Iulian Chifu*
Agenda publică o fac instituțiile statului active
Una din marile probleme actuale ale mass-mediei este reprezentată, din perspectiva războiului informațional, de instrumentarul și actorii responsabili de dirijarea percepțiilor și construcției narațiunilor, de cine este cel care produce știrile, cine creează narațiunea și spune povestea. De aceea devine extrem de important orice studiu care acoperă un fragment al răspunsului la întrebarea cine face agenda publică? Despre relevanța războiului informațional în cadrul războiului hibrid sau în sine, în proiectarea realităților alternative respectiv presiunea față de decidenți pentru a altera decizia ce provine din evaluarea nudă a realității sau problemelor, nu mai are sens să insistăm[i].
Știrile por fi privite în trei moduri distincte care au impact asupra felului în care o întâmplare desfășurată la mare distanță de public îi este prezentată și reprezintă o experiență pentru el. 1) Știrile ca obiect al formării politicilor publice; 2) știrile ca obiect de schimbare a percepției comune despre un fapt; și 3) știrile ca obiect al opiniei publice formate[ii].
Uitându-ne la cele de mai sus, realizăm cât de importantă e miza comunicării pentru un guvern proaspăt instalat, care are de continuat un război lung[iii], eventual impopular prin greutatea înțelegerii efortului financiar, prin costurile în victime și mai ales prin acțiunea în sine, de a te lupta cu terții de la distanță strategică, dar tot oameni. Evident experiențele cele mai la îndemână vin din SUA, cu Războiul din Vietnam, cu Războiul din Afganistan, dar sunt experiențe diverse în ceea ce numim astăzi conflictele înghețate (deși a mai rămas doar Transnistria și Nagorno Karabakh, cu apariția războiului din Estul Ucrainei, celelalte fiind reîncălzite și soluționate vremelnic cumva, în Abhazia și Osetia de Sud sau Crimeea, prin ocupație). Însă există și alte cazuri de conflicte în derulare, care încep să dobândească caracteristicile războiului lung.
Una dintre formulele de a aduce războiul acasă și a face cetățeanul părtaș la efortul militar a fost așa numitul „efect CNN”, războiul show, relatat direct de reporter în cursul desfășurării lui. Firește că Războiul din Irak 2003 s-a pretat la acest tip de acțiune având în vedere disparitatea de capabilități și tehnică, dar și neparticiparea jurnaliștilor la componenta urâtă a războiului, cu morți și răniți expuși, imaginea morții imediate. Regulile trasate de Armata americană jurnaliștilor încartiruiți au fost suficient de importante și bine croite pentru a permite asumarea riscului de a transmite live din război, de pe linia frontului, implicând telespectatorul în conflict pe bază de reality show, a fost mai degrabă ca un joc pe calculator, care stârnește empatie fiind un lucru uzual, spre deosebire de imaginea macabră dată de costurile și imaginile șocante, degradante și respingătoare ale unor lupte reale. Aici a jucat un rol și distanța față de operațiuni, marșul blindatelor SUA prin desert către Bagdad fiind presărat cu lovituri de la distanță și nu cu lupta corp la corp și imagini de proximitate, cu duritatea, emoția și impactul vizual aferent. Nu se știe însă dacă un asemenea efect a făcut ca media să împingă guvernele spre așa-numitele „războaie umanitare” sau din contră, guvernele au generat interesul și atracția mass media în această direcție[iv] din rațiuni de audiență și interes al categoriilor de public.
Azi lucrurile sunt mult mai clare, după ce războiul informațional a fost lansat și dezvoltat, folosind mass-media într-o formulă cu două generații, mai importantă și mai elaborată decât cea a propagandei din timpul Războiului Rece[v], mai ales că mass-media a ajuns un instrument de război[vi]. Într-un război lung, responsabilitatea Guvernului de a menține sprijinul public trece, evident, prin efortul de a introduce narațiuni pozitive, bune, despre război în programele de știri pentru a genera atractivitatea sau măcar sprijinul prin influența subliminală a publicului. Acesta este Războiul știrilor bune[vii].
Schimbarea sau conducerea publicului spre știri bune dintr-un anumit domeniu și obținerea de sprijin, prin modelarea conștiinței publice colective, ar putea fi apreciate drept o alterare nepermisă a conștiinței și opțiunilor individuale. Totuși, instrumentarul de Public Relations și diplomație publică, de comunicarea strategică, în egală măsură, este unul legitim, legal, deși nu întotdeauna moral[viii], pentru că se raportează la interesul celui care face acest tip de modelare, iar întrebarea etică este măsura în care un asemenea pas este corect față de plătitorul de taxe care finanțează acțiunea Guvernului, față de mass-media prin intermediul căreia se produc și se oferă aceste știri și față de consumatorul de știri, provenind din aceeași categorie a publicului plătitor de impozite[ix] care e și consumatorul întregului construct de comunicare.
Mass-media este sursa prin care publicul culege experiențele sale despre aceste evenimente îndepărtate și la care nu a participat direct, dar și experiențe la care a participat dar nu a avut cum să observe toate aspectele și nu are toate datele legate de evoluție. De aici provine rolul mass-mediei de a patra putere în stat, unii spun chiar prima, prin cantitatea de informație, abilitatea de a o obține și impactul acesteia. Astfel, ziariștii din secolul 20 au ajuns definitori ai realității ca instituții și sinonimi spațiului public, fiind întotdeauna cei care gestionează în mod direct panicile morale sau frica legată de alimente sau orice alt tip de criză majoră cu impact asupra vieții de zi cu zi, cu impact imediat, a oamenilor[x]. Totuși, sunt ei și originea știrilor și informațiilor pe care le difuzează? Au ei controlul real al datelor și informațiilor pe care le oferă publicului?
Două studii recente sunt în măsură să prezinte concretețea acestei realități. Cum ambele s-au desfășurat în spațiul de limbă engleză și bazat pe regulile democratice și etice ale presei de știri, e clar că variațiile în alte spații nu fac decât să accentueze această realitate probată. Astfel, la University of Technology din Sydney, Australia, a fost realizat un studiu de conținut la nivelul mass-mediei scrise din Australia, timp de 6 luni, pe instrumentele media de toate culorile și apartenențele. Șapte dintre ziarele monitorizate erau deținute de magnatul Rupert Murdoch prin compania News Corporation. Scopul era să identificăm în ce măsură influența vine de la stat, de la magnat sau de la jurnaliști înșiși și formulele lor anarhice și necoordonate ale găsirii informației, deci presei libere per se. Rezultatul e remarcabil:
- 55% din relatări sunt generate de formule de public relations instituționale;
- peste 24 % din relatări „nu avea nimic adăugat sau elemente distincte căutate de către reporter”;
- 70 % din ceea ce prezenta Daily Telegraph (proprietatea lui Murdoch) erau date de PR, fiind și instrumentul media situat pe ultimul loc în autenticitate și valoare adăugată de ziariști, comparativ cu preluarea temelor lansate de instituțiile publice;
- 42 % din conținutul lui Sydney Morning Herald (Fairfax) provenea de la PR, fiind cel mai bine plasat instrument media, cel mai independent.[xi]
Sursele cu interes direct, cu precădere statul, prin diferitele sale instituții, reprezintă baza, sursa majoritară de știri și subiecte, de relatări, în Australia.
Un al doilea studiu despre care vorbim este cel realizat de către Nick Davies la Cardiff University (se regăsește în cartea sa, Flat Earth News, 2008). Cinci ziare majore de tiraj din Marea Britanie au fost supervizate și monitorizate, iar rezultatul este următorul:
- doar 12 % din știri erau realizate din material care a fost obținut de către reporter în întregime;
- 8 % din relatări aveau originea nesigură;
- 80 % din materiale erau în întregime, în majoritate sau parțial scrise după materiale deja publicate, fiind la mâna a doua, originalul venind de la agenții de știri sau din comunicarea instituțiilor de stat sau din PR privat;
- doar 12 % din relatările de presă aveau dovezile și faptele cercetate cu atenție și validate din alte surse decât cele oficiale.[xii]
Concluzia este evidentă, și merită să fie reținută: în mass-media de astăzi, majoritatea știrilor, anchetelor și relatărilor de presă sunt produsul instituțiilor statului sau al grupurilor de interese identificabile direct, care oferă materialul pe tavă, acesta fiind rareori verificat pas cu pas din trei surse independente diferite înainte de a fi publicat. Iar rezultatul este faptul că multe știri sunt preluate pe nemestecate de mass-media iar agenda publică este făcută de instituțiile profesioniste active din societate, majoritatea fiind cele ale statului[xiii]. Cât despre etică și echilibru, problema nu provine din ceea ce spun relatările de presă, ci din ceea ce nu spun, ceea ce nu divulgă publicului, aici fiind problema de etică și cea de profesionalism[xiv] a presei actuale.
Politică, retorică, social media, război informațional
Războiul informațional a plecat tot de la preferințe, de la obișnuințe și mai ales greșeli și vulnerabilități ale modului de prezentare a știrilor și modul de concepere a lor în mass-media[xv]. Astfel, problema fundamentală revine tot la credibilitatea jurnalistului, la legitimitatea sa și a instrumentului de presă, mai ales atunci când nu menționează sursa sau când ocultează sursa informației sale, care provine de la o formă de PR. Consumatorul mass-media îi acordă încrederea pentru a judeca singur sursele și valoarea, iar autorul știrilor, jurnalistul profesionist însuși pasează această responsabilitate strict celor interesați, sau mai exact numai unuia din cei interesați, reflectând poziția acestuia și substituind în mod netransparent produsul așteptat de consumatorul de știri – poziția neutră, egală, corectă, cum o cere deontologia din presa britanică de știri. Această substituire alterează, firește, percepția publicului în moduri profund incorecte și lesne de manipulat.
Firește că primii beneficiari ai acestei realități au fost politicienii din fiecare țară în parte, cei pentru care informația este sursa vieții în politică, retorica mod de viață și imaginea crucială pentru evoluția lor în societate. De aceea retorica ajută să subliniezi ceea ce ar fi important pentru cititor sau ascultător, adică ceea ce dorești tu să-i transmiți, cu asupra de măsură, într-o formă convingătoare, de persuasiune majoră, care să marcheze politica și societatea. De aici provin și principalele tehnici ale propagandei, nefiind necesar decursul la Demostene sau Cicero sau mai virulentul model al lui Goebbels, pentru a realiza cum poți să nuanțezi, să schimbi, să alterezi sau să retrasezi pe de-a-ntregul realitatea, nu numai să o amplifici și să o redai prin retorică sau prin media.[xvi]
Decepția, ca aparte a „târgului politic”, e un alt indicator al impactului politicului asupra realității, respectiv, cum spune Simon Heffer, „istoria ne arată că, cu cât lucrurile arată mai rău pentru ei, cu atât politicienii se bazează pe distorsiunea realității pentru a putea să reușească”[xvii]. Scopul este evitarea costurilor majore sau a consecințelor majore atunci când promovează o politică publică care ar putea să se dovedească nepopulară. Iar tehnica este preluată de războiul informațional.
Mass-media este utilizată pe scară largă de forțele politice globale pentru a aduce schimbări, în mod specific, în realitățile internaționale și desenarea lor. Aici influența poate fi și mai importantă, deoarece ignorarea elementelor negative ale unei întâlniri și sublinierea doar a componentelor de cooperare sau, din contră, sublinierea excesivă numai a temelor de divergență, cu impact la public, folosind și canale multiple de distribuție bună, toate creează premizele distorsionării controlate a realității și pot produce efecte în context internațional, la nivelul publicurilor terțe, cu precădere la nivelul celor implicate și interesate în acțiunile respective.
Despre noile tehnologii, din nou, nu este o descoperire a Șefului Statului Major General al Armatei ruse, Valeri Gherasimov[xviii], căruia i se atribuie componenta războiului de troli și folosirea social media pentru războiul informațional, ci este rezultatul unor evaluări și descoperiri ale ultimei părți a mandatului Bush și a primei administrații Obama, care au introdus utilizarea New Communication Technology (NCT) prin Internet și social media ca instrumente ale programelor de diplomație publică ale SUA. Programul a fost administrat de către Departamentul de Stat al SUA și s-a numit Public Diplomacy 2.0. James Glassman, fostul subsecretar de stat pentru Diplomație Publică, a subliniat motivațiile care au determinat SUA să abordeze astfel tema. „În orice caz, noi, americanii, credem în spațiul ideilor. Ideea a fost aceea de a utiliza tehnologia și social media pentru a promova o conversație în care opiniile și vederile noastre să fie auzite și multiplicate.”[xix]
Un alt element major de studiu, în aceeași linie a determinării vulnerabilităților comunicării publice ce pot fi valorificate de războiul informațional, este influența rețelelor sociale asupra mass-mediei clasice. Astfel, două studii ne dau măsura acestui aspect. În 2009, PR Week/PR Newswire Media a realizat un sondaj în care a implicat 2.174 jurnaliști, bloggeri, dar și oameni din branșa PR din Canada și SUA. Rezultatele arată că 37% scriu pe Twitter și 39 % produc conținut pentru un blog, dincolo de activitățile jurnalistice uzuale, dar parte a acestora. Iar rețelele sociale sunt folosite ca surse de idei de către jurnaliști:
- 24 % consideră site-uri ca Facebook și Twitter drept o sursă importantă de informații și canal pentru a se conecta la experți (2010 față de 13 % în 2009);
- 46 % dintre jurnaliști recunosc că folosesc deseori bloguri pentru a căuta subiecte și unghiuri de abordare;
- 33 % utilizează rețelele sociale pentru investigare sau subiecte (față de 24 % în 2009);
- 43 % au fost aduși în zona presei ca urmare a postărilor în social media, de către componente ale industriei de PR (față de 31 % în 2009);
- 59 % din jurnaliști scriu un blog, profesional sau personal și 31 % scriu blogul pentru instrumentul media tradițional la care lucrează, ca parte a activității curente (față de 28 % în 2009).[xx]
Motivul acestei migrații ar fi că „obiectivele sunt mai dure, termenele mult mai scurte, competiția a crescut dramatic, de aceea jurnaliștii caută noi surse de informație pentru a-i ajuta, inclusiv rețelele sociale.”[xxi]
Un alt studiu desfășurat în SUA arată că:
- 89 % din respondenți utilizează bloguri ca sursă de subiecte;
- 65 % se raportează la rețelele sociale;
- 55 % utilizează site-urile de micro blogging (tip Twitter);
- 61 % utilizează Wikipedia;
- 96 % utilizează site-uri corporatiste și instituționale;
- 72% dintre ziariști utilizează rețelele sociale pentru cercetare online semnificativă;
- 84% consideră știrile din social media mai puțin credibile decât cele din media tradițională;
- 44% depind de profesioniștii din PR pentru interviuri și acces la surse și experți;
- 23% se raportează la zona PR pentru răspunsuri la întrebări și informație țintită;
- 17% se bazează pe PR pentru perspective, informație de context și de background.[xxii]
Concluziile sunt că social media e sursă de noi știri și relatări și chiar dacă sunt mai puțin de încredere, jurnaliștii tradiționali utilizează platformele de social media ca sursă pe scară largă, în fine, relaționarea cu PR-ul instituțional și privat e cvasi-absolută. Ei bine, aceste preferințe și caracteristici, devenite vulnerabilități ale mediei actuale, fac ca și războiul informațional rus sau cel utilizat de către organizațiile teroriste, sau de guverne terțe, deopotrivă, să fie dirijat tocmai în aceste spații în care pot influența direct sau indirect aceste instrumente media.
Blocajele din comunicare neprizabilă
Dar revenind la scopul originar al studiului nostru, același instrumentar este utilizabil astăzi pentru a promova temele complicate precum participarea și sprijinul într-un război lung. Aici însă încep să apară complicațiile și lucrurile nu mai pot fi ținute în frâu în modul relevat mai sus. Asta deoarece vorbim a priori despre acțiuni care sunt lesne de făcut neprizabile, inacceptabile și unde există și o istorie a contestării lor – vezi manifestațiile pacifiste, mitingurile masive din anii ’60-’70, instrumentarul ideologic masiv care există deja în a combate opțiunile militariste.
În consecință, nu orice temă și orice subiect e simplu de modelat și vândut, printr-o firmă importantă de PR sau cu ajutorul unui aparat profesionist de diplomație publică sau comunicare strategică. Din contra, există subiecte delicate și teme greu prizabile, care conturează dificultăți pentru comunicare publică. Oricât ar fi aceasta de pro-activă, oricât de multă resursă s-ar implica în această comunicare, e de ajuns un declanșator de criză și întreg subiectul alunecă în spații greu de gestionat, ridică valurile clasice de protestatari și oponenți, de unde nevoia unei gestiuni cumpănite și nuanțate, pe sârmă, pentru aceste teme. Și vorbim aici despre temele cu implicare pe zona de mediu, cu impact masiv ca număr și resorturi emoționale majore, sau războaiele lungi, situate cam la același nivel de risc cu o eventuală grevă a controlorilor de trafic aerian în noaptea de Crăciun, în SUA.
„Bătălia știrilor bune”, cum o numește Greg Simons[xxiii], ca tehnică de a menține interesul moderat și susținerea publică, prin acțiune subliminală, poate fi lesne răsturnată prin acțiunea necugetată a unui comunicator neatent, a unui PR-ist mai voluntar, a unui ziarist mai interesat să iasă în evidență, care plasează o relatare ce atrage prea mult atenția și creează suspiciuni. Deci moderația din comunicare, menținerea subiectului susceptibil a fi lesne subminat într-un spațiu vizibil și favorabil dar nu excesiv, nu ostentativ și nici prea prezent în prim plan, e o abordare potrivită, dar care necesită și instrumentar potrivit, și supervizare atentă, și cumpănire a elementelor de comunicare publică.
A doua sursă a distrugerii unei povești de succes, a gestiunii imaginii unui război lung, a reputației unei povești sau a unei instituții media este chiar întâmplarea, respectiv faptul, acțiunea ce poate fi declanșator de criză. O întâmplare cu impact public major, scăpată din atenție sau gestionată aleator de terți, nu de comunicatorul din domeniu, poate să arunce în aer susținerea publică și să ducă la o catastrofă. Cazul Guantanamo sau al pozelor de la Abu Ghraib poate fi elocvent, atunci când nemernicia unui soldat neinstruit și necunoașterea sensibilităților publice duc la asemenea dezastre.
Nu mai puțin important, în al treilea rând, este războiul informațional al dușmanului, respectiv acțiunea generată de un actor care dorește să distrugă susținerea pentru acțiunea militară într-un război lung. Cazul Innocence of the Muslims, filmul unui egiptean copt, lansat online în SUA, reluat de televiziunea salafistă egipteană și care a dus la revolta din Benghazi, a costat viața ambasadorului SUA în Libia și a echipei mixte a ambasadei și a CIA din Benghazi[xxiv].
Așadar, în epoca actuală, capacitatea de a gestiona un subiect fierbinte și neprizabil, așa cum e un război lung, eventual pe care nu l-a generat un guvern și e obligat să-l ducă mai departe – chiar dacă motivațiile inițiale sunt alterate – este extrem de dificil. Riscurile sunt enorme iar căderea în eșec este foarte simplă. Dar, cel mai grav, în actuala situație de război informațional și instrumentar variat în materie, în condițiile impactului social media asupra informației difuzate și a PR-ului public dar și privat, al firmelor de lobby, o acțiune promovată și condusă cu resurse minime poate arunca în aer, într-un stat democratic, gestiunea imaginii unui război lung și poate duce la înfrângere categorică și rușinoasă în Războiul Știrilor Bune. Iar aici, exemplul clasic ar fi atacul de la Gara Atocha, din Spania, cu câteva zile înaintea alegerilor generale din Spania, când decizia Guvernului Aznar de a da vina pe separatiștii bașci din rațiuni de politică internă și apariția rapidă a dovezii că, în fapt, Al Qaeda s-a aflat în spatele atacului, a fost fatală politic pentru Partidul Popular și a determinat retragerea imediată a trupelor spaniole din Afghanistan.
*Iulian Chifu este membru al Consiliului de Experți LARICS.
[i] Iulian Chifu, Oazu Nantoi, Război Informațional. Tipizarea agresiunii informaționale a Federației Ruse, Editura Institutului de Științe politice și Relații Internaționale, București, 2016;
[ii] Allan, S., News Culture, Buckingham: Open University Press, 2001, pp. 3-4.
[iii] Tom Hayden, Understanding the Long War, în The Nation, 7 mai 2009, https://www.thenation.com/article/understanding-long-war/, accesat la 28 mai 2017.
[iv] Robinson, P., The CNN Effect: Can the News Media Drive Foreign Policy?, Review of International Studies, 25(2), 1999, pp. 301–309
[v] Iulian Chifu, Simona Țuțuianu, Torn Beetween East ans West. Europe’s Border States, Routledge, London and New York, 2017.
[vi] Payne, K., The Media as an Instrument of War, în Parameters, Spring 2005, pp. 81-93; Valery Gerasimov, The Gerasimov Doctrine and Russian Non-linear War în In Moscow Shadows, https://inmoscowsshadows.wordpress.com/2014/07/06/the-gerasimov-doctrine-and-russian-non-linear-war/, accesat la 28 mai 2017
[vii] Greg Simons, Attempts at Controlling the News Flow: Good News Wars, în Greg Simons, Iulian Chifu, The Changing Face of Warfare in the 21st Century, Routledge, London and New York, 2017.
[viii] Iulian Chifu, Oazu Nantoi, Război Informațional., op.cit.
[ix] Lina Svedin, Ethics and Crisis Management, Information Age Publishing, Inc, Charlotte, NC, 2011.
[x] McNair, B., The Sociology of Journalism, London: Arnold, 2004 , p. 55
[xi] Townend, J., More Than Half Australian Newspaper Content is PR-led, Says Six Month Study, Journalism.co.uk, www.journalism.co.uk/2/articles/537932.php, 16 Martie 2010 (accesat la 23 Martie 2010), studiul la www.crikey.com.au/topic/spining-the-media/.
[xii] Ibid.
[xiii] Gripsrud, J., Understanding Media Culture, London: Arnold, 2002, pp. 23-24.
[xiv] Achen, P., Goodman Calls for More Thorough Journalism: Author, TV and Radio Host Laments Skewed Media Coverage of Health-Care and US Involved Wars, The Mail Tribune, http://www.mailtribune.com/apps/pbcs.dll/article?AID=/20091123/NEWS/911230319, 23 Noiembrie 2009 (accesat la 27 Noiembrie 2009)
[xv] Iulian Chifu, Oazu Nantoi, Război Informațional. Op.cit.
[xvi] Heffer, S., The New Politics is as Obsessed With Propaganda as the old was, Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/comment/columnists/simonheffer/7795052/The-new-politics-is-as-obsessed-with-propaganda-as-the-old-was.html, 1 iunie 2010 (accesat la 2 iunie 2010)
[xvii] Ibid.
[xviii] Valery Gerasimov, The Gerasimov Doctrine and Russian Non-linear War în In Moscow Shadows, https://inmoscowsshadows.wordpress.com/2014/07/06/the-gerasimov-doctrine-and-russian-non-linear-war/, accesat la 28 mai 2017
[xix] Buxbaum, P. A., Public Diplomacy 2.0, ISN Security Watch, http://www.isn.ethz.ch/isn/Current-Affairs/Security-Watch/Detail/?id=115247&lng=en, 22 Aprilie 2010 (accesat la 22 Aprilie 2010)
[xx] Sachoff, M., More Journalists Using Facebook and Twitter: Journalists Relying on Social Media for Stories, WebProNews, www.webpronews.com/node/53886, 5 Aprilie 2010 (accesat la 7 Aprilie 2010), Zhu, H., Journalists Increasingly Turn to PR, Social Networks: Study, The Epoch Times, http://www.theepochtimes.com/n2/content/view/33055/, 8 Aprilie 2010 (accesat la 9 Aprilie 2010)
[xxi] Ibid.
[xxii] 1) Oliver, L., Journalists use of Social Media for Newsgathering has Reached Tipping Point, Journalism.co.uk, www.journalism.co.uk/2/articles/537316.php, 22 ianuarie 2010 (accesat la 25 ianuarie 2010)
2) Most Journalists use Social Media such as Twitter and Facebook as a Source, The Guardian, http://www.guardian.co.uk/media/pda/2010/feb/15/journalists-social-music-twitter-facebook, 15 februarie 2010 (accesat la 16 februarie 2010)
[xxiii] Greg Simons, Attempts at Controlling the News Flow… Op.cit.
[xxiv] Iulian Chifu, Oana Popescu, Bogdan Nedea, Religion and Conflict radicalisation and violence in the Wider Black Sea Region, ISPRI Publishing House, Bucharest, 2012, pp.82-113.