Ioana Constantin-Bercean*
În ultimul deceniu mediul de securitate din Orientul Mijlociu a fost modelat de cicluri succesive de instabilitate, iar impactul implicării marilor puteri în dinamica regională nu a avut rezultatul așteptat, acela de ameliorare a situațiilor sensibile. În 2021 Orientul Mijlociu a cunoscut și o activitate diplomatică intensă, în încercarea statelor regionale de a detensiona rivalitățile politice și de a-și promova posibila creștere economică. Emiratele Arabe Unite și-au aliniat în mod explicit politica externă la interesele sale economice, și-au redus proiecția în conflictele regionale și au inițiat detensionarea relațiilor cu Turcia, rivalul regional al EAU. În acest context, ministrul de externe al EAU, Abdullah bin Zayed Al Nahyan, a fost găzduit la Damasc de președintele Bashar al-Assad al Siriei. Între timp, Arabia Saudită își urmărește agenda reformatoare prin parteneriate economice și curtarea investitorilor străini. Și, chiar dacă încă nu există progrese concrete în dosarul Iran-Arabia Saudită, cele două state au testat o detensionare a relațiilor, prin întâlniri inițiate încă din luna februarie, în 2021 existând mai multe întâlniri între oficialii celor două state decât au fost în total în ultimii cinci ani. În Levant, Iordania a inițiat o tentativă de apropiere de regimul Assad, supus unor drastice sancțiuni internaționale. Egiptul a încercat o abordare diplomatică a Turciei, într-o tentativă a liderilor din Cairo de a se apropia de Libia prin intermediul Ankarei și de a-și pune amprenta în Mediterana de Est. În plus, alianțele care au evoluat în Orientul Mijlociu în jurul conflictelor regionale încep să pară mai degrabă un cost decât o oportunitate. Absența relațiilor cu Israelul, blocada Qatarului și tensiunile cu Turcia, toate au apărut din cauza unor chestiuni de principiu, dar nu își mai regăsesc scopul într-o perioadă dominată de imperative economice. Impactul Acordurilor Abraham și al retragerii Statelor Unite din regiune a fost de a stimula imaginația strategică. Parteneriatele economice, de securitate și politice care înainte erau de neimaginat, au intrat acum pe tărâmul posibilului cu șanse de a reconfigura aliniamentele regiunii, fără constrângeri tradiționale.
Harta geopolitică a Orientului Mijlociu în 2021
2021 a fost un an plin de evenimente cu impact asupra dinamici regionale și aniversări istorice ale statelor din Orientul Mijlociu. În ianuarie, Iranul a comemorat un an de la asasinarea generalului Qassem Soleimani iar emirul Qatarului, șeicul Tamim Bin Hamad al-Thani, a făcut o vizită în orașul saudit Al-Ula, unde a semnat o declarație care a pus capăt unei blocade de trei ani și jumătate asupra țării sale, impusă de către Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain și Egipt. Fisura politică care divizase regiunea în 2017, așa numitul “Games of Thobes”, a fost provocată de o operațiune cunoscută sub numele de Project Raven, o acțiune a firmei de securitate cibernetică DarkMatter cu sediul în Abu Dhabi, al cărui scop a fost penetrarea rețelei digitale a guvernului din Qatar într-o încercare de a dovedi că Doha finanța Frăția Musulmană. DarkMatter nu a descoperit niciodată dovezi în acest sens, însă Qatarul intrase deja în vizorul vecinilor săi arabi încă din 2011 când susținuse cauza Primăverii Arabe și, în special, după ce descoperise în largul coastei sale unul dintre cele mai importante rezerve de gaz, devenind ulterior cel mai mare exportator de gaze naturale lichefiate din lume, exact în momentul în care vecinii săi bogați în petrol începeau să se confrunte cu cea mai mare scădere pe care o cunoscuse piața petrolului în ultimii ani. Cu toate acestea blocada nu a reușit să izoleze economic și politic Doha, iar în 2021 au fost reluate relațiile diplomatice și embargoul economic a fost ridicat. Cel mai clar semn al revenirii Qatarului pe scena politică regională vine din Afganistan. În timp ce oficialii de la Doha serveau de ceva vreme drept mediatori ai conflictelor regionale, au decis, în mod controversat, să-i găzduiască pe talibani în 2013 și să arbitreze ulterior discuțiile de pace. Acum, în urma retragerii americane, Qatarul a devenit principalul intermediar al Afganistanului, în virtutea faptului că este cel mai de încredere interlocutor străin al talibanilor. A facilitat transporturile aeriene pentru nenumărați americani și afgani aflați în pericol și, alături de Turcia, a fost de acord să mențină operațional aeroportul din Kabul în numele talibanilor. Relațiile dintre Occident și talibani se bazează acum pe deciziile luate de Doha. Evoluția recentă a evenimentelor din Afganistan a plasat acum Qatarul, în mod ironic, într-o situație imposibil de anticipat în urmă cu doar trei ani. După ce în 2017 conducerea Qatarului a fost acuzată că a flirtat cu islamismul și, prin urmare, cu terorismul, acum, servește drept canal principal de comunicare între Occident / puterile regionale și talibani, iar actorii externi trebuie să se bazeze pe Doha pentru a monitoriza și a atenua acțiunile ultraconservatoare ale noului regim din Kabul.
În martie, ministrul de externe al Chinei, Wang Yi, a făcut o călătorie de o săptămână în regiune pentru a vizita Arabia Saudită, Turcia, Iran, Emiratele Arabe Unite, Oman și Bahrain, iar în aprilie Iranul a raportat un incident de sabotaj la instalația sa nucleară din Natanz, considerat a fi orchestrat de agenția israeliană Mossad. În 6 aprilie a început prima rundă de negocieri de la Viena dintre Iran și grupul P5+1 (SUA, Marea Britanie, Franța, China, Rusia și Germania) privind soarta acordului nuclear (JCPOA). Între 10 și 21 mai s-a consumat războiul de unsprezece zile dintre Israel și Hamas iar o lună mai târziu, pe 13 iunie, Naftali Bennet devenea noul prim ministru al Israelului, după ce mai multe partide politice – inclusiv cele conduse de Bennett și centristul Yair Lapid – au ajuns la un acord pentru a-l înlătura pe fostul premier israelian Benjamin Netanyahu de la putere, după cincisprezece ani. Tot în iunie, în data de 18, fostul șef al sistemului judiciar, ultraconservatorul Ebrahim Raisi devenea președintele Iranului. Pe 13 august a fost aniversarea unui an de la semnarea Acordurilor Abraham, inițial între Israel și Emiratele Arabe Unite, cărora li s-au adăugat ulterior și Bahrain, Maroc și Sudan. Însă de departe evenimentele care au marcat semnificativ dinamica evenimentelor din Orientul Mijlociu în 2021 au fost retragerea din august a Statelor Unite și a aliaților acestora din Afganistan, imediat urmată de preluarea puterii de către talibani și reluarea, pe 29 noiembrie, a negocierilor nucleare de la Viena. În timp ce retragerea din Afganistan a lăsat țara în haos, provocând și anxietăți ale statelor vecine în ceea ce privește securitatea și potențiala emegență a grupării teroriste ISIS, o posibilă revigorare a JCPOA ar putea avea un impact pozitiv asupra evoluțiilor regionale, crescând inclusiv șansele unei colaborări între principalii actori din Orientul Mijlociu pentru soluționarea crizelor din Afganistan, Yemen, Liban și chiar Siria.
De altfel, după ce în 2011 majoritatea statelor arabe și-au întrerupt relațiile diplomatice cu Damascul iar Siria a fost suspendată din Liga Arabă la câteva luni după începutul protestelor din Dara’a, pe măsură ce balanța războiului civil a început să încline în favoarea regimului, statele din regiune au început să ia în considerare un viitor al Siriei care să îl includă pe Bashar al-Assad. Între sfârșitul anului 2018 și începutul lui 2019, Emiratele Arabe Unite și Bahrain și-au redeschis ambasadele la Damasc, fostul președinte al Sudanului, Omar al-Bashir, a făcut o vizită în Siria, iar liderii regionali au început să discute despre posibilitatea readmiterii țării în Liga Arabă. Însă cel mai mare semn de întrebare privind acest proces este cel legat de strategia Washingtonului față de Damasc și, având în vedere că SUA are pârghii limitate în Siria, normalizarea ar putea deveni pur și simplu un fapt împlinit, deoarece țările din regiune cântăresc acum, la puțin peste zece ani de la izbucnirea acestui război civil, costurile și beneficiile reluării relațiilor cu regimul Assad, evaluând în același timp și potențialul consecințelor legate de sancțiunile SUA.
În ceea ce privește Turcia, președintele Recep Tayyip Erdoğan se confruntă acum cu cele mai serioase crize din cariera sa politică, cea mai importantă fiind aceea a unei economii aflată la limita colapsului. În trecut, ori de câte ori problemele interne păreau copleșitoare, Erdoğan apela la mișcări agresive de politică externă pentru a distrage atenția publicului intern și de a beneficia de efectul naționalist de „regrupare în jurul drapelului”. După ce ani de zile această strategie a funcționat bine, acum începe să dea semne de uzură, poporul turc nu mai reacționează așa cum și-ar dori președintele Erdoğan, iar politica sa externă agresivă și unilaterală, care l-a lăsat izolat la nivel internațional, a devenit mai costisitoare într-o perioadă de probleme economice tot mai mari. Așa că președintele turc a decis să-și modifice strategia și în 2021 a propus îmbunătățirea relațiilor cu adversarii regionali. Președintele Erdoğan l-a găzduit recent pe liderul de facto al Emiratelor Arabe Unite, șeicul Mohammed bin Zayed al-Nahyan, după ani de ostilitate între cele două țări. Erdoğan s-a angajat, de asemenea, să amelioreze legăturile cu Egiptul, Arabia Saudită, Israelul și Armenia, sperând că investițiile de miliarde de dolari pe care oficialii emiratezi le-au promis în timpul vizitei prințului moștenitor și alte potențiale beneficii economice pe care le-ar putea aduce normalizarea cu alte țări îl vor ajuta să redreseze economia turcă, fapt ce i-ar îmbunătăți imaginea pe plan intern. Anul 2022 va arăta cât de realiste sunt așteptările președintelui Recep Tayyip Erdoğan.
Viziuni ale unei noi ordini regionale
„Toată lumea își poate aminti una, două sau probabil mai multe ocazii în care politica regiunii, într-adevăr toată, a fost ‘transformată’ pentru totdeauna de un eveniment nou, fie acesta un dezastru, război sau revoluție,” spunea în 2005 Fred Halliday, reputatul profesor și expert în problematica Orientului Mijlociu (The Middle East in International Relations Power. Politics and Ideology, 2005). Probabil cea mai importantă transformare care a influențat dinamica Orientului Mijlociu a fost retragerea SUA și a aliaților săi din Afganistan, moment care a marcat sfârșitul unipolarității și al hegemoniei americane de necontestat asupra regiunii. Chiar înainte de debutul Primăverii Arabe dominația SUA în Orientul Mijlociu era în scădere, dar consecințele anului 2011 au accelerat procesul, combinându-se cu factorii interni americani și schimbările globale. Pe plan intern oboseala de război din Irak și Afganistan i-a determinat pe trei președinți succesivi, Obama, Trump și Biden, să fie reticenți în a aproba noi misiuni militare și se pare că „fără trupe la sol” a devenit o mantră. La nivel global, ascensiunea Chinei și activismul sporit al Rusiei, în special în Orientul Mijlociu, a determinat sfârșitul „momentului unipolar” post-Război Rece, chiar dacă este posibil să nu fi introdus încă o lume clar multipolară.
Având în vedere că influența Statelor Unite este în scădere în Orientul Mijlociu și nici China (care are mai degrabă tendințe de a-și exercita influența prin metode de soft power – investiții, acorduri comerciale), nici Rusia (al cărei scop de a-și crea o amprentă în regiune s-a materializat prin consolidarea prezenței în Siria) nu sunt aparent interesate sau capabile să ocupe în viitorul apropiat locul de ‘jandarm regional’ lăsat liber de SUA, pare puțin probabil ca instabilitatea regională să mai fie ținută sub control de o forță externă. De asemenea, datorită distribuției destul de uniforme a puterii între rivalii regionali – în special între Iran, Arabia Saudită, Turcia, Israel, Emiratele Arabe Unite și Egipt – probabilitatea emergenței unui actor sau bloc regional care să domine întreag Orientul Mijlociu, este destul de mică. Există o șansă ca aceste schimbări structurale să determine înlocuirea mini-alianțelor anterior stabilite și să fie absorbite de ameliorarea rivalităților politice și de promovarea intereselor economice.
Această retrospectivă a evenimentelor și tendințelor cheie care au modelat anul 2021 pune bazele unor opinii privind evoluția pe termen scurt și mediu a dinamicii Orientului Mijlociu. Tendințele compensatorii – detensionarea prin diplomație sau relaxarea tensiunilor dintre anumiți actori regionali – demonstrează că, competiția complicată pentru putere și influență în regiune continuă să evolueze, dar centrul de greutate s-a mutat înspre competiția economică, nu spre cea de factură militară. Această competiție regională vine într-un moment în care plăcile tectonice geopolitice mai largi se schimbă între Statele Unite și China, în timp ce Rusia și Europa încearcă să rămână și ele relevante, iar astfel rămâne de văzut care dintre aceste puteri externe va reuși să devină principalul actor influent în regiunile cheie ale Orientului Mijlociu.
Desigur că noua viziune regională este supusă unui număr considerabil de riscuri, însă, după câteva decenii de instabilitate și insecuritate regională, poate statele din Orientul Mijlociu au ajuns la un anume grad de maturitate și au înțeles că soluționarea problemelor este, în primul rând, responsabilitatea lor. Poate fi considerată de unii o utopie sau o strategie cu șanse de reușită comparabile cu cele ale unei călătorii pe Marte, însă, la început de an ne putem permite o doză minimă de optimism. Provocarea acestei strategii bazată pe pragmatismul economic va fi însă includerea statelor eșuate, precum Afganistan, Siria, Liban sau Yemen în proiectele care vor urma, astfel încât ecartul economic și prăpastia dezastrelor umanitare care deja macină aceste state, să nu se adâncească mai mult.
*Ioana Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române Ion I. C. Brătianu (ISPRI).
