separat. Dincolo de faptul că Péter Erdő Primatul Bisericii Catolice Ungare are pe blazonul de cardinal semnele Ţinutului Secuiesc, respectiv soarele şi luna pe fundal albastru, Budapesta a făcut tot posibilul să blocheze vizita Papei în România în 2018. Că a reușit ea sau motivele au fost altele, cert e că Ungaria a încercat și vizita nu s-a realizat de Centenarul românilor. În 2019, când vizita a devenit inevitabilă, Budapesta a încercat să o instrumentalizeze (vizita Papei în Transilvania, cum titra presa de la Budapesta) și să o folosească în interesele ei de de-suveranizare. Una dintre inițiative a fost intonarea imnului Ungariei la Șumuleu Ciuc în prezența Suveranului Pontif și a președintelui Ungariei, prezent la eveniment. Nu a avut noroc. Ploaia a făcut la numărul celor prezenți la procesiunea Șumuleu Ciuc să fie descurajant de mic, și acolo s-a pierdut bătălia. Așa e cu Ungaria în istorie: dimensiunea o trădează de fiecare dată, iar dimensiunea, trebuie să învețe și ea, contează. În plus, când s-a cântat imnul Ungariei – căci s-a cântat, până la urmă -, printr-un gest fără echivoc, Sanctitatea Sa s-a ridicat și a plecat, ceea ce a transformat cântarea Imnului de stat al Ungariei într-o umilință și mai mare: a fost fondul sonor al ieșirii Suveranului pontif de pe scenă. În final, propagandistic a fost un fiasco pentru Budapesta. Dar asta nu înseamnă că nu s-a încercat, inclusiv cu ocazia vizitei Papei în România, o echivalare a Ungariei și a României la Șumuleu Ciuc.

Foto: Șumuleu Ciuc, 1 iunie 2019: momentul când, în timp ce se cânta imnul Ungariei, Papa Francis se ridică și pleacă de pe scenă (Sursa: captură TVR1).

1. Geografii imaginare contra statutului român: de-suveranizarea statutului român se poate face mai lesne prin acreditarea unor geografii imaginare cu scopul de a acredita entități politica-geografice dincolo – și chiar împotriva – legislației românești. Prima dintre ele este acreditarea în România, dar și în afara ei, a așa numitului „Ținut Secuiesc”, despre care LARICS a avertizat deja. A doua este acreditarea unui imaginar „bazin carpatic”, de fapt o siluire și distorsionare a geografiei însăși. Nu există „bazine” ale munților, decât printr-un abuz. Sintagma de „bazin carpatic” înseamnă, politic, acreditarea unei așa numite naturaleți geografice a unui așa zise „Ungarii Mari”, care, chipurile, este o realitate firească inclusiv pentru că ar fi înconjurată de „frontiere naturale”. Este o siluire politică a geografiei – de fapt o campanie propagandistică – pentru a birui demografia, dreptul la autodeterminare, majoritățile democratice evidente din regiune.
2. Planul Kos Karoly de investiții ale Ungariei în Transilvania (și numai în Transilvania). Nu mai stăruim asupra lui, căci am făcut-o deja. Faptul că Budapesta aplică documente privitoare strict la cetățeni români de limbă maghiară care trăiesc în România fără să menționeze explicit în tot cuprinsul documentului statul român sau guvernul României este, dincolo de desconsiderare vădită, o tentativă strategică de a muta liniile roşii în relaţia bilaterală, respectiv de a se prezenta ca actor legitim să trateze chestiunea Transilvaniei indiferent de atitudinea statului român. Este ceea ce reprezintă până în prezent o culminație în proiectul de de-suveranizare.
3. Inițiative la nivel european ale Budapestei prin care suveranitatea statutului român asupra teritoriilor locuite de minoritari maghiari devine tot mai precară. Am vorbit deja în cadrul LARICS despre acestea. Prima, „Minority Safe Pack” (analiza aici și aici) ține de accentuarea drepturilor minoritaritor și pregătirea terenului pentru autonomie teritorială, a doua poartă denumirea „Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi menţinerea culturilor regionale” și vizează, iarăși, o surpare a suveranității României asupra unor teritorii cu populație minoritară (analiza aici).

Foto: Conferința de presă a Minstrului de Externe al Ungariei, Szijjártó Péter, alături de liderul UDMR Kelemen Hunor, în conferința de presă susținută, contrar uzanțelor, la sediul partidului din Cluj-Napoca (26.05.2020).

1. Maghiarii din afara Ungariei sunt responsabilitatea Budapestei. Planul Kós Károly este parte a unui proiect asumat şi urmat consecvent de diplomaţia maghiară a regimului Orban. Inclusiv în incidentul relativ recent cu Ambasadorul României la Budapesta, Ministrul de externe ungur Szijjártó Péter a profitat de prilej – căci i s-a oferit, pripit, un bun prilej – pentru a retransmite, în postarea sa de pe FB, cel mai important mesaj al diplomaţiei maghiare: „…şi ambasadorul român – adică România, n.n. – trebuie să înţeleagă limpede ca apa că maghiarii din afara graniţelor sunt parte a naţiunii maghiare. De aceea, şi în viitor îi vom ajuta exact cum am făcut-o şi până acum”.
2. Oficialii maghiar vorbesc Bucureștiului din sediul unui partid politic din Romînia. Mai trebuie adăugat ceva, aparent benign, dar nu este: obișnuința oficialilor maghiar de a avea conferințe de presă comune cu liderii UDMR în sediul de partid al acestei formațiuni este iarăși un mesaj foarte clar către București că, în Transilvania, Ministrul de Externe al Ungariei nu respectă regulile de protocol pe care le-ar respecta în altă parte. Demnitarii unguri fac conferinţe de presă la sediul unui partid din România –UDMR, ceea ce constituie o ingerinţă în politica internă românească, susţinând în acelaşi timp că ei nu se amestecă în treburile interne ale României, ceea ce reprezintă totodată un cinism şi o absurditate. Altminteri spus, Transilvania este „un altceva” în pentru oficialii de la Budapesta, iar Bucureștiul trebuie să țină seama și, chipurile, să se conformeze.

Tot o imixtiune grosolană în treburile interne ale României şi un atentat la suveranitatea naţională îl reprezintă solicitările la adresa statului român de creare a autonomiei pe teritoriul românesc făcute de oficiali de la Budapesta, instigarea în acest sens a partidelor şi organizaţiilor maghiare din România, culminând cu prezenţa fizică a demnitarilor din Ungaria la reuniuni ale acestor partide, organizaţii, la care se elaborează diferite proclamaţii, manifeste, rezoluţii, proiecte de lege privind autonomia.

1. Asumarea de către Budapesta a responsabilității pentru cetățenii români de etnie maghiară. Un singur exemplu ilustrativ: cazul Kelemen Hunor, cetăţean român care, în aprilie 2019, a primit interdicţie de intrare în Ucraina. Deşi a intrat cu paşaport românesc în Ucraina, Ministerul Afacerilor Externe de la Budapesta s-a activat brusc şi, aparent, isteric. Gestul a fost fără precedent. E ca şi cum MAE român s-ar fi sesizat din oficiu dacă, de pildă, un politician moldovean cu cetățenie română ar fi avut un diferend la frontieră cu autorităţile spaniole, încercând să intre în ţară cu paşaport moldovenesc. Cum ar fi fost percepută atunci o eventuală reacţie a României? Evident, absurdă, ridicolă, incorectă şi neprofesionistă. Dar este exact ce a făcut Budapesta, depăşind încă o linie roşie în relaţia cu România! O linie roşie nesancţionată – nici aceasta! – de autorităţile politice de la Bucureşti. De ce a făcut Ungaria asta? Simplu. Nu din isterie sau neprofesionalism. Ci pentru că asemenea „stil“ diplomatic este expresia evidentă a acestei dorinţe de de-suveranizare a Transilvaniei, pe ideea că tot ce se petrece cu maghiarii de aici intră automat (chiar dacă abuziv!) în portofoliul instituţiilor de la Budapesta (și nu doar a celor de la București).
2. Plimbarea nestingherită a oficialilor unguri în Transilvania. Oficialii maghiari se plimbă nestingheriți în România, în Transilvania, adică, fără să se notifice, fără să își anunțe, de cele mai multe ori, omologii. Din România fac declarații flamboiante despre națiunea ungară, unii dintre ei fiind într-un concurs de „cine e mai naționalist” în fața judecătorului suprem Viktor Orban. E o situație absurdă care ar trebui curmată urgent.

Cine crede că s-a instituit pacea odată cu conferința de presă comună de la București a miniștrilor de externe român și ungur din 28 mai, se înșală. Dacă de-suveranizarea este deja un proiect asumat la Budapesta, un intermezzo de tipul celui consemnat la 28 mai este doar o tăcere care, chiar dacă nu anunță furtuna, nu o exclude.

Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.