Tatiana Cojocari*
Foto: Ia Pridnestroveț (Eu sunt transnistrean). Sursă: https://vk.com/photo-97828041_390979147?rev=1
Prin intermediul acestui material reluăm seria de articole tematice dedicate chestiunii transnistrene și realităților social-politice, economice și culturale din această regiune. Analiza de față se axează pe câteva aspecte esențiale care, considerăm noi, necesită să fie dezbătute în spațiul public în contextul lansării ,,pachetului atotcuprinzător pentru Moldova” cu referire la reintegrarea Transnistriei în componența Republicii Moldova.
Scriam într-un articol anterior că în Republica Moldova anilor 2017-2018 se conturau tot mai clar semnalele că autoritățile de la Chișinău tatonează terenul pentru o potențială dezghețare a ,,conflictului înghețat” deja de peste 27 de ani de la marginea Nistrului. Astăzi, nu mai există nici un fel de incertitudine că lucrurile nu au rămas doar la stadiu de zvonuri și presupuneri – având scris negru pe alb declarațiile Președintelui Republicii Moldova, Igor Dodon, care a lansat la Conferința Internațională de Securitate de la Munchen din februarie 2019 – ,,Pachetul atotcuprinzător pentru Moldova” .
Ce presupune acest ,,pachet”? În conformitate cu declarațiile autorului acesta reprezintă ,,în exclusivitate un nou concept de politică externă al Republicii Moldova ” . Concept care am spune noi, pendulează în jurul obiectivului strategic cel mai important pentru I. Dodon – reglementarea conflictului transnistrean prin reintegrarea Transnistriei în componența teritorial-statală a Republicii Moldova.
Astfel, în timp ce politicienii de la Chișinău negociază în secret înțelegeri și coaliții de guvernare ca urmare a campaniei electorale din 24 februarie 2019, Igor Dodon așteaptă liniștit cu proiectul în buzunar să se limpezească apele, având siguranța că viitorul context politic al Republicii Moldova îi va fi favorabil pentru atingerea punctelor propuse în Plan:
- ,,Elaborarea pentru Republica Moldova a conceptului privind conținutul real al parteneriatului strategic cu Federația Rusă și UE pe principiul „și-și”, nu „ori – ori”;
- Parametrii coordonați ai modelului de reglementare a problemei transnistrene pentru discuțiile în cadrul formatului „5+2”: statutul regiunii transnistrene, mecanismul garanțiilor respective, Fondul internațional de dezvoltare post-conflictuală a Moldovei pentru următorii 10-15 ani;
- Conceptul recunoașterii internaționale a statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova”.
Citită prin grila conflictului transnistrean – miza de facto a acestui pachet, ecuația este simplă:
- oferi garanții reale Federației Ruse că NATO nu se va extinde niciodată pe teritoriul Republicii Moldova, prin recunoașterea internațională a statutului de neutralitate permanent a țării;
- totodată declari Federația Rusă unul din partenerii strategici majori ai statului alături de partenerii Europeni, astfel încât să joci și cu orgoliul ideologic al populației rusofone din Republica Moldova și Transnistria, dar și să închizi gura celeilalte jumătăți pro-europene, în așa fel încât să nu îți tai singur craca financiară de sub picioare a potențialilor bani europeni atât pentru afaceriștii moldoveni cât și cei transnistreni;
- oferi pe tava de degustare partenerilor europeni un ,,aperitiv” de succes al reglementării conflictului transnistrean, care se poate transforma ulterior într-un ,,fel principal” aplicat conflictelor din vecinătate (a se citi Ucraina) și cum masa în oraș de obicei se achită cash sau card, le ceri partenerilor europeni să îți achite nota de plată, oferindu-ți un sprijin financiar consistent pentru crearea Fondului internațional de dezvoltare post-conflict a statului.
Chapeau! cum ar spune partenerii din Republica Franceză.
Termenul limită pentru avizarea internațională a pachetului, nici mai devreme nici mai târziu de toamna anului 2019. Termenul maxim de reintegrare a Transnistriei – anul 2022.
Timpul cu siguranță nu este în favoarea președintelui Igor Dodon, acesta trebuie să acționeze prompt și în secret pentru a putea ține situația sub control. De ce? Pentru că de fapt, și președintele înțelege că acest pachet conține o bombă cu ceas – iar această bombă se numește cele două societăți profund dispersate după aproape trei decenii de conviețuire separată din care nu poți să plămădești peste noapte un tot întreg. Nici dacă ai vrea. Mai ales având exemplul eșuat al incluziunii sociale al populației găgăuze de pe teritoriul Republicii Moldova.
Este Transnistria un caz mai simplu? Nicidecum. În ciuda faptului că autoritățile de la Chișinău încearcă să ne convingă opusul. În acest sens, vă invităm să meditați și dvs. asupra câtorva aspecte esențiale pe care dorim să le dezbatem mai jos și pe care autoritățile de la Chișinău nu doresc să le aducă în discuția publică, invitând totodată partenerii europeni ai Republicii Moldova să îi adreseze președintelui Igor Dodon trei întrebări esențiale care vor reieși din expunerea de mai jos.
- ,,Moldova este, în mod tradițional, un ținut în care reprezentanți ai mai multor popoare trăiesc în pace și armonie”.
Așa își începe Președintele Republicii Moldova pledoaria în favoarea Pachetului Atotcuprinzător pentru Moldova, asigurându-ne că ,,viitorul Moldovei este un stat democratic, unit, neutru, multinațional, în care fiecare cetățean se simte confortabil și în siguranță”. Fără a insista prea mult asupra criteriului multinaționalismului inclus în acest discurs de către I. Dodon, care nu face altceva decât să ne amintească de afirmațiile liderilor politici de la Tiraspol care invocă caracterul multinațional al așa-zisei Republici Moldovenești Nistrene de fiecare dată când vor să accentueze diferența dintre poporul transnistrean și cel din Republica Moldova, suntem interesați în primul rând de argumente și date pertinente ce ar putea confirma faptul că reprezentanții ,,a celor multor popoare, trăiesc în pace și armonie în Republica Moldova” .
Pornind de la simplul fapt pe care îl cunoaștem deja cu toții că în Republica Moldova limba (,,limbă de stat” ) și naționalitatea (,,naționalitatea Republica Moldova”) sunt două chestiuni extrem de politizate, o să luăm spre exemplificare prin felul simplist al lucrurilor, cazul vorbitorilor de limbă română și limba rusă din Republica Moldova, analizând foarte pe scurt situația acestora.
În calitate de vizitator frecvent al Republicii Moldova, nu de puține ori m-am lovit de situații în care conducătorii mijloacelor publice de transport sau taxi cu care interacționam nu înțelegeau limba română, fiind nevoită să le explic nu în ,,limba de stat”, unde anume am nevoie să ajung. Ei, un trend mai recent care începe să se manifeste în Moldova este caracterizat prin faptul că și vorbitorii de rusă la rândul lor se confruntă de o situație similară, neștiind de multe ori o iotă în limba română iar interlocutorul, în special dacă face parte din generațiile de după 1990, neștiind să vorbească în rusă, sau nemaivoind să facă acest lucru.
Cel mai recent caz ca să clarifice situația descrisă mai sus, este cel al cetățeanului din Republica Moldova de origine găgăuză, care a stârnit un val aprig de emoții la nivel național prin simplul fapt că unul din membrii echipajul de poliție rutieră cu care acesta interacționa, ar fi refuzat să continue să discute cu acesta în limba rusă, invocând faptul că aceasta nu este ,,limba de stat”. Reacțiile pe rețelele de socializare nu au întârziat să apară, la fel ca și la nivel național: bașcanul Găgăuziei, Irina Vlah, s-a declarat ,,profund indignată de comportamentul inspectorului de patrulare, care a refuzat să vorbească cu un locuitor al UTA Găgăuzia în limba rusă”; Consiliul pentru egalitate al Republicii Moldova a venit cu o poziție publică afirmând că ,,refuzul polițistului de a vorbi în limba rusă contravine legii”, în schimb majoritatea aprecierilor de pe rețelele de socializare față de acest caz au fost total diferite, luând partea polițistului și declarându-l chiar erou.
FOTO: Captură foto Facebook: Postări ale persoanelor publice vis-a-vis de cazul cetățeanului din Găgăuzia și comentariile. oamenilor despre acest caz.
Nu întâmplător am adus în discuție acest caz, pentru că el relevă cel mai bine ceea ce se întâmplă astăzi în Republica Moldova: un curent în creștere a conștiinței lingvistice din partea vorbitorilor de limbă română care se simt frustrați și nemulțumiți de faptul că în propria lor țară sunt nevoiți să vorbească în limba rusă. Care sunt potențialele efectele ale acestui nou val? Intoleranță etnică, agresiuni verbale între cele două tabere și o rată de discriminare care bănuim că va crește tot mai intens în următorii ani.
Astfel, pe de-o parte avem vorbitorii de limbă română care se simt discriminați când li se cere să vorbească în limba rusă și li se refuză anumite servicii deoarece persoanele care oferă serviciile vorbesc în limba rusă.
De cealaltă parte, avem vorbitorii de limbă rusă care se simt adesea criticați pentru că ,,trăiesc de o viață în Republica Moldova și nu au învățat limba de stat” în special în zonele rurale atunci când aceștia au nevoie de un anumit serviciu, considerând așadar, că drepturile lor le sunt violate, deoarece ei nu cunosc limba română” (Perception of Human Rights in the Republic of Moldova, 2016).
Rezultatul, o atitudine negativă a celor două tabere una față de cealaltă și o creștere a reacțiilor verbale agresive dintre acestea.
Ca să conturăm o imagine și mai clară a peisajului descris, pe site-ul aceluiași Consiliu pentru Egalitate găsim un raport în care ni se spune că în total, în perioada 2013-2016 în Republica Moldova, dintre toate cazurile de discriminare înregistrate de Consiliu, 12,6% au fost cazuri de discriminare în baza limbii (De la Vorbe la Fapte. Combaterea discriminării și inegalității în Republica Moldova, 2016).
Conform unui studiu efectuat în Republica Moldova în 2015, 13% dintre respondenți se simt discriminați pe criteriul etnic, iar 11 pe criteriul lingvistic (The Phenomenon of Discrimination in Moldova: Perceptions of the Population A Comparative Study, 2015)
Cifrele poate nu vă sună spectaculos, însă trebuie să ținem cont că asta se întâmplă într-o țară în care încă nu există o cultură relativ solidă a apărării drepturilor omului și adresare în acest sens la instituțiile avizate.
Ce este însă tragic referitor la declarația președintelui Republicii Moldova, faptul că aproape 40% dintre respondenții unui studiu care fac parte din celelalte naționalități care locuiesc în Republica Moldova sunt de părere că statul nu pune la dispoziția vorbitorilor de limbă rusă din școli toate condițiile necesare astfel încât să învețe limba oficială a statului (Perception of Human Rights in the Republic of Moldova, 2016).
La ce armonie și pace se referă atunci președintele Dodon? Și mai ales, cum intenționează acesta să integreze aproximativ 460 000 de cetățeni din regiunea transnistreană în Republica Moldova, puțin spre deloc cunoscători ai limbii române, în special generațiile de după 1990, când aceștia, conform unui studiu realizat de FUMN în regiunea transnistreană, consideră că populația din Republica Moldova au într-o proporție de doar 37,7% o atitudinea tolerantă față de alte grupuri lingvistice și etnice.
Are Republica Moldova capacitatea să ofere toate condițiile necesare ca acești cetățeni să nu se simtă discriminați sau să nu discrimineze la rândul lor și să îi includă social astfel încât să nu creeze tensiuni și mai mari decât cele care există acum la nivelul național? Iată o primă întrebare care ar trebui adresată dlui. Igor Dodon.
- Populația care locuiește pe cele două maluri ale Nistrului este asemănătoare în ceea ce privește aspectele istorice, culturale și civilizaționale.
De fiecare dată când autoritățile de la Chișinău discută despre reglementarea conflictului transnistrean, afirmă că ,,reglementarea acestui conflict nu poate presupune mari dificultăți deoarece aici, spre deosebire de alte conflicte din Europa, nu există nici un fel de contradicții religioase sau interetnice, structura demografică și confesională a populației fiind practic identică, constituită în proporții diferite din comunitățile numeroase de moldoveni, ucrainieni și ruși de credință ortodoxă”. Și de asemenea, ,,că nu există diferențe în ceea ce privește aspectele istorice, culturale și civilizaționale dintre locuitorii celor două maluri ale Nistrului”.
Însă datele vorbesc de la sine.
Conform ultimului recensământ al populației, în Republica Moldova (2014) avem: 73,7% moldoveni, 6,5% ucraineni, 4,0% ruși, 4,5%. găgăuzi, 6,9% români;
Conform datelor preliminare ale recensământului local realizat de ,,autoritățile transnistrene” care încă nu este publicat oficial, componența etnică a Transnistriei ar fi următoarea: 29,1 % ruși, 28,6 % moldoveni, 22,9% ucraineni, 2,4% bulgari, 1,1% găgăuzi. Am mai avea și alte naționalități într-o proporție neînsemnată și circa 14% persoane care nu au dorit să își afirme identitatea.
Întorcându-ne la asemănarea populației de pe cele două maluri ale Nistrului, cred că dl. președinte al Republicii Moldova uită că sunt aproape 3 decenii în care în școlile de pe teritoriul Transnistriei copiii învață istoria Federației Ruse și cea a ,,pământului natal” adică o istorie scrisă de către istoricii transnistreni, din perspectiva acestora și a politicii republicii nerecunoscute, fără nici o tangență cu istoria studiată de elevii și studenții de pe malul dreptal Nistrului. Avem exact aceeași situație dacă ne referim la materia de Geografie, fără să mai discutăm despre limba și literatura care cu micile excepții când se predă moldoveneasca, este în totalitate limba și literatura rusă.
FOTO: Istoria pământului natal, 2005, autori: Babilungă N.V., Bomeșco B.G. (История родного края: Учебник для общеобразовательных учебных заведений. 8-9 кл. Бабилунга Н.В., Бомешко Б.Г.; Тирасполь: РИО ГИПК, 2005.)
Ceea ce probabil omit să menționeze autoritățile de la Chișinău este faptul că educația are mai multe funcții esențiale pentru un popor, iar școala în special joacă un rol deosebit în procesul de asimilare și aculturație al acestuia. Spre exemplu funcția de asimilare se referă la faptul cum învățarea unei limbi comune, fapte de istorie comună, geografie, creează sentimentul de afinitate printre membrii unei societăți. Curriculum oficial promovat de sistemul de educație național stimulează și construiește sentimentele de naționalism și reprezintă un instrument în dezvoltarea societăților naționale, constituite din cetățeni din diferite regiuni care mai apoi cunosc aceeași istorie și vorbesc aceeași limbă (Ramirez și Boli, 1987; Shils, 1972). Din această perspectivă, conținutul educației este cu atât mai important în crearea unei culturi comune.
Oare elevii din școlile din Transnistria care învață Istoria pământului natal și Istoria și Civilizația Federației Ruse manifestă un sentiment de afinitate pentru Republica Moldova? Și dacă da, atunci cum ne explică dl. Președinte faptul că aproximativ 37% dintre respondenții locuitori ai regiunii transnistrene care au participat la studiul demarat de FUMN se declară transnistreni, urmați de ruși și doar 14% moldoveni? Sau, cum se face că cea mai notorie personalitate istorică din Republica Moldova, adevăratul simbol național al statului – Ștefan cel Mare, a întrunit doar 2,4% aprecieri printre transnistreni, dintr-o listă cu mai multe personalități istorice?
Cum are de gând președintele Republicii Moldova să îi convingă pe locuitorii regiunii transnistrene că Ștefan cel Mare este și eroul lor? Iată o altă întrebare care ar trebui discutată odată cu lansarea ,,pachetului atotcuprinzător pentru Moldova”.
Sursa: FUMN, 2019.
- Republica Moldova ,,vitrină strălucitoare” pentru locuitorii regiunii transnistrene?
În 2009, Gheorghe Bălan, care pe atunci încă nu deținea funcția de Președinte al Biroului pentru Reintegrare, din cadrul cancelariei de Stat a Republicii Moldova, afirma într-un material scris împreună cu doctorul în istorie, Ion Stăvilă, că „în eforturile sale de a soluționa conflictul transnistrean, autoritățile Republicii Moldova, ar trebuie să asigure ameliorarea continuă a situației social-economice, ridicarea nivelului de trai al populației şi efectuarea unor transformări democratice cardinale în contextul politicii de integrare europeană, care ar spori, fără îndoială, atractivitatea malului drept pentru populația de pe malul stâng al Nistrului”. Bălan aici lansa replica lui faimoasă, citând-ul pe un exponent al opiniei publice din regiunea transnistreană, că „va trece puțin timp, şi în cazul în care în locul unei Basarabii mizerabile pe celălalt mal al Nistrului locuitorii Transnistriei vor vedea o vitrină strălucitoare a Uniunii Europene, conflictul moldo-transnistrean va începe să se soluționeze de la sine” (Conflictul transnistrean: eșecul reglementării. unui conflict care poate fi soluționat, 2009).
O idee de admirat am putea spune, mânată de valul european care domnea pe atunci în Republica Moldova. Ce avem însă astăzi și cât de atractivă este Republica Moldova pentru populația din Transnistria? Asta ne-ar interesa în primul rând să aflăm din declarațiile oficialilor de la Chișinău. Mai mult, care sunt rezultatele acelor proiecte implementate de către Biroul pentru Reintegrare, în toți acești 10 ani în Transnistria? Se simt transnistrenii astăzi mai apropiați de Republica Moldova decât acum 10 ani? Răspunsul care a reieșit din sondajul de opinie demarat de FUMN în regiunea transnistreană ne ajută să deducem un răspuns în acest sens.
În Transnistria nu există prezență mediatică a canalelor TV oficiale din Republica Moldova, nici măcar un post TV moldovenesc nu e inclus în grila de televiziune al locuitorului transnistrean care are televiziune prin cablu. Drept rezultat, doar 4% dintre respondenții participanți la sondaj au afirmat că urmăresc emisiuni TV sau radio din Republica Moldova; singura modalitate prin care locuitorii Transnistriei au posibilitatea să se informeze despre ceea ce se întâmplă în Moldova este doar spațiul mediatic virtual – site-uri de știri în rusă și rețele de socializare.
Într-o proporție de 83%, cei intervievați au afirmat că nu au nici o tangență cu viața culturală din Republica Moldova, neparticipând la un eveniment cultural de acolo; aproape jumătate dintre respondenți nu au rude, prieteni sau cunoștințe din Republica Moldova cu care să mențină legătură și doar 23,6% consideră că dezvoltarea economică a Republicii Moldova este foarte bună și bună. În general, participanții la studiu declară că în Transnistria există o calitate a vieții mai bună generată de costurile mai mici ale întreținerii (energie electrică, gaze), pensii mai mari și costuri ale produselor pe alocuri mai scăzute decât în Republica Moldova.
Întrebarea care trebuie adusă în discuția publică referitor la acest capitol este, ce are astăzi Republica Moldova de oferit locuitorilor din Transnistria și nu a avut acum 29 de ani când locuitorii regiunii au votat printr-un referendum local, nerecunoscut de Republica Moldova, că vor să se separe de țara care și-a declarat independența după căderea Uniunii Sovietice.
Da, nimeni nu contestă faptul că acest conflict a fost unul mai degrabă politic și întreținut artificial timp de aproape trei decenii, dar iată că acest conflict la bază politic, aparent simplu de rezolvat, fără deosebiri culturale și civilizaționale, s-a transformat cu timpul în ceva mai mult – două regiuni în care locuiesc oameni ce nu mai comunică între ei, care încă mai păstrează amintirile și rănile unui conflict cu conotație etnică și lingvistică, care întâmpină dificultăți economice, dar dacă se uită peste ,,gardul” Nistrului parcă totuși la vecin este mai rău.
Lansarea primului sondaj de opinie publică realizat în regiunea transnistreană și prezentat public în România
FOTO: Parcul Pobeda din Tiraspol.
Aceasta este realitatea social-politică și culturală a Transnistriei despre care autoritățile de la Chișinău omit să vorbească și să aducă date relevante ca să demonstreze opusul, iar cu ocazia acestui material, le lansăm invitația oficială să o facă.
Datele prezentate în acest material fac parte din cadrul proiectul de cercetare demarat de Fundația Universitară a Mării Negre (FUMN) – A Demystified Transnistria. Giving the Public Opinion a Voice, implementat în perioada mai, 2018-martie, 2019, cu sprijinul financiar al the Black Sea Trust for Regional Cooperation.
Studiului integral al opiniei publice din Transnistria va fi lansat în luna martie, 2019, la București. Pentru detalii urmăriți pagina noastră de Facebook și site-ul http://fumn.eu/.
Opiniile exprimate în acest material nu reflectă în mod neapărat poziția the Black Sea Trust sau a partenerilor săi.
*Tatiana Cojocari este membru în Consiliul de Experți LARICS.