Autor: Ioana Constantin Bercean*
Context
De când Donald Trump a devenit președinte în 2017, relațiile SUA-Iran s-au deteriorat constant. Această tendință descendentă a relațiilor s-a accelerat după retragerea Statelor Unite din Planul Comun și Cuprinzator de Acțiune (JCPOA), în mai 2018, urmată de impunerea unui nou set de sancțiuni de către administrația americană, cunoscut sub numele de maximum pressure. Nici măcar presiunea pandemiei asupra Iranului – unul dintre cele mai afectate state de Sars Cov-2 – nu a determinat administrația Trump să renunțe la o parte din sancțiuni.
Inițial, Iranul a răspuns prin ceea ce este caracterizat drept „răbdare strategică” și a încercat să-i convingă pe semnatarii europeni ai JCPOA (Franța, Germania și Marea Britanie) să ia măsuri pentru a ușura dificultățile economice, financiare și sociale cauzate de noile sancțiuni ale SUA. Iranul a reacționat cu precauție chiar și față de gestul Washingtonului de a-l elimina pe generalul Qassem Soleimani, comandantul forței Quds a IRGC. Extinderea sancțiunilor asupra Iranului era menită să îngrădească atât finanțarea grupurilor proxy iraniene – cele care îi asigură în mare parte hegemonia regională – dar și să devină un avantaj într-un viitor proces de negociere pe care Donald J. Trump l-ar fi agreat într-un posibil al doilea mandat. Însă orice strategie nesusținută de un plan de rezervă are tendința de a genera efecte perverse. Condițiile articulate de fostul secretar de stat al administrației Trump, Mike Pompeo, au provocat identitatea duală a Iranului – statală și revoluționară – astfel încât răspunsul de la Teheran a venit sub forma reluării îmbogățirii de uraniu. Dacă în 2017 Iranul avea 102 kg de uraniu îmbogățit (HEU- Highly Enriched Uranium) – cantitate deținută în conformitate cu prevederile JCPOA – anul acesta la începutul lunii aprilie cantitatea de HEU deținută de Republica Islamică era de 2,5 tone, ajungând la o capacitate de îmbogățire de 19,75%, echivalentă celei din 2010 când, conform mai multor experți, Iranul se afla la trei luni distanță de obținerea armei nucleare.
De aproape 20 de ani Occidentul este fixat pe programul nuclear al Iranului. Din 2003 până în 2012 nu s-a ajuns la nici un fel de înțelegere care să dureze mai mult de câteva luni. Negocierile pozitive au început să capete contur abia spre finalul lui 2012, iar în 24 noiembrie 2013 s-a ajuns la un acord interimar – JPOA – fiind nevoie de încă 18 luni pâna la semnarea unui acord final – JCPOA – la 14 iulie 2015. Procesul diplomației nucleare dintre P5 + 1 (SUA, Franța, Marea Britanie, China, Rusia plus Germania) și Republica Islamică Iran a fost, în realitate, o adevărată saga internațională care a mai implicat cel puțin încă cinci state și sute de specialiști. Turcia, Brazilia, Oman, Israel, Arabia Saudită au oferit expertiză, canale diplomatice back door, sau li s-a cerut feedback-ul după fiecare etapă a negocierilor (în special în cazul Israelului).
Decizia domnului Trump de a retrage SUA unilateral, la 8 mai 2018, din acordul nuclear a distrus o realizare diplomatică multilaterală de 12 ani și a reactivat tensiunile cu Teheranul. Retragerea SUA a anulat toate restricțiile fundamentale asupra programului nuclear iranian, afectând astfel o abordare (dovedită a fi benefică) de combatere a proliferării, bazată pe verificare și monitorizare internațională. SUA au neglijat autoritatea și competența organului de supraveghere al ONU – AIEA (Agenția Internațională a Energiei Atomice) – au subminat încrederea internațională în diplomația multilaterală și în Consiliul de Securitate al ONU, punând astfel în pericol arhitectura globală de neproliferare nucleară.
Prima parte a lunii aprilie a marcat începutul unui nou proces diplomatic printr-o serie de întâlniri și discuții la Viena, unde, după o serie de întâlniri bilaterale anterioare, părțile implicate în JCPOA au făcut un prim pas concret spre reluarea negocierilor și revenirea SUA în acord, precum și spre anularea pașilor făcuți de Iran în afara prevederilor din JCPOA. Fereastra de oportunitate este încă deschisă iar lucrurile ar trebui să meargă mai ușor și mai repede decât acum patru ani când, practic, s-a plecat de la zero. Atât la Washington cât și la Teheran sunt aceleași administrații care au negociat JCPOA, iar cele doua părți se cunosc foarte bine, și chiar dacă componența echipei de negocieri a SUA nu mai este chiar aceeași – John Kerry fiind acum trimis special pentru probleme climatice, William Burns a fost numit director al CIA iar Jake Sullivan este consilier național pe probleme de securitate – prezența E. S. Wendy Sherman în cabinetul Joe Biden și (re)desemnarea domniei sale ca lider al noii echipe, alături de numirea lui Robert Malley ca trimis special pentru Iran, semnalizează destul de clar și coerent că noua administrație americană dorește reluarea negocierilor cu Iranul. De cealaltă parte, Javad Zarif și Abbas Araghchi sunt aceiași care au negociat din partea iraniană din 2013 încoace.
Pro și Contra JCPOA
O discuție serioasă despre programul nuclear iranian și despre JCPOA nu poate exclude scopul real al acestora. Pentru iranieni toate scenariile nucleare reprezintă o metodă de a atrage atenția comunității globale, forțând astfel actorii importanți din sistemul internațional, în principiu Marile Puteri, să îi acorde atenție, deoarece după patruzeci de ani de izolare Iranul știe că trebuie să redevină relevant. Nici identitatea imperială persană, nici starea economică sau răbdarea societății nu mai permit regimului din Teheran să se mulțumească cu status quo-ul instinctului de conservare. Aventurile hegemonice regionale nu mai sunt suficiente pentru a satisface mândria urmașilor lui Darius și Cirus cel Mare iar factorii de decizie iranieni au resimțit asta din plin, Revoluția Verde din 2009 regăsindu-și spiritul în iarna anului 2017 și doar pandemia pare să fi reușit să domolească, cel puțin temporar, neliniștile și revoltele sociale.
Pentru Occident JCPOA este o unealtă geopolitică / strategică pentru limitarea emergenței Iranului ca hegemon regional. Însă dincolo de subtextul camuflat în text, acordul nuclear iranian chiar are un rol tehnic extrem de important: este un Agrement de Control al Armelor (ACA) dar și un acord pe termen lung care are capacitatea de a opri proliferarea nucleară militară din Iran până în 2041, interval în care Republica Islamică este obligată, conform prevederilor JCPOA, să ratifice Protocolul Adițional, astfel încât folosirea HEU în scopuri militare ar intra direct sub incidența NPT (Tratatul de Neproliferare Nucleară).
Numeroasele dezbateri dintre cele două tabere, pros și cons, au pus în discuție nu atât slăbiciunea acordului, cât a negocierilor în sine, tabăra cons acuzând Marile Puteri, în special SUA, că au făcut prea multe concesii Iranului. JCPOA are 159 de pagini, de aici și conceptul comprehensiv, iar textul complet poate fi găsit aici și o variantă pe scurt, aici. O altă critică este legată de ceea ce opozanții acordului numesc Sunset Clause, adică o clauză terminală care ar pune capăt obligațiilor Iranului de a se conforma limitării producției de HEU și a altor componente necesare producerii unei capabilități nucleare. JCPOA nu are Sunset Clause iar Protocolul Adițional este exact garanția pe care criticii o omit din discuții, acest amendament neavând dată de expirare.
În ceea ce privește problema rachetelor balistice, Iranul nu va face niciodată o astfel de concesie, argumentul suprem al Teheranului făcând trimitere la războiul cu Irakul condus de Saddam Hussein. Pentru Iran perioada 1980-1988 este deja o lecție învățată și nu va renunța niciodată, cel puțin nu în termenii sugerați de critici, la capabilitățile proprii de apărare. Mai mult, un stat cu profilul revoluționar al Iranului nu va accepta niciodată un joc cu sumă zero.
Proxy-urile iraniene sunt un alt subiect de dispută invocat în discuțiile privind JCPOA, însă realitatea este că întreg Orientul Mijlociu este înțesat de grupuri proxy, finanțate din toate părțile – est, vest și rest. Dacă apreciem că Iranul fără armă nucleară este deja o amenințare la adresa securității regionale, deja profund afectată, să ne imaginăm ce ar însemna un Iran înarmat nuclear.
Wendy Sherman spunea în 2016 (înainte de alegerile prezidențiale din SUA) că nu există nimic care să garanteze dincolo de orice îndoială că Iranul va respecta acordul nuclear, la fel cum nimic nu garantează că următorul președinte american nu va retrage SUA din JCPOA. Pe de altă parte, mutatis mutandis, aceleași pricipii se aplică și celorlalte cinci state nucleare semnatare ale JCPOA. Însă dupa 41 de ani de sancțiuni și izolare, regimul din Teheran știe că are cea mai bună șansă de supraviețuire doar prin reintegrarea țării și a economiei în sistemul internațional.
JCPOA este un acord politic, nu are constrângeri legale și este durabil doar dacă: (1) este foarte bun și (2) este în interesul tuturor părților să îl respecte. Tratatele nu crează garanții finale, indestructibile. Statele se retrag din tratate destul de des. Însă, de obicei, statele au un contingency plan – un plan de rezerva – atunci când o fac. SUA nu avea nici un plan de rezervă. Optiunea militară, desi considerată, nu este o soluție. Revenirea la JCPOA în formula completă este o prioritate de top din mai multe motive: (1) pe termen lung s-ar putea negocia un sequel, pentru o perioadă mai lungă, cu obligații mai puternice; (2) ajungerea la un acord politic pentru a pune capăt războiului din Yemen; (3) dezvoltarea sprijinului regional pentru o eventuală retragere a SUA din Afganistan; (4) stabilirea scenei pentru o discuție regională mai amplă pentru limitarea rachetelor balistice; și nu în ultimul rând, (5) JCPOA poate reprezenta o piatră de temelie pentru viitoarele acorduri de limitare / reducere a arsenalului nuclear internațional.
Arhitectura globală de neproliferare constă din structuri ale tratatelor, care sunt formale și obligatorii din punct de vedere juridic, împreună cu înțelegeri informale care nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic în termenii tratatului, dar care au contribuit totuși la stabilirea normelor datorită naturii lor politice. Adesea, un astfel de caracter dublu duce la neconcordanțe care sunt, inevitabil, rezolvate atât în termeni de politici de putere atât regionale, cât și globale. Parametrii acordului nuclear cu Iranul reflectă această realitate, expunând în același timp limitările arhitecturii actuale. Punctul slab al arhitecturii globale este că, conceptele și definițiile din NPT au rămas înghețate în timp, în timp ce tehnologia nucleară a evoluat.
În perioada 2012-2013 se presupunea că Iranul ar fi la trei luni distanță de a avea suficientă cantitate de HEU pentru un singur dispozitiv nuclear. Conform acordului intermediar – JPOA (Joint Plan of Action) – semnat la 24 noiembrie 2013, intervalul necesar producerii unei arme nucleare a fost extins cu minim un an. Rațiunea politică din spatele JPOA a fost aceea că, în cazul în care Iranul încalcă termenii acordului intermediar, comunitatea internațională ar avea suficient timp pentru a crea un răspuns credibil pentru a descuraja Iranul. Poziția consecventă a lui Barack Obama a fost că SUA vor face „orice ar fi nevoie” (un eufemism care acoperă și folosirea mijloacelor militare) pentru a împiedica Iranul să obțină o armă nucleară. Totuși, premierul israelian Benjamin Netanyahu a considerat că, capacitatea nucleară a Iranului ar fi trebuit să fie anulată în totalitate, în special din cauza atitudinii ostile a regimului revoluționar iranian față de Israel. Prin urmare, abordarea lui Netanyahu a fost aceea că orice înțelegere era o înțelegere proastă și singura opțiune era înăsprirea sancțiunilor economice până când regimul s-ar fi prăbușit și ar fi putut fi înlocuit cu unul mai moderat, mai prietenos. Această abordare se baza pe două ipoteze discutabile: în primul rând pe aceea că, comunitatea internațională ar fi fost acord să înăsprească sancțiunile și să le mențină pe o perioadă nelimitată de timp, iar în al doilea rând, pe ipoteza că regimul curent ar fi înlocuit cu unul moderat care ar fi mai puțin naționalist în ceea ce privește programul nuclear.
Viena 2021 momentum
În perioada 5-9 aprilie a. c. statele semnatare ale JCPOA s-au întâlnit la Viena pentru a relua negocierile nucleare. Noua formulă pare a fi P4 + 1 + 1 și Iran, întrucât cele două delegații – cea americană și cea iraniană – nu au dorit să se întâlnească direct, discutând și făcând schimb de informații prin intermediul europenilor. În momentul reluării discuțiilor s-a stabilit ca până în luna mai să se încerce găsirea unei soluții, dificultățile fiind mai degrabă de natură politică decât de natură tehnică. Desigur, un rol foarte important în acest format îl are AIEA, organism care, de altfel, are cel mai important rol în controlul și verificarea activităților nucleare.
Sursă: Twitter
Vice-ministrul de externe al Iranului, Abbas Araghchi, a condus delegația iraniană la Viena iar Enrique Mora, secretarul general adjunct al UE, a prezidat ședința Comisiei mixte. Araghchi a declarat la începutul reuniunii: „Iranul este gata să înceteze măsurile de neconformitate și să revină la implementarea integrală a JCPOA de îndată ce sancțiunile vor fi ridicate”. Echipa diplomatică a SUA a fost condusă de trimisul special pentru Iran, Robert Malley, care s-a întâlnit separat cu membrii P4 + 1.
Sursă: Twitter
Reprezentanții E3 (Franța, Germania și Marea Britanie) l-au îndemnat pe Araghchi să accepte angajamentul direct cu SUA, spunând că propunerile administrației Biden au fost „mai mult decât rezonabile”, Washingtonul venind pentru prima oară în istoria diplomației nucleare dintre P5 +1 și Iran cu propunerea de a ridica sancțiunile care sunt incompatibile cu prevederile JCPOA, în forma în care acesta a fost garantat de administrația Obama. Cel mai vehement în acest sens a fost reprezentantul Franței care a considerat că poziția Iranului este maximalistă și inutilă. De altfel, Franța a adoptat o poziție destul de reținută înainte de întâlnirea de la Viena, președintele Emmanuel Macron declarând în luna februarie, într-un interviu pentru Al Arabiya, că excluderea statelor regionale de la discuțiile nucleare este o mare greșeală. Însă o astfel de propunere este nerealistă, deoarece Iranul nu ar accepta niciodată implicarea statelor regionale în nici un fel de discuții legate de JCPOA. Un motiv major pentru refuzul Iranului de a accepta participarea statelor regionale la orice renegociere a JCPOA este mândria națională. Ar fi foarte greu pentru Teheran să accepte că Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite ar avea un drept de veto asupra relațiilor sale bilaterale cu alte țări.
Trecând peste micile inconveniente inerente unei întâlniri cu un astfel de profil, Viena ar putea reprezenta un pas mic către un momentum semnificativ. Europenii, împreună cu China și Rusia, s-au întâlnit cu iranienii, acționând ca mesageri între Washington și Teheran, în încercarea de a acoperi decalajul de comunicare, reuniunea de la Viena urmând astfel modelul discuțiilor de proximitate. Aceasta este o încercare creativă de a depăși impasul actual. Este o soluție pentru moment, dar nu este o soluție pe termen lung. Chiar și cu cei mai buni intermediari, posibilitatea comunicărilor greșite și a neînțelegerii este mare. Echipa Biden ar trebui să urmeze rapid o cale realistă pentru restabilirea comunicărilor diplomatice directe și bilaterale cu Iranul. Având în vedere calendarul politic al Iranului – alegerile prezidențiale din iunie – obiectivul ar trebui să fie atingerea și îndeplinirea a cât mai multe obiective înainte ca administrația Rouhani să părăsească cabinetul în august. Cel mai important aspect este stabilirea unei „foi de parcurs” care să stabilească clar obiectivele și calendarul următoarelor întâlniri, deoarece, cel puțin teoretic, un astfel de pas va oferi mai multă claritate în ceea ce privește scopul final. Un proces simultan înseamnă că niciuna dintre părți nu trebuie să facă primul pas. Este greu de imaginat că iranienii vor continua negocierile fără să știe exact când vor fi ridicate sancțiunile. Pașii incrementali și realiști sunt cel mai bun mod de a reduce tensiunile regionale și de a evita conflictele potențial dezastruoase.
Flexibilitate eroică vs. radicalzare Haredi
La finalul săptămânii în care părțile semnatare ale JCPOA se reuniseră la Viena pentru a discuta viitorul acordului, instalația nucleară iraniană de la Natanz a fost afectată de un atac cibernetic care a provocat pagube majore principalului centru de îmbogățire a uraniului din Iran. Atacul de la Natanz a fost efectuat în timpul vizitei secretarului american al apărarii, Lloyd Austin, ceea ce poate ridica cel puțin două întrebări la Teheran: (1) știau SUA despre atac, iar daca da, de câtă vreme?; și (2) au fost SUA implicate? Ca o mică paranteză ar trebui subliniat că vizita domnului Austin este prima vizită oficială a unui membru al cabinetului Biden în Israel, iar trimiterea unui militar nu este întâmplătoare. Președintele Biden își doreste concluzionarea JCPOA, dar, în același timp, dorește să transmită un mesaj de asigurare Israelului, iar prezența unui general cu patru stele (r.) este cel mai bun semnal în acest sens. Este important să subliniem că instalația nucleară de la Natanz este supravegheată de AIEA, conform cadrului acordului nuclear, permițând Iranului să utilizeze un număr limitat de centrifuge. Cu toate acestea, acum câteva zile, Ali Akbar Salehi (directorul Organizației pentru Energie Atomică din Iran, divizia nucleară civilă a țării) a declarat pentru televiziunea de stat iraniană că s-a inițiat îmbogățirea la 60%, centrifugele producând acum 9 grame pe oră, dar aceasta va scădea la 5 grame pe oră în zilele următoare.
„Iranul anunță începerea îmbogățirii cu 60% a uraniului”. Sursă: Radio Farda
Iranienii consideră că Israelul este în spatele atacului, teorie susținută chiar și de o parte a presei israeliene. Prim-ministrul Netanyahu nu este la prima încercare (și cu siguranță nici la ultima) de a submina JCPOA. Cea mai mare temere a domniei sale nu este reprezentată de un posibil succes al negocierilor, ci, mai degrabă, de ceea ce va urma. Programul nuclear civil al Iranului va intra (din nou) în legalitate, fiind supus celor mai stricte verificari din partea AIEA, astfel, orice viitoare tentativă de atac aerian sau subminare a site-urilor nucleare din partea israeliană, devine nelegitimă. Desigur că această strategie este menită să provoace o reacție a Teheranului deoarece orice răspuns militar iranian ar paraliza orice tentativă occidentală de a relua negocierile. Pe de altă parte, există și voci care critică atitudinea defensivă a Iranului, care, cel puțin momentan pare să absoarbă cu stoicism toate loviturile presupuse israeliene. Însă pentru cunoscătorii regiunii nu este o mare surpriză această strategie a Teheranului. Este o ciocnire între ceea ce trei foști șefi ai Mossadului (Tamir Pardo, Meir Dagan și Efraim Halevy) au numit „radicalizare Haredi”, adică portretizarea Iranului în ceea ce Benjamin Netanyahu numește „amenințare existențială”, și „flexibilitatea eroică” a Iranului, prin care liderii de la Teheran își justifică fie lipsa de reacție în fața atacurilor israeliene, fie compromisurile făcute în timpul negocierilor pentru JCPOA.
Conceptul de radicalizare Haredi a fost introdus de Efraim Halevy, care demantelează mitul amenințării existențiale, admițând că Iranul prezintă, într-adevăr, un pericol la adresa Israelului, dar nu unul existențial. Halevy s-a opus în nenumărate rânduri între 1998 și 2002 (perioadă în care a condus agenția Mossad) atacurilor asupra Iranului, afirmând că aceste măsuri ar trebui utilizate doar ca ultimă soluție, deoarece efectele lor ar putea răsuna în regiune timp de un secol. Tamir Pardo (șef al agenției între 2011 și 2016) merge mai departe și spune că „dacă cineva ar spune că o bombă nucleară în mâinile iraniene este o ‚amenințare existențială’, asta ar însemna că ar trebui să închidem magazinul și să mergem acasă. Nu aceasta este situația. Termenul ‘amenințare existențială’ este folosit prea liber”.
Expresia flexibilitate eroică își are originea într-un eveniment-cheie din istoria șiită (religia majoritară din Iran). Hassan Ibn Ali, al doilea imam sfânt din cei doisprezece ai Islamului Șiit, a căutat să negocieze pacea cu Muawiyah I, fondatorul dinastiei Ummayad, mai degrabă decât să opteze pentru rezistență sau confruntare, majoritatea musulmanilor șiiți considerând acel tratat de pace mai degrabă ca un gest de flexibilitate eroică supremă decât un act de lașitate sau predare. Lipsa de angajament din prezent a Iranului în fața atacurilor este justificată astfel prin această flexibiliate eroică, adoptată chiar de imamul Khameini, strategie care pe termen lung ar putea genera rezultate dorite.
!خوش آمدید ، چین (Bine ai venit, China!)
Ceea ce a adus nou momentul Viena 2021 a fost poziționarea Chinei. Daca în procesul de negociere anterior din perioada 2012-2015 China a fost destul de reținută, nici măcar foarte reactivă (din cele 7 rezoluții ale UNSC a contestat doar două), acum devine destul de vocală. Purtatorul de cuvânt al MAE chinez a declarat că JCPOA a ajuns într-un punct critic și chiar dacă anterior China a avut o „poziție imparțială și a jucat un rol constructiv”, acum se va implica activ în gasirea unei soluții. Ce anume urmărește regimul de la Beijing? Momentan este greu de oferit un răspuns concret, însă cele mai plauzibile variante ar fi: (1) China știe că trebuie să conteze pe plan internațional dacă dorește să intre în competiția pentru statutul de super putere; (2) 47% din energia folosită de China vine din Golful Persic; (3) este important pentru Beijing să îngrădească proliferarea în regiune (unde deja sunt 4 state deținătoare de capabilități nucleare – India, Pakistan, Israel și, desigur, China); (4) este foarte important pentru China să prevină un posibil război între SUA și Iran (puțin probabil, dar la Beijing a fost analizată și această ipoteză). Un asemenea scenariu ar destabiliza complet regiunea, aflată oricum într-o situație foarte delicată; și (5) cel mai important aspect este cel legat de profilul chinez care este mult mai ridicat decat era cu șase ani in urma. Beijingul pare acum mult mai dispus să își asume anumite poziționari, să forțeze anumite limite, să pună presiune pe părțile implicate.
Mai mult, cu doar o săptămână înainte de întâlnirea de la Viena, China și Iranul au semnat un acord de cooperare economică și de securitate care are potențialul de a influența semnificativ dinamica geopolitică din Orientul Mijlociu. Acordul oferă Teheranului un partener vital care poate contribui la ameliorarea efectelor negative generate de regimul de sancțiuni impus de SUA în 2018. Economia Iranului s-a contractat constant de atunci iar investițiile străine directe au scăzut, piața petrolieră fiind din ce în ce mai limitată pentru Teheran – cu excepția Chinei care și-a crescut constant importurile în ultimul an. Chiar dacă termenii acordului nu au fost încă publicați, se speculează că aceștia vor asigura un flux constant și stabil de petrol iranian către China în schimbul investițiilor necesare în infrastructura critică a Iranului – de la porturi, la cale ferată de mare viteză, energie și produse petrochimice. Dacă tensiunile geopolitice dintre Beijing și Washington ajung la un punct sensibil în care statele arabe vor fi presate de SUA să aleagă părțile, China poate fi sigură că Teheranul va fi un partener de încredere iar nevoile sale energetice nu vor fi afectate.
Conducerea Iranului s-a angajat să absoarbă orice sancțiuni îi apare în cale și se pare că ajustează economia iraniană în consecință, sperând că impactul sancțiunilor se va ameliora în timp, deoarece Iranul acordă prioritate atât economiei sale interne, cât și comerțului cu țări care se opun sistemului financiar condus de SUA. Un acord cu China (și eventual unul cu Rusia) ar fi o realizare logică a acestei strategii.
JCPOA între iluzii, deziluzii și paradox
Ce înseamnă aceasta pentru Washington? Pivot to Asia – ne aminitm, desigur, sintagma președintelui Obama, care, extrem de intuitiv, a încercat rebalansarea politicii externe americane înspre estul Asiei. Și, totuși, doisprezece ani mai târziu, Orientul Mijlociu continuă să consume atenția eforturilor militare și diplomatice ale SUA. Acum președintele Biden este hotărât să schimbe acest lucru și să îndrepte atenția Washingtonului asupra Asiei în mod pragmatic și decisiv, având în vedere emergența Chinei. Însa abordarea președintelui Biden privind Orientul Mijlociu va trebui să se adapteze la ceea ce expertii numesc once-in-a-generatin-power-grab adica șansa unică (într-un interval de timp predictibil) de acaparare a puterii, care se produce o dată la o generație, în cazul nostru între Iran, Israel și Turcia, în timp ce națiunile arabe din regiune pierd din ce în ce mai mult din influență, nefiind foarte sigure de strategia pe care ar trebui să o adopte în viitorul previzibil. Mai mult decât atat, dacă în urmă cu mai puțin de 10 ani statele arabe erau cele care dadeau tonul geopoliticii și geostrategiei în Orientul Mijlociu, acum au devenit doar actori în piesa pusă în scenă de Iran, Israel și Turcia. SUA și China se îndreaptă constant și sigur spre configurarea unei noi bipolarități (dupa 30 de ani de hegemonie necontestată a SUA, hiperputerea consacrată la finalul Războiului Rece) iar potențialul unui nou conflict în Orientul Mijlociu este prezentat doar de dosarul iranian.
Susținătorii demersului diplomatic speră că administrația Biden va face pași conciși și rapizi spre JCPOA creând astfel spațiul politic necesar în ambele capitale (Washington și Teheran) pentru a discuta alte probleme de interes reciproc. Pe măsură ce Iranul se apropie de China și Rusia, această speranță se poate estompa. În cazul în care actuala conducere a Iranului va fi înlocuită cu una mai naționalistă, mai conservatoare, diplomația va avea de suferit iar o eventuală revenire la acordul nuclear ar putea fi amânată sau chiar anulată, acordul cu China oferind Teheranului posibilitatea de a se angaja într-un joc de lungă durată. Dacă Occidentul dorește să restabilească relațiile cu Republica Islamică Iran, acum există posibilitatea să se confrunte cu un partener de dialog mult mai anti-occidental decât atunci când JCPOA a fost negociat inițial. În acest moment, președintele Hassan Rouhani și ministrul de externe Javad Zarif sunt percepuți în interiorul instituției politice iraniene (dar și în cancelariile occidentale) ca fiind reformatori care caută acomodare și nu confruntare cu Washingtonul.
Există două potențiale neajunsuri pentru drumul care urmează. În primul rând, unii oficiali iranieni, inclusiv Liderul Suprem Khamenei, au spus că ridicarea tuturor sancțiunilor SUA impuse în timpul administrației Trump trebuie aplicată înainte ca Iranul să ia orice măsuri pentru a reveni la conformitate. Aderarea la această poziție maximalistă va duce cu siguranță la un impas. În al doilea rând, până acum, comunicatul echipei Biden a fost vag în ceea ce privește sancțiunile care urmează a fi ridicate. Mai mult, în cele peste șaptezeci de zile de la învestirea lui Joe Biden, au existat numeroase propuneri din partea politicienilor, precum și a observatorilor pentru a reînvia JCPOA și se părea că dilema era decizia legată de care dintre parți ar trebui să facă primul pas. Secretarul de stat american Anthony Blinken și colegii săi au fost interogați, inclusiv de către congresmenii americani, mulți dintre ei critici vehemenți ai acordului, dacă Washingtonul caută sa facă concesii Republicii Islamice înainte ca Teheranul să revină la angajamentele prevăzute în JCPOA.
Probabil se va apela din nou la dual track diplomacy (folosirea unor intermediari pentru discuții informale). Rămâne de vazut cine va fi intermediarul de data aceasta. În 2003 a fost ambasadorul Elveției la Teheran, Tim Guldimann, cel care a livrat faimosul document „Grand Bargain” administrației Bush jr., apoi un back channel foarte constructiv a fost creat de Ryan Crocker, iar drumul final spre Viena, 14 iulie 2015, a trecut prin Muscat. Problema secvențierii pașilor pentru revenirea reciprocă a SUA și a Iranului la respectarea deplină a JCPOA este deosebit de dificilă și va necesita probabil o diplomație ingenioasă pentru a îndeplini cerințele politice atât de la Teheran, cât și de la Washington.
Însă, cel puțin deocamdată, incertitudinile legate de JCPOA plasează acordul într-o ipotetică cutie a lui Schrödinger, și chiar dacă nu ilustrează ad litteram aparentul paradox al mecanicii cuantice, acordul se află momentan într-o stare greu de definit, la fel ca pisica lui Schrödinger, există și, în același timp, nu există, atâta vreme cât E3, Rusia și China își afirmă aparteneța la JCPOA, Iranul, deși a ieșit din conformitate se declară încă parte a acordului, iar în ceea ce privește SUA nimic nu este cert, poziția Washingtonului fiind, cel puțin deocamdată, limitată la strategia pașilor mărunți.
*Ioana Constantin Bercean este membru în Consiliul de Experți LARICS.