Autor: Mănăilă Ioana-Manuela
Introducere
Subiectul principal al lucrării se axează pe o dezinformare a armelor nucleare în Irak și de unde a pornit toate informațiile care ulterior au fost demonstrate ca fiind fake news. Imediat după atentatele din 11 septembrie 2001 SUA a invadat Afganistanul, doborând regimul deținut de talibani, ulterior capturând șefii acestora și ducându-i în Guantanamo, Cuba în închisoarea de maximă siguranță. Serviciile secrete americane i-au anchetat pe aceștia, torturându-I, ajungânduse la declarația unuia dintre ei. Acesta mărturisind că există arme nucleare în Irak, considerânduse un pretext pentru intrarea americanilor în Irak, producându-se schimbarea regimului deținut de Saddam Hussein.
Un raport al Senatului Statelor Unite a aratat că nu au existat dovezi că între regimul Saddam Hussein şi gruparea al-Qaeda ar fi existat vreo legătură înaintea declanşării războiului din Irak. Preşedintele Bush şi oficiali ai administraţiei sale au vorbit, în mod repetat, despre o astfel de legătură, folosindu-se de acest argument pentru a justifica invazia Irakului şi înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein. Lideri ai Partidului Democrat, de opoziţie, îl acuză acum pe preşedintele Bush că ar fi manipulat opinia publică. Printre critici se numără şi Carl Levin, membru al Comisiei pentru securitate. “Evaluările corecte făcute înainte de război nu au împiedicat administraţia Bush să facă numeroase declaraţii false şi care au indus în eroare publicul, încercând să facă o legătură între Saddam Hussein şi al-Qaeda”, a declarat Carl Levin. Au fost descoperite programe secrete de înarmare nucleară şi de alte tipuri. La 11 septembrie 2001, preşedintele George W Bush, fiul primului preşedinte Bush, a decis că riscul de a-l lăsa pe Saddam Hussein la putere devenea prea mare, declarând că “Saddam Hussein are arme de distrugere în masă şi s-a folosit de ele. Saddam Hussein are obişnuinţa de a minţi lumea şi continuă să o facă. Saddam Hussein are legături cu reţele teroriste. Saddam Hussein e un pericol. Şi de aceea va fi dezarmat, prin orice mijloace”. Presupusele arme de distrugere ale lui
Saddam Hussein n-au fost de găsit nicăieri. Americanii au recunoscut public eșecul acțiunilor, negăsind practic arme nucleare deținute de regim în Irak.
Cine a fost Saddam Hussein
Saddam s-a născut la 28 aprilie 1937 și a decedat la 30 decembrie 2006. Acesta a fost președinte al Irakului între 1979 și 2003, al cărui control brutal a fost marcat de războaie costisitoare și nereușite împotriva țărilor vecine. (Pages, 2020)
Saddam a condus Irakul în război cu Iranul în războiul Iran–Irak și cu Kuweitul înaintea războiului din Golful Persic . Refuzul său de a coopera pe deplin cu inspecțiile internaționale pentru arme interzise a dus la invazia Irakului de către SUA și aliați în războiul din Irak . (Pages, 2020)
Ascesiunea lui Saddam Hussein
Saddam Hussein a fost îndepărtat de la putere în 2003 în timpul campaniei americane din Irak. El a fost condamnat la moarte de un tribunal irakian în noiembrie 2006. Fostul lider irakian a spus mereu că ar prefera să fie împuşcat, nu spânzurat, fiindcă spânzurarea este pedeapsa tradiţională pentru criminali. (BBC, 2006)
În 1957, la 20 de ani, Saddam Hussein s-a alăturat Partidului revolţionar pan-arab Baath.
Un an mai târziu, monarhia irakiană era răsturnată de lovitura de stat armată condusă de AbdulKarim Qassem. Însă Partidul Baath intrase în conflict cu noua guvernare. Saddam Hussein, faimos deja pentru agresivitate şi cruzime, a luat parte la o tentativă eşuată de asasinare a lui Qassem. Relatările despre tentativa de asasinat, despre rănirea lui Saddam Hussein, fuga lui plină de dramatism şi refugierea lui în Egipt au devenit mai târziu elemente de bază ale cultului personalităţii de care s-a înconjurat fostul lider. Întors în Irak în 1964, a stat la închisoare, dar a urcat în ierarhia partidului. (BBC, 2006)
Partidul Baath a luat puterea în 1968. Saddam Hussein a devenit vice-preşedinte. Apoi, în 1979, a preluat complet frâiele puterii. Avea să-şi dezvăluie stilul de conducere la o întrunire publică a Partidului Ba’ath, în care i-a arătat cu degetul pe trădători şi le-a ordonat să iasă afară. Colegii săi de partid au fost scoşi din sală şi împuşcaţi. Din acel moment, Saddam Hussein avea să rămână în fruntea Irakului pentru un sfert de secol – prin frică, prin brutalitate, prin serviciile unui complicat aparat de securitate şi ale unui grup restrâns de asociaţi din propriul clan. Pe de altă parte, el s-a slujit de bogăţia în petrol a Irakului pentru a moderniza economia şi a câştiga sprijin pentru propriul regim. La un moment dat, însă, a comis una din cele mai mari dintre erorile sale. (BBC, 2006)
Atacarea Iranului şi a Kuweitului
Revenirea triumfală din exil a Ayatollahului Khomeini în Iranul vecin şi revoluţia Islamică din această ţară l-au alarmat pe Saddam Hussein. Cum deținea ambiţii de lider regional, el a atacat Iranul în septembrie 1980. Dar în loc să răstoarne abia ivitul guvern revoluţionar iranian, atacul a antrenat ambele ţări într-un război sângeros, care a durat opt ani şi a făcut sute de mii de victime. (BBC, 2006)
Saddam Hussein a făcut uz de arme chimice împotriva Iranului şi împotriva populaţiei kurde din Irak, în oraşul Halabjia. La acea dată, Irakul era esenţialmente un client al Uniunii Sovietice, dar puterile occidentale au făcut tot ce-au putut pentru a-l sprijini. Pentru ele, în acel conflict, Saddam Hussein era răul mai mic, vârful de lance împotriva revoluţiei Islamice. Saddam Hussein credea că vestul, şi mai cu seamă vecinii, au o mare datorie faţă de Irak. Aşa că în momentul în care Kuweitul a cerut achitarea sumelor enorme pe care i le acordase, Saddam Hussein a invadat ţara.
A fost o altă mare eroare. Preşedintele Bush senior a mobilizat o coaliţie internaţională impunătoare împotriva Irakului. În ianuarie 1991, la şase luni după invadarea Kuwaitului, aceasta a dat un atac necruţător împotriva Irakului. Forţele militare ale lui Saddam Hussein au fost date afară din Kuweit. Dar Saddam Hussein a rămas la putere, nu în ultimul rând fiindcă a înăbuşit fără nici o milă revoltele de după război ale kurzilor din nord şi ale şiiţilor din sud.
Căderea lui Saddam Hussein
Avea să urmeze mai bine de un deceniu de inspecţii asupra armamentului, sancţiuni – un război al nervilor dus mai cu seamă cu Washingtonul. Au fost descoperite programe secrete de înarmare nucleară şi de alte tipuri. La 11 septembrie 2001, preşedintele George W Bush, fiul primului preşedinte Bush, a decis că riscul de a-l lăsa pe Saddam Hussein la putere devenea prea mare. “Saddam Hussein are arme de distrugere în masă şi s-a folosit de ele. Saddam Hussein are obişnuinţa de a minţi lumea şi continuă să o facă. Saddam Hussein are legături cu reţele teroriste. Saddam Hussein e un pericol. Şi de aceea va fi dezarmat, prin orice mijloace”, a declarat atunci George Bush.
În martie 2003, America şi aliaţii săi – cel mai mare fiind Marea Britanie – au invadat
Irakul. În urma unui asalt militar fulgerător, Saddam Hussein a fost răsturnat de la putere. Dar tot atunci au început şi problemele coaliţiei. S-a agregat insurgenţa. Presupusele arme de distrugere ale lui Saddam Hussein n-au fost de găsit nicăieri. Saddam Hussein însuşi a fost găsit abia după opt luni, ascuns într-o vizuină săpată în pământ. Dar satisfacţia capturii a fost scurtă – fiindcă nu a dus nicidecum la slăbirea insurgenţei. A dus în schimb la crearea unui tribunal şi la un proces care a degenerat adesea în strigăte şi certuri, părăsiri de sală şi amânări. (BBC, 2006)
Un proces în care nu a fost judecat doar omul Saddam Hussein, ci şi regimul său brutal. Un test al felului în care renaşte Irakul după invazie şi o mărturie asupra conflictelor care sfâşie însăşi inima acestei ţări.
Un raport al Senatului Statelor Unite arată că nu există dovezi că între regimul Saddam
Hussein şi gruparea al-Qaeda ar fi existat vreo legătură înaintea declanşării războiului din Irak. Preşedintele Bush şi oficiali ai administraţiei sale au vorbit, în mod repetat, despre o astfel de legătură, folosindu-se de acest argument pentru a justifica invazia Irakului şi înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein. Lideri ai Partidului Democrat, de opoziţie, îl acuză acum pe preşedintele Bush că ar fi manipulat opinia publică. Printre critici se numără şi Carl Levin, membru al Comisiei pentru securitate. “Evaluările corecte făcute înainte de război nu au împiedicat administraţia Bush să facă numeroase declaraţii false şi care au indus în eroare publicul, încercând să facă o legătură între Saddam Hussein şi al-Qaeda”, a declarat Carl Levin. „Preşedintele şi alţi oficiali din administraţie nu au spus tocmai ceea ce comunitatea serviciilor secrete afirma în legătură cu acest subiect crucial, pentru că altfel şi-ar fi subminat marşul spre război şi şi-ar fi demontat propriul argument pentru atacarea Irakului”, a adăugat senatorul democrat. (BBC, 2022)
George Bush a fost întrebat de ziarişti, în timp ce se afla la bordul aeronavei prezidenţiale Air Force One, cum comentează acuzaţiile care i se aduc şi concluziile raportului – faptul că Saddam Hussein nu s-a aflat în spatele atacurilor de la 11 septembrie. “Înţeleg această îngrijorare, pentru că într-adevăr el nu a ordonat atacurile. Însă inamicul consideră Irakul ca făcând parte din acest război cu terorismul. Osama bin Laden a numit Irakul ca fiind un element central în războiul împotriva terorismului”, a declarat preşedintele Bush. (BBC, ‘Nici o legătură’ între Saddam Hussein şi al-Qaeda, 2022)
‘Saddam Hussein nu avea arme de distrugere în masă’
Principalul argument folosit drept justificare a invadării Irakului – existenţa armelor de distrugere în masă – a primit lovitura de graţie prin raportul prezentat de şeful inspectorilor, în principal americani, din Grupul de cercetare pentru Irak. Armele NU au existat. Şi totuşi, şi preşedintele Bush şi premierul Blair continuă să fie convinşi că decizia lor de a pleca la război a fost una justă.
Saddam dorea reluarea programelor
Raportul prezentat de şeful inspectorilor însărcinaţi cu depistarea arsenalului irakian, Charles Duelfer este cel mai complet realizat până acum în această privinţă. În documentul de peste o mie de pagini, prezentat Comisiei senatoriale pentru forţele armate, se afirmă că echipa de inspectori nu a găsit nici o dovadă că în momentul declanşării invaziei, anul trecut, regimul de la Bagdad ar fi dispus de arme chimice, biologice sau nucleare. Tocmai existenţa lor – şi primejdia iminentă pe care ar fi reprezentat-o la adresa Occidentului – au constituit principala justificare a declarării războiului. (BBC, 2004)
Raportul afirmă că arsenalul irakian şi capacităţile de producţie au fost în cea mai mare parte distruse în 1991, după primul Război din Golf. Dar, spune Charles Duelfer, povestea e mai complicată, deoarece dictatorul irakian era convins că armele neconvenţionale reprezentau cheia rămânerii sale la putere. Saddam a direcţionat o mare parte din bogăţia Irakului şi precum şi unele din cele mai strălucite minţi irakiene în domeniul programelor de arme neconvenţionale. (BBC, 2004)
Deşi nu au fost găsite nici un fel de arme, Grupul de cercetare afirmă că a dat de urma unor dovezi clare şi substanţiale că Saddam intenţiona să reia producerea armelor de distrugere în masă.
Momentul așteptat al ridicării sancţiunilor
Oamenilor de ştiinţă irakieni li s-a cerut să distrugă materialele incriminatoare. Iar serviciile secrete irakiene a menţinut în funcţie o serie de laboratoare secrete, disimulate. Convins fiind că sancţiunile urmau să fie ridicate, Saddam începuse deja să recruteze oameni de ştiinţă străini. Saddam avea fără doar şi poate intenţia de a-şi pune la punct arme de distrugere în masă şi că n-a avut nici un moment intenţia să respecte regimul sancţiunilor ONU.
La rândul său, preşedintele Bush, aflat în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, pare să treacă peste faptul că raportul grupului de inspectori conduşi de Charles Duelfer îi subminează principala justificare a războiului. Liderul american pune în schimb accentul – ca în atâtea alte dăţi – pe faptul că Saddam reprezenta o mare primejdie potenţială, mai ales în contextul războiului global împotriva terorismului. “Exista un risc, unul absolut real, ca Saddam Hussein să fi transmis fie arme sau materiale şi informaţii reţelelor teroriste. În condiţiile apărute după atacurile de la 11 septembrie, era un risc pe care nu ni-l puteam permite”, a spus preşedintele Bush. (BBC, 2004)
Evenimente sub semnul întrebării
Şi totuşi, nu toată lumea e convinsă că Saddam Hussein ar fi avut vreo intenţie să-şi reia programele de producere a armelor de distrugere în masă. Unul din ei e fostul şef al echipei de inspectori ONU, Hans Blix, care spune că vrea să vadă într-adevăr dovezi privind existenţa vreunei “intenţii” din partea lui Saddam. Hans Blix mai spune că se simte răzbunat nu de acum, ci de multă vreme şi că Statele Unite şi Marea Britanie au fost nevoite să dea înapoi, pas cu pas, în privinţa tuturor argumentelor aduse iniţial. (BBC, 2004)
Iar Scott Ritter, şi el fost inspector ONU, afirmă că încă din 1998 nici guvernul britanic şi nici cel american nu s-au aflat în posesia vreunui raport care să ateste că existau dovezi categorice că Saddam Hussein ar fi avut arme de distrugere în masă. “Nu ne bazăm pe nimic atunci când afirmăm că Saddam Hussein avea “intenţia” să le folosească. “Intenţia” este ultimul lucru de care se mai pot agăţa Bush şi Blair ca să confere o legitimitate războiului. Fără ea, nu mai au nimic”, spune Scott Ritter. (BBC, 2004)
Raportul Dulfer – efect
Însă tuturor scepticilor, vicepremierul irakian Barhem Saleh le răspunde că cei ce se mai îndoiesc că Saddam Hussein a avut arme de distrugere în masă trebuie să facă atâta doar, să viziteze Halabja, localitatea unde fostul dictator a recurs la arme chimice, ucigând mii de kurzi. Ştim că Saddam a avut arme neconvenţionale şi le-a folosit. Saddam însuşi era o armă de distrugere în masă”. Însă dincolo de figurile de stil, raportul prezentat de Charles Duelfer vine ca un nou duş rece pentru campania electorală a preşedintelui Bush, iar tabăra democrată nu se va sfii să se arunce cu toată forţa asupra lui.
Raportul Duelfer are ample ecouri în presa britanică şi nu numai. “Judecata finală”, titrează mare, pe prima pagină, ziarul Independent, care notează în editorialul publicat tot acolo – “Acum ştim în fine ceea ce suspectam de mult. În momentul în care forţele americane şi britanice invadau Irakul, Saddam Hussein nu avea nici un fel de arme chimice, biologice sau nucleare. De fapt nu avea nici un fel arme interzise. Argumentele oferite de Bush şi Blair pentru declanşarea războiului sunt demolate“, afirmă Independent. (BBC, 2004)
În schimb Times titrează pe prima pagină – “Saddam avea doar arme de corupţie în masă”, concentrându-se nu atât asupra faptului ca dictatorul irakian nu avea un arsenal convenţional, ci asupra campaniei sale de a mitui diversele guverne, ONU şi cercuri de afaceri în scopul ridicării sancţiunilor. (BBC, 2004)
Asemenea lui Times, Daily Telegraph a reţinut din raport campania de momire şi corupere pusă la cale de Saddam. Saddam s-a folosit de banii din programul petrol-contraalimente ca să convingă cele trei ţări să le pună beţe-n roate anglo-americanilor. (BBC, 2004)
Scurt istoric – 2002 – 2008: Ofensiva împotriva talibanilor și reclădirea instituțiilor statului afgan
Prima intervenție militară a Statelor Unite de amploare împotriva membrilor talibani și al-Qaeda are loc în martie 2002, când debutează operațiunea Anaconda. Aproximativ 2.000 de trupe americane și 1.000 de trupe afgane pornesc o ofensivă la sol, dar aceasta nu capătă amploare – Bush își avea deja ochii ațintiți asupra regimului despotic al lui Saddam Hussein din
Irak. (Knipp, 2021)
Pe 17 aprilie 2002, președintele american, George W. Bush, le promite cetățenilor afgani un „plan Marshall” în materie de sprijin financiar și anvergură. Congresul Statelor Unite aprobă o sumă de 38 de miliarde de dolari ce ar fi trebuit să ajute la reclădirea instituțiilor Afganistanului în perioada 2001 – 2009. (Knipp, 2021)
Pe 1 mai 2003, Secretarul de Stat al Apărării, Donald Rumsfield, declara sfârșitul unei „ofensive majore” și începutul unei perioade de stabilitate și reclădire. Pe 8 august 2003, prima misiune NATO sosește în Afganistan și se ocupă de securitatea Kabulului și a regiunii din jurul acestuia. Cu timpul, misiunea NATO va crește și va atinge apogeul ei la 65.000 de trupe. (Knipp, 2021)
2004: O nouă Constituție pentru Afganistan. Bin Laden reapare. În 2004, în ianuarie, 504 delegați afgani cad de acord asupra unei viitoare Constituții și a unui sistem prezidențial, similar cu cel din Bosnia și Herțegovina, menit să unifice diferitele grupuri etnice. Pe 10 martie 2004, un atac cu bombă în Madrid ucide 193 de persoane. Al-Qaeda revendică atacul. Pe 9 octombrie, Hamid Karzai este primul președinte ales democratic în Afganistan. La 3 săptămâni după alegerile din Afganistan, apare prima înregistrare video cu Osama bin Laden. În declarațiile sale, acesta batjocorește administrația Bush și își asumă responsabilitatea pentru atacurile din 11 septembrie 2001. (Knipp, 2021)
În 2005, eforturile de consolidare a democrației afgane continuă. Pe data de 18 septembrie 2005, 6 milioane de afgani ies la vot pentru a-și alege Consiliul Popular, Consiliul
Înțelepților și consiliile locale. Aproape jumătate din numărul de votanți sunt femei. Între timp, un nou atac terorist are loc în Europa, de data aceasta la Londra. 52 de persoane își pierd viața. (Knipp, 2021)
2006: Revenirea insurgenților. Violența talibanilor și a grupărilor afiliate acestora revine, iar luptele erup în luna iulie în sudul Afganistanului. Talibanii realizează că o confruntare directă cu Occidentul nu ar aduce rezultate bune, așa că decid să se folosească de atentate cu bombă. Numărul de atacuri sinucigașe cresc de 4 ori ca număr, de la 27 în 2005 la 139 în 2006.Experții critică lipsa unei guvernări eficiente. Iar membrii NATO încep să intre la bănuieli cu privire la o eventuală ședere de lungă durată în Afganistan. (Knipp, 2021)
În mai 2007, un comandant notoriu al forțelor talibane, Mullah Dadullah, este ucis într-o operațiune comună a forțelor afgane, americane și NATO din sudul Afganistanului. Acesta era considerat responsabil pentru atacurile cu bombă și răpirea persoanelor din Vest. (Knipp, 2021)
2008: Un an sângeros pentru afgani. Un eșec major al armatei Statelor Unite iese la iveală – un bombardier american ucide zeci de civili în districtul Shindand, provincia Herat. Președintele afgan condamnă atacul american aerian, iar talibanii profită de situație pentru a-i convinge pe oameni că forțele militare din Vest nu pot garanta siguranța cetățenilor afgani. Puterile intervenționiste au făcut greșeli fundamentale și în Irak. După ce ”coaliția doritorilor” a invadat Irakul în 2003, Paul Bremer, administratorul civil american pentru Irak, a luat o serie de decizii importante. El a privatizat întreprinderile de stat, a dizolvat Partidul Baath, dominat de dictatorul înlăturat Saddam Hussein, și a desființat armata irakiană. (Knipp, 2021)
Urmarea: mii de oameni au fost privați de mijloacele lor de trai. Unii dintre cei frustrați și care antipatizau profund puterile intervenționiste, s-au îndreptat către grupările jihadiste, mai ales către al-Qaeda și Statul Islamic, care au aruncat țara într-un val de violență fără precedent.
La fel ca războiul din Vietnam, războiul din Afganistan reprezintă o judecată a elitei securităţii naţionale şi a profesiei militare americane. Esenţa acestei hotărâri este următoarea: având în vedere un adversar convenţional – Saddam Hussein din Irak este un exemplu perfect – forţele armate ale Statelor Unite sunt capabile să ofere o performanţă impresionantă însă împotriva unui adversar care refuză să coopereze, care demonstrează chiar şi un minim de rezistenţă tip gherilă, forţele SUA se descurcă mai puţin. Un duşman care refuză să lupte după regulile convenţionale ale războiului i-a descurajat pe militarii aliaţi. (Knipp, 2021)
Concluzii
Raportul Dulfer a aratat că nu au existat dovezi că între regimul Saddam Hussein şi gruparea al-Qaeda ar fi existat vreo legătură înaintea declanşării războiului din Irak. Preşedintele Bush şi oficiali ai administraţiei sale au vorbit, în mod repetat, despre o astfel de legătură, folosindu-se de acest argument pentru a justifica invazia Irakului şi înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein.
Lideri ai Partidului Democrat, de opoziţie, îl acuză acum pe preşedintele Bush că ar fi manipulat opinia publică. Printre critici se numără şi Carl Levin, membru al Comisiei pentru securitate. “Evaluările corecte făcute înainte de război nu au împiedicat administraţia Bush să facă numeroase declaraţii false şi care au indus în eroare publicul, încercând să facă o legătură între Saddam Hussein şi al-Qaeda”, a declarat Carl Levin.
Au fost descoperite programe secrete de înarmare nucleară şi de alte tipuri. La 11 septembrie 2001, preşedintele George W Bush, fiul primului preşedinte Bush, a decis că riscul de a-l lăsa pe Saddam Hussein la putere devenea prea mare, declarând că “Saddam Hussein are arme de distrugere în masă şi s-a folosit de ele. Saddam Hussein are obişnuinţa de a minţi lumea şi continuă să o facă. Saddam Hussein are legături cu reţele teroriste. Saddam Hussein e un pericol. Şi de aceea va fi dezarmat, prin orice mijloace”. Presupusele arme de distrugere ale lui
Saddam Hussein n-au fost de găsit nicăieri. Americanii au recunoscut public eșecul acțiunilor, negăsind practic arme nucleare deținute de regim în Irak.
Bibliografie
BBC. (2022, 09 09). ‘Nici o legătură’ între Saddam Hussein şi al-Qaeda. Preluat pe 01 27, 2022, de pe
BBC: https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/09/060909_saddam_alqaeda_raport.shtml
BBC. (2006, 12 30). Ascensiunea şi căderea lui Saddam Hussein. Preluat pe 01 24, 2022, de pe bbc: https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/12/061230_saddam_obit.shtml
BBC. (2004, octombrie 07). ‘Saddam Hussein nu avea arme de distrugere în masă’. Preluat pe 01 28,
2022, de pe BBC: https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2004/10/041007_raport_duelfer.shtml
Knipp, K. (2021, 07 06). Eșecul occidental în Afganistan, Irak, Libia. Preluat pe 01 29, 2022, de pe DW: https://www.dw.com/ro/e%C8%99ecul-occidental-%C3%AEn-afganistan-irak-libia/a-58172956
Pages, D. (2020, iulie 28). Saddam Hussein | Biografie, istorie și fapte. Preluat pe 01 24, 2022, de pe https://delphipages.live/ro/politica-drept-%C8%99i-guvernare/liderii-lumii/pre%C8%99edin%C8%9Bi%C8%99i-%C8%99efi-de-state/saddam-hussein