Autor: Dan Dungaciu*
Când preşedintele chinez Xi Jinping a făcut, în luna martie a acestui an, prima vizită în oraşul Whuan de la izbucnirea epidemiei, salutul său confient nu era adresat doar locuitorilor oraşului care îl priveau de la balcoane precum un al doilea Mao, ci lumii întregi. În special, Americii.
Era semnul unei biruinţe chineze memorabile într-un război cu un duşman perfid şi nevăzut, dar la fel de periculos – şi la fel de sprijinit de Occident! – precum trupele Kuomitangului (Partidul naţionalist chinez) pe care Mao le-a învins în 1949 şi a impus comunismul. Salutul lui Xi Jingping înseamna confirmarea unei victorii de aceleaşi proporţii; ţara sa a triumfat acolo unde Occidentul nu părea să aibă soluţii. Era timpul ca lumea să afle asta. Şi Beijingul a făcut, prin așa zisa „diplomație a măștilor”, tot ce e posibil ca lucrul acesta să se afle…
Chiar dacă nu a spus-o niciodată explicit, scopul final al Beijing-ului este să demonstreze, până la urmă, superioritatea sistemului său. E încă prea devreme să se facă asemenea afirmații explicite, dar, prin tot ceea ce face, scopul final răzbate tot mai intens.
De asta confruntarea cu China nu poate fi evitată, indiferent de ce forme va căpăta aceasta: „îndiguire” (containment), „mare negociere” (big bargain), conflict militar etc.
Primul pas a fost făcut atunci când, în pofida a tot ceea ce se credea în anii 90, după prăbușirea sistemului comunist, respectiv că nu poți să generezi prosperitate dacă nu îți asumi democrația și economia de piață, Beijingul, printr-un efort colosal, a reușit să scoată din sărăcie sute de milioane de oameni: 500 de milioane de oameni în 2014, iar în 2018, 800 de milioane de oameni, după cum afirma Președintele Băncii Mondiale la o întâlnire anuală a Băncii și a FMI de la Washington.
Era o primă refutare a tezelor occidentale și un serios exercițiu de „suveranitate” conceptuală a Chinei. Chiar dacă nu s-a vorbit atunci explicit în asemenea termeni, pentru Beijing era o probă fundamentală a superiorității sistemului chinezesc.
A urmat apoi pandemia de COVID 19, unde, iarăși, Beijingul aruncă pe masă, tacit, chestiunea comparației între cele două sisteme, respectiv sistemul occidental și sistemul chinezesc, sugerând că „al ei” a răspuns mult mai repede și mai eficace la această provocare. Chiar dacă nu a spus-o explicit, asta a transmis, inclusiv prin controversata „diplomație a măștilor”. Cât a fost de eficientă este altă poveste.
Un alt prilej care se ivește este actuala fierbere politică din SUA. Fără precedent și extrem de riscantă, criza din America atinge apogeul în campania electorală. China, firește, a urmărit atent, de la început, și a relatat pe larg protestele și tensiunile de acolo, arătând lumii și publicului chinez, cu ostentație și satisfacție, în ce dificultăți se zbate astăzi „marea Americă”…
Acum merge și mai departe. Prima dezbatere a celor doi candidați la funcția de președinte al SUA, Donald Trump și Joe Biden, din data de 30 septembrie, a fost prilejul unor puncte pe „i”.
Global Times publica în aceeași zi a dezbaterii un text cu un titlu elocvent: „Prima dezbatere Trump – Biden: expresia haosului din America…” („First Trump-Biden debate epitome of US chaos…”, în care putem citi: „Dezbaterea a fost ca țara: toată lumea vorbește, nimeni nu ascultă. Nu se învață nimic. Este un dezastru… Acest haos este o expresie a politici SUA și o reprezentare a diviziuni din interiorul societății”.
Lucrurile sunt sugerate doar, aluziile sunt străvezii dar rămân, totuși, aluzii.
Alt mesaj este mai important. Editorialistul publicației, Hu Xijin, scrie pe twitter un lucru pe care încă nu îl poate pune în ziar, doar – deocamdată – pe contul personal: „Such a chaos at the top of US politics reflects division, anxiety of US society and the accelerating loss of advantages of the US political system” (Un asemenea haos la nivelul de vârf al politicii SUA reflectă diviziunea și anxietatea societății americane, și pierderea accelerată a avantajelor sistemului politic american).
Acum e mult mai limpede și vedem aici un mesaj esențial, „testat” pe twitter, dar care va deveni, curând, linie de mesaj esențială. China sugerează că ceea ce se petrece acum în campania electorală și se poate contempla pe ecranele televizoarelor cu ocazia confruntărilor finale între cei doi candidații este doar expresia unei crize mai profunde nu doar a politicului american, dar a sistemului american. Adică a democrației.
Și revenim acum la dubletul sacrosant al anilor 90: economia de piață și democrația. Dacă prin succesul scoaterii din sărăcie a milioane de oameni, China și-a probat eficacitatea sistemului, cel puțin pe dimensiune economică, acum urmează, insistent și insidios, subminarea dimensiunii politice a sistemului occidental, respectiv democrația. Și de unde să începi această subminare dacă nu din „centrul” civilizației vestice, adică din America.
Să nu ne facem nicio iluzie. Ceea ce face acum China în raport cu dezbaterea politică din SUA nu are doar legătură cu această țară. Cine crede asta și se bucură, greșește. Pe termen mediu și lung, are legătură cu bătălia între cele două sisteme pe care China speră să o tranșeze, în timp, în favoarea ei.
China este nu doar o amenințare la adresa Vestului, în integralitatea lui, ci este cea mai mare amenințare la adresa Occidentului de când este el.
Sursa: PS News