Autor: Ioana Constantin Bercean*
În ultimii patru ani mulți lideri mondiali și-au exprimat fie admirația față de actuala administrație americană – atât din punct de vedere ideologic cât și în ceea ce privește politicile specifice abordate de Donald Trump – iar aici putem aminti Brazilia, Israelul, India, Polonia, Ungaria sau Rusia, fie nu au ezitat să își facă cunoscute confuzia și frustrarea față de stilul de conducere, considerat haotic, al președintelui SUA, unii lideri neascunzându-și lipsa de încredere în angajamentul administrației americane față de o politică externă constructivă. În ultima categorie intră alături de Republica Islamică Iran și China chiar și state occidentale, precum Canada sau Germania. Toate aceste neliniști sau, dimpotrivă, confirmări, își vor găsi răspunsul în mai puțin de o lună, când cetățenii americani vor fi chemați la urne pentru a-și alege președintele pentru următorii patru ani.
Context
Poate că nici o țară nu a resimțit o presiune mai mare din partea administrației Trump decât Iranul. În 2018, președintele Trump a decis să părăsească unilateral acordul nuclear iranian semnat în 2015, impunând rapid campania presiunii maxime care a blocat Teheranul în tentativa sa de a exporta țiței și de a accesa piețele financiare globale. Ca urmare a sancțiunilor economice paralizante, valoarea rialului (moneda iraniană) a atins minime record, în timp ce mare parte a clasei de mijloc a fost scufundată în sărăcie. Jurnalistul iranian Negar Mortazavi a declarat recent că miza alegerilor americane pentru Iran este una extrem de ridicată, deoarece: „politica externă a SUA are impact asupra anumitor populații și țări din lume chiar mai mare decât asupra americanilor înșiși”. Mulți iranieni ar răsufla, probabil, ușurați dacă Donald Trump ar pierde în noiembrie, deoarece candidatul democrat Joe Biden a promis că va reveni la o politică de angajament cu Iranul, care ar include o revenire la Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune (JCPOA), precum și ridicarea anumitor sancțiuni.
Însă, în realitate, lucrurile ar putea sta puțin diferit. Dacă Donald Trump câștigă un al doilea mandat, este probabil ca Iranul să renunțe la JCPOA și să își modifice doctrina nucleară pentru a-și oferi anumite avantaje în orice viitoare posibile negocieri. Dacă Joe Biden este ales, atât Iranul, cât și Statele Unite ar putea încerca o resuscitare a JCPOA, dar Teheranul va rămâne reticent la extinderea anumitor condiții prevăzute în acord. Oricare ar fi rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA, există un consens larg în cadrul guvernului iranian că Teheranul nu va renegocia termenii JCPOA deoarece consideră că dosarul programului nuclear a fost închis după ce a semnat acordul și că include și alte aspecte, iar condiționarea programului de rachete balistice al țării și influența regională nu va fi acceptată. Deschiderea subiectului acum ar fi văzută ca un semn al slăbiciunii iraniene. Considerând toate aceste aspecte este posibil ca cea mai viabilă variantă să fie aceea a negocierii unui nou acord, în care Teheranul își va păstra opțiunile de mai sus, dar va fi dispus și la anumite concesii, în funcție atât de rezultatul alegerilor din noiembrie din SUA, cât și de cel al alegerilor din mai-iunie 2021, când și iranienii vor fi chemați să își voteze un nou președinte. Probabilitatea unui nou acord este una destul de ridicată deoarece, considerând specificul iranian de a nu fi comfortabil într-o zonă de izolare – care tinde să se adâncească pe măsură ce tot mai multe state din lumea arabă aderă la ideea unei relaxări față de Israel, plan propus de administrația Trump – va încerca o nouă rundă de negocieri odată ce noile administrații (americană și iraniană) își vor prelua noile mandate.
Însă cea mai mare provocare pentru noua administrație americană va fi aceea de a găsi un limbaj pe înțelesul iranienilor. În timp ce fostul președinte american a apelat la experți iranieni în acest sens, actuala administrație a redus aproape totul la sancțiuni, la proiecții ale forței militare sau la schimb dur de replici între Washington și Teheran. În 2013, Seyed Hossein Mousavian, fost purtător de cuvânt al negociatorilor iranieni, spunea că Barack Obama trebuie să învețe două cuvinte: maslahat și aberu. Maslahat este adesea tradus prin oportunitate sau interes personal, în timp ce aberu înseamnă față, dar în context se traduce prin a salva aparențele. În cei 40 de ani de la revoluția islamică din Iran, oportunitatea a fost un pilon al luării deciziilor, dar într-un cadru în care a permis liderilor iranieni să salveze aparențele (să își salveze fața). Dacă există, într-adevăr, o oportunitate pentru rezolvarea dilemei nucleare iraniene, liderii occidentali vor trebui să înțeleagă aceste concepte. Două exemple relativ recente din punct de vedere istoric vin să susțină această teorie. În 1988, după opt ani de război devastator cu Irakul condus de Saddam Hussein, primul lider suprem al Iranului, ayatollahul Ruhollah Khomeini, a acceptat un acord de încetare a focului negociat de Organizația Națiunilor Unite, considerând că se află în maslahat-ul (interesul personal) Iranului. Era crucial ca forțele irakiene să fi fost alungate de pe pământul iranian, astfel încât Teheranul să poată pretinde o victorie. Treisprezece ani mai târziu, după atacurile din 11 septembrie 2001, Statele Unite au îndepărtat regimul taliban din Afganistan, care oferea adăpost grupării Al-Qaeda, în câteva săptămâni. Trupele americane nu ar fi ajuns niciodată atât de repede la Kabul și Mazar-i-Sharif dacă liderii Iranului nu ar fi acceptat răsturnarea dușmanilor lor din est. Dar administrația lui George W. Bush a risipit o oportunitate de dialog respingând această potențială deschidere diplomatică a Iranului.
De mii de ani, cultura persană s-a distins prin obiceiuri care se învârt în jurul onoarei și stimei. Păstrarea aberu-lui este echivalentă cu menținerea demnității. Nu există aproape niciun caz în istoria modernă iraniană când maslahat a pus în umbră aberu. Occidentul a înțeles prost aceste concepte. Acest lucru a fost deosebit de adevărat sub președintele Bush, care a răsplătit acceptarea tacită a Teheranului privind intervenția americană în Afganistan prin etichetarea Iranului ca membru al „axei răului”.
Prompte et sincere in opere Domini
Motto-ul latin care însoțește efigia lui Calvin spune: „Cu promptitudine și sinceritate în lucrarea Domnului”. Dacă în timpul vieții lui John Calvin unui om credincios i se cereau astfel de sincerități exigente, ce ar fi făcut laș orice muritor de rând care nu le-ar fi atins, în zilele noastre, spre dezamăgirea tuturor celor care nu mai cred în astfel de povețe, cine altcineva își mai poate asuma curajul unei credințe învechite? Dar dictonul latin își regăsește azi o nouă utilizare. Dacă înaintașilor li se cerea să urmeze prompt și sincer lucrarea Domnului, politica este astăzi, poate la fel ca întotdeauna, ultimul bastion al credințelor care au angajat cândva cele mai intime pietăți ale figurilor altminteri perfect publice. De-a lungul culturilor și al secolelor, indiferent dacă în Geneva secolului al XVI-lea sau în Teheranul secolului al XXI-lea, termenii politici par a fi singurul limbaj ce poate convinge un popor să își însușească, sau măcar să accepte, deciziile și cerințele factorilor de decizie, chiar dacă virtuțile publice ale acestora nu depășesc adesea limitele unui mandat neconvingător. În Teheran nu există limite ale mandatelor politice sau ale tărâmurilor revoluționare mișcătoare atunci când un Calvin al zilelor noastre are puterea convingerilor sale teologice. Pentru toate convingerile sale morale și pentru toată sinceritatea sa politică, Calvin din Geneva a suportat judecata corectă a istoriei. Alți calvini, din Geneva sau din Teheran, nu pot decât să o aștepte.
Morala acestei trimiteri este aceea că Occidentul va trebui să înțeleagă cum funcționează sistemul politic / decizional iranian unde liderul suprem este cel care hotărăște Prompte et sincere in opere Domini, sau mai corect, în lucrarea lui Allah. Dincolo de calculele strategice, amenințări mai mult sau mai puțin voalate, soft sau hard power, ceea ce contează atunci când negociezi cu iranienii este puterea de convingere pe care ai putea să o ai asupra lui Ali Khamenei. Iranul are un ecosistem politic complex, care cuprinde facțiuni schimbătoare și concurente. Urcările și coborâșurile politice ale acestor facțiuni afectează direct deciziile care apar din rețeaua organelor de stat supravegheate de liderul suprem. La rândul său, liderul suprem este în permanență factorul definitoriu pentru aceste facțiuni, fiind emblema supremă a trăsăturilor republicane și teocratice ale țării și care impune modalitățile diferite de a consolida viziunea economică și securitatea țării.
Structura politică în Iran
Trei concepte fundamentale sunt importante în înțelegerea politicii din Republica Islamică Iran: dualism, pragmatism și nezam.
Organigrama decizională în structura politică iraniană. Sursă: ECFR
Dualismul: după cum sugerează numele complet al țării, constituția este stabilită pe structura duală a valorilor islamice și democratice care au înlocuit sistemul monarhic în 1979. Instituțiile nealese și indivizii numiți direct de liderul suprem, în conformitate cu constituția, sunt adesea strâns legate de elemente mai dure care prioritizează valorile islamice și revoluționare. Elementele democratice sunt întruchipate în organele alese precum parlamentul și președinția. Ele există astfel încât sistemul să poată asigura o anumită formă de legitimitate populară prin alegeri. Cu toate acestea, în ultimele decenii, acest dualism a devenit din ce în ce mai scăzut, forțe mai conservatoare căutând să utilizeze principiile islamice și revoluționare pentru a-și spori partea de putere în detrimentul practicii democratice. Experiența anilor 1980 este crucială pentru înțelegerea acestei evoluții. Războiul Iran-Irak din acel deceniu a creat bazele instituțiilor nealese pentru a-și accentua influența asupra puterii. Aceasta include IRGC (Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice), care a recrutat și mobilizat luptători din prima linie. Ulterior, IRGC și rețeaua sa de forțe paramilitare Basij au primit multe privilegii ca recunoaștere a sacrificiilor lor din război. De atunci, această rețea s-a integrat în instituțiile de securitate, politice și economice ale Iranului. Între timp, ramurile alese ale sistemului iranian s-au luptat cu un proces de verificare din ce în ce mai strâns supravegheat de organisme în mare parte nealese ai căror membri sunt selectați personal de liderul suprem. Parlamentarii s-au trezit alungați, iar președinți succesivi s-au regăsit în poziția de a lupta împotriva grupurilor conservatoare cu influență mare asupra deciziilor liderului suprem Khamenei.
Pragmatismul sau Maslahat: Primul lider suprem al Iranului, Ruhollah Khomeini, a introdus acest concept. Pragmatismul este întruchipat în crearea Consiliului de Expediență, însărcinat cu soluționarea disputelor dintre parlament și Consiliul Gardian, neales, cu tendințe conservatoare. În ceea ce privește problemele de politică externă, aceste decizii sunt aproape întotdeauna ambalate în modalități de salvare a aparențelor (aberu) pentru a justifica concesiunile pe care Iranul le-a făcut. Înțelegerea importanței maslahat-ului drept concept de bază în guvernanța Iranului ar trebui să le transmită observatorilor că sistemul de luare a deciziilor iranian nu este mașinăria inflexibilă care lasă uneori să se creadă că ar fi. În schimb, ADN-ul său conține un concept ideal pentru a răspunde la evenimente în așa fel încât mândria persană să nu fie atinsă. Un exemplu elocvent al „flexibilității eroice” dovedite de Khamenei a fost acceptarea termenilor acordului nuclear în 2015, în urma căruia nu au fost ridicate toate sancțiunile, așa cum liderul suprem a cerut cu insistență pe durata negocierilor.
„Cele mai importante linii roșii ale discuțiilor nucleare” (Ali Khamenei), Sursă: Khamenei.ir
Ulterior, Khamenei a promis că „va da foc” acordului nuclear dacă SUA se retrag din acesta, dar forțele mai moderate din sistemul politic iranian l-au convins să păstreze acordul chiar și și atunci când SUA a făcut acest pas în 2018. Și, deși liderul suprem a respins în mod repetat discuțiile directe cu administrația Trump, el a permis guvernului să testeze terenul diplomatic.
Nezam: este un sistem de guvernare care include centrele de putere ale celor aleși și nealeși, și care întruchipează, de asemenea, matricea în continuă schimbare a facțiunilor politice din Iran. Dualitatea sistemului înseamnă adesea că ramurile alese și nealese din cadrul nezam produc politici concurente și dezbinate. De-a lungul timpului, rolul liderului suprem al Iranului a devenit primordial în decizia finală în numele nezam-ului – menținerea ordinii și a consensului, în special în perioadele de criză. În timp ce liderul suprem este factorul fundamental decizional din Iran, trei grupuri principale operează în cadrul nezam: moderații, o facțiune politică numită în mod formal „principaliștii” și „securocrați”. Aceste trei blocuri caută toate să obțină sprijinul liderului suprem pentru propunerile lor și, prin urmare, o putere mai mare. Niciunul dintre aceste grupuri nu este anti-establishment și toți acceptă rolul liderului suprem ca arbitru final. Acest lucru este în contrast cu, de exemplu, cei care au participat recent la proteste de la nivel național, unii dintre ei solicitând schimbări radicale, cum ar fi respingerea întregii instituții politice.
Dificultățile cu care s-a confruntat administrația Hassan Rouhani în ultimii ani pentru îmbunătățirea economiei au slăbit tabăra moderaților în ansamblul ei. Beneficiile economice ale JCPOA nu au îmbunătățit nivelul de trai al poporului iranian, așa cum promisese să o facă. Starea economiei este sursa cheie a nemulțumirii publice: pe măsură ce președintele Rouhani se apropie de sfârșitul mandatului său, țara se află într-o stare economică mai proastă decât a găsit-o – în ciuda semnificativelor eforturi diplomatice făcute de echipa acestuia în relație cu Occidentul. Unii dintre aliații politici ai președintelui se îndepărtează fie de el, fie de JCPOA. Însă marginalizarea lui Hassan Rouhani poate fi privită din mai multe unghiuri, nu exclusiv prin prisma semi-eșecului acordului nuclear. Un factor care ar putea modifica semnificativ viitoarea traiectorie politică a Iranului este succesiunea liderului suprem, care are 81 de ani. Există multe necunoscute asociate succesiunii, inclusiv dacă rolul va fi preluat de o persoană sau de un nou consiliu. Însă, conform surselor iraniene, cel mai adesea limitate și opace, Rouhani a fost privit ca un posibil succesor al lui Khamenei, însă această opțiune nu este privită cu ochi buni de facțiunea ultra-conservatoare, de aici și toate criticile îndreptate spre actualul președinte iranian, JCPOA fiind doar instrumentul folosit în această campanie, nu și scopul. Motivul real ar fi subestimarea autorității președintelui precum și alterarea capitalui politic al acestuia.
Doar un nou acord
Singura opțiune realistă – indiferent de culoarea politică a viitorului președinte american sau iranian – va fi un nou acord. Chiar dacă declarațiile politice din Teheran nu lasă să se înțeleagă acest lucru, cele mai bune surse de informații par a fi momentan rugăciunile de vineri, pin intermediul cărora liderul suprem își exprimă, chiar dacă uneori extrem de subtil, intențiile. Și după cum se vede din organigrama de putere a politicii iraniene, Khamenei este cel care decide. Iar deocamdată acesta înțelege că o continuitate a actualei forme de guvernare în Iran este condiționată de îmbunătățirea relațiilor cu marile puteri, în special cu SUA, deoarece, doar ridicarea sancțiunilor va putea ameliora nivelul de trai al populației ce pare din ce în ce mai neliniștită și din ce în ce mai vocală. Chiar dacă Iranul va avea un președinte provenit din tabăra ultra-conservatorilor, sau unul cu afinități militare, precum Parviz Fattah sau Hossein Dehghan, actualul consilier pe probleme militare al lui Khamenei, probabil un nou acord va fi negociat începând cu a doua jumătate a anului viitor.
Dacă Donald Trump va fi reales pentru un al doilea mandat, Iranul va reînvia probabil instrumentele pe care le-a folosit pentru realizarea JCPOA, cum ar fi îmbogățirea uraniului la 20%, reducerea cooperării cu inspectorii Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), suspendarea implementării voluntare a Protocolului Adițional și reluarea îmbogățirii uraniului la locul subteran al instalației nucleare Fordow pentru a pune bazele „negocierilor simetrice”. Deși Iranul a făcut câțiva pași în afara prevederilor din JCPOA de când s-au retras SUA, nu a ajuns până acum la aceste etape ireversibile.
Dacă Joe Biden este ales și stabilește condițiile prealabile pentru întoarcerea la masa negocierilor – inclusiv programul de rachete balistice și întrebări asupra influenței sale regionale – Iranul va refuza și va căuta să își pună în funcțiune strategia de descurajare. Cu toate acestea, este probabil ca anumite concesii să fie făcute, însă termenii Protocolului Adițional vor trebui să fie acceptați de către Teheran, iar Biden, la fel ca Barack Obama, va urmări o strategie de echilibru de putere între Iran, vecinii săi arabi și Israel.
Unii analiști din Teheran consideră că descurajarea pentru factorii de decizie americani constă în două opțiuni principale: fie să permită Iranului să-și continue calea și să devină nucleară, fie să lanseze un război împotriva Iranului pentru a-l opri. În astfel de circumstanțe, analiștii consideră că Statele Unite vor alege o a treia opțiune – cea a negocierilor simetrice, care vor oferi concesii semnificative pentru a reduce din nou progresul nuclear al Iranului.
Majoritatea analiștilor consideră că este foarte puțin probabil ca Statele Unite să intre în război cu Iranul, deoarece acest lucru ar pune în pericol pivotul SUA către Asia, favorizat atât de republicani, cât și de democrați. Un conflict militar cu Iranul ar bloca SUA în Orientul Mijlociu cel puțin încă pentru un deceniu. Mai mult, având în vedere prezența grupărilor proxy ale Iranului în unele regiuni înconjurătoare, un război împotriva Teheranului ar implica și aliați americani și ar avea consecințe incredibil de dăunătoare și neprevăzute. Prin urmare, chiar și majoritatea aliaților SUA nu susțin un război cu Teheranul, insistând pentru reîntoarcerea la masa negocierilor. Pe măsură ce tensiunile regionale influențează conflictul și proliferarea, securitatea regională va trebui să facă parte din următoarea rundă de discuții.
Ce se va întâmpla în continuare va depinde în mod vital de evaluarea liderului suprem dacă regimul poate menține stabilitatea internă într-un moment de acută dificultate economică, dar și natura relației dintre viitoarele administrații din Washington și Teheran.
*Ioana Constantin Bercean absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universității din București și expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.