Lucian Dumitrescu*

Sursa foto: Zerohedge.com.

Deja se vorbește astăzi despre modele de succes în lupta cu noul tip de coronavirus. Modelul coreean, modelul singaporez și modelul german sunt doar câteva dintre ele. La jumătatea lunii martie, modelul chinezesc ținea capul de afiș al presei internaționale. Victoria repurtată de China pe teren propriu în fața coronavirusului părea în afara oricărui dubiu. O certificau datele oficiale, discursurile de apreciere din partea unor înalți funcționari ai Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), precum și implicarea Chinei în oferirea de asistență medicală pentru alte state, dar mai ales pentru Italia, la acea vreme epicentru al pandemiei de coronavirus.

Când nimeni nu ajuta Italia, China intra în rolul strategic de ,,națiune indispensabilă”, pe care l-a jucat câteva săptămâni prin ajutorul medical acordat unui număr important de state de pe întreg mapamondul. Și Federația Rusă a mimat acest rol prin asistența medicală oferită atât Italiei cât și Statelor Unite. Dar pe măsură ce alte state au început să-și dovedească reziliența în lupta cu COVID-19,  rolul Chinei de ,,națiune indispensabilă” a început să se estompeze.

Astăzi, Germania preia bolnavi din Franța, BMW fabrică măști medicale, iar uzinele echipei Mercedes din formula 1 de la Brixworth, din Anglia, pot produce aproximativ o mie de ventilatoare de înaltă performanță zilnic.  Din acest motiv, e prea devreme să vorbim azi de modele de succes în lupta cu noul tip de coronavirus. Timpul și analizele instituționale ne vor lămuri dacă modele amintite în acest preambul chiar au fost de succes.

Un lucru e cert însă. Succesul unui model politico-economic nu depinde doar de datele obiective. Cel puțin la fel de importante sunt și datele subiective, adică percepțiile în legătură cu un model. Iar în formarea percepțiilor, narațiunile strategice, un termen academic pentru deja desueta manipulare, joacă un rol fundamental.

,,China, națiune indispensabilă”?

E mai puțin important cine a patentat termenul în discuție. La fel de puțin important e că o națiune devine indispensabilă la capătul unui proces de lungă durată, care implică construirea unui sistem internațional după chipul și asemănarea sa politică, precum și prăbușirea principalului adversar. Ce contează, e că o națiune devine indispensabilă prin practici discursive și non-discursive specifice. Adică printr-un exercițiu strategic. Din debutul lunii martie, Partidul Comunist Chinez (PCC) a recurs la un complex acțional pentru a valorifica succesul obținut de China în lupta cu noul tip de coronavirus. Aceste practici de securitate ale Beijingului pot fi discutate moral sau politic. Înainte de orice însă, practicile în discuție fac parte dintr-un exercițiu strategic, care, invariabil, va căpăta conotații politice și morale în funcție de cine îl interpretează. De altfel, pe piața ideilor se manifestă o contra-narațiune strategică, care contestă puternic datele oferite de Beijing în legătură cu evoluția epidemiei de coronavirus pe plan intern și care, simultan, pune în lumină întârzierile și bâlbele autorităților locale și centrale în gestionarea situației de criză. Faptele nu spun multe prin ele însele, susțin teoreticienii narațiunilor strategice. Contează interpretările atașate acestor fapte. După cum contează, aș adăuga eu, ce fapte sunt evidențiate și, simultan, ce fapte sunt ocultate. De unde rezultă că orice narațiune strategică e un joc de lumini și umbre. Dar e un joc strategic, pentru putere și influență globală. E de așteptat deci ca narațiunea strategică a PCC să pună lumina mai ales, sau poate chiar exclusiv, pe faptele pozitive, în timp ce narațiunea concurentă să accentueze aspectele negative.

Cine-a citit presa chineză în ultimele câteva luni, a observat câteva constante ale narațiunii strategice articulate de Beijing. În primul rând, nu se poate vorbi despre emergența unei narațiuni strategice sistemice, de tipul ,,China, națiunea indispensabilă”. O teorie a narațiunilor strategice în acest moment al discuției ar fi fastidioasă. Dincolo de ce-am spus mai devreme, și de faptul că narațiunea strategică e conceptul academic ce-a înlocuit deja desuetul soft-power, merită precizat că statele propun publicului – sau publicurilor interne și internaționale – un discurs despre starea mediului internațional și misiunea statului respectiv în lume. În contextul pandemiei de coronavirus, Beijingul a accentuat excepționalismul medical al Chinei, dar fără să propună o reașezare a polilor de putere la nivel internațional. Pe scurt, Beijingul nu s-a autopropus, cel puțin nu în discursul oficial, ca ,,națiune indispensabilă”. Mai degrabă, turul de forță internațional făcut de China în domeniul asistenței medicale  a generat acest atribut. Evident, faptul că China a venit în ajutorul Italiei într-un moment de teribilă masificare a Uniunii Europene ori faptul că Beijingul a oferit asistenta medicală nu numai în Europa, ci și în Africa, Orientul Mijlociu și în Asia de Sud-Est poate fi interpretat în multe moduri. Până la acest moment, iar aspectul acesta poate fi important mai ales pentru ,,analiștii’’ care fac procese de intenție, Beijingul nu a articulat o narațiune strategică sistemică în contextul pandemiei de coronavirus. Deci la nivelul discursului formal de securitate, China nu s-a auto-distribuit în rolul de ,,națiune indispensabilă”. Concluzia cadrează cu un studiu recent despre modul în care au fost oglindite ultimele alegeri prezidențiale din Statele Unite în presa din Federația Rusă și din China. Dincolo de criticile la adresa democrației liberale, studiul a relevat faptul că, în comparație cu Federația Rusă care are o narațiune strategică sistemică articulată, un astfel de discurs e mai degrabă marginal în China. Cu alte cuvinte, în discursul oficial de securitate, pretențiile Chinei la dominație regională nu sunt însoțite de aspirații la dominația globală. Să nu fim totuși naivi! Durata lungă a demonstrat că dominația regională s-a transformat adesea într-o dominație globală.

Dincolo însă de inexistența unei narațiuni strategice sistemice, e vădită implicarea Beijingului într-un exercițiu de excepționalism medical. Mărturie în acest sens stă nu atât asistența medicală oferită de China, cât numeroasele articole din presa chineză care evidențiază acest efort. Totodată, excepționalismul medical al Chinei a fost confirmat de înalți oficiali ai OMS, precum și de imaginile cu medicii chinezi sosiți în Italia la jumătatea lunii martie. Imaginile în discuție reliefau forță și încredere, adică exact ceea ce italienii nu puteau primi de la instituții aflate mult mai aproape de ei. Ce vreau să subliniez e că asistența medicală internațională oferită de China nu a fost una silențioasă. Nici nu trebuia să fie. Sugestiv pentru discuția noastră e faptul că, printre articolele despre anvergura medicală crescândă a Beijingului, se intercalau texte despre misiunea spațială a Chinei pe lună, o misiune lansată în decembrie 2018.

Președintele chinez Xi Jinping în vizită în orașul Whuan. Sursa foto: businessinsider.com.

Site-ul agenției Xinhua e elocvent în acest sens. Deci acoperirea media masivă care a însoțit efortul medical al Beijingului reliefează componenta strategică a acestuia. Efectele pe plan internațional sunt de urmărit. Pe plan intern, legitimitatea Partidului Comunist Chinez și a liderului Xi Jinping e de așteptat să crească. Fiindcă, înainte de orice, excepționalismul medical al Chinei e de fapt unul politic. El reliefează modul în care leadershipul politic pune la treabă o infrastructură critică colosală, adică modul în care reziliența potențială a unui stat devine reziliență factuală.  Evident, nu vom ști niciodată costurile traumei colective generată de izolarea totală impusă Wuhanului, după cum e greu de crezut că vom afla costurile aceleiași traume colective din alte state care au recurs la practica izolării populației. Costurile crizei economice care va veni nu lasă timp pentru astfel de calcule.  În lipsa unei narațiuni strategice sistemice, la Beijing a apărut una de politică publică. Deloc surprinzător, având în vedere logica oricărei narațiuni strategice, aceasta a reliefat, pe de o parte, succesele Chinei în lupta cu noul tip de coronavirus, iar, pe de altă parte, insuccesele Statelor Unite angrenate într-un efort similar.  Mai exact, o serie de articole au evidențiat capacitatea de testare limitată a Statelor Unite, unde se făcuseră puțin peste trei mii de teste la începutul lui martie. Trebuie spus că în debutul lunii aprilie, în Statele Unite au fost realizate peste două milioane de teste. Numerele sunt mai puțin importante aici. Ce contează e că un jurnal oficial al guvernului de la Beijing, într-un moment în care SUA se confruntau cu un deficit de testare a noului coronavirus, evidenția două aspecte. În primul rând, percepția unor internauți din Statele Unite despre capacitatea masivă de testare a Chinei, aparent de câteva milioane de teste pe zi. Iar în al doilea rând, capacitatea Chinei de a produce peste 300 000 de kituri de testare pe zi, precum și livrarea acestora în peste 26 de state, incluzând aici Brunei, India și China. Astfel de texte nu numai că fundamentau excepționalismul medical al Chinei. Acest excepționalism medical contrasta cu problemele din Statele Unite. Repet, discuția nu este despre performanța medicală ori despre performanța politică din spatele excepționalismul medical. Dezbaterea este despre cum este oglindită această performanță medicală printr-o narațiune strategică, care aruncă lumină asupra unui sistem de public de sănătate și umbre asupra altuia.  Fiindcă una e să evidențiezi vulnerabilitățile unui sistem medical printr-o analiză instituțională, care nu compară mere cu pere, și e cu totul altceva e să oglindești reziliența unui sistem medical cu ajutorul unei narațiuni strategice. Narațiunea strategică de politică publică din China leagă explicit vulnerabilitățile sistemului de sănătate publică din Statele Unite de performanța politică a administrației Trump. Indirect, executivul american este acuzat de neglijență și incompetență. De unde și similitudinile dintre narațiunea în discuție a Beijingului și acuzele democraților la adresa lui Trump.  Aceste reprezentări strategice, de tip depotențator, ale Chinei despre Statele Unite pot fi coroborate facil cu altele, respectiv cu ,,minciunile” administrației Trump despre ,,virusul chinezesc”, despre modul în care Beijingul a mușamalizat epidemia din Wuhan, precum și despre donația de 100 de milioane de dolari oferită de statul american Chinei. Reporterii susțin că ajutorul a venit de fapt din partea companiilor americane, dar nu și din partea statului american. În concluzie, Beijingul nu a făurit o narațiune strategică sistemică, despre un eventual primat internațional al Chinei după terminarea pandemiei de coronavirus. În mod cert însă, se poate vorbi despre o narațiune de politică publică care nu doar evidențiază excepționalismul medical al Chinei, pe care îl leagă de excepționalismul politic al Partidului Comunist Chinez. Acest excepționalism medical al Chinei este afirmat în raport cu vulnerabilitățile sistemului american de sănătate publică și cu performanța administrativă a executivului condus de Donald Trump. E un lucru binecunoscut că orice narațiune strategică este însoțită de, sau generează cel puțin, o contra-narațiune strategică.

Vorbim în cele ce urmează despre contra-narațiunea strategică a ,,virusului chinezesc”.

,,Virusul chinezesc”

 Secretarul de Stat american Mike Pompeo. Sursa: MSN.com

În răspăr cu recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) de a nu atribui originea COVID-19 vreunei țări, vreunui oraș sau vreunei regiuni, secretarul de stat Mike Pompeo făcea referire la ,,virusul Wuhan’’ la începutul lunii martie a anului curent. Reacția Chinei apărea imediat, prin intermediul lui Geng Shuang, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe. Acesta preciza că asocierea de cuvinte utilizată de secretarul de stat american nu fusese întâmplătoare. Și că sintagma în discuție, una neștiințifică și respinsă de OMS, calomnia China și stigmatiza orașul Wuhan. Replica lui Pompeo a fost că însuși Partidul Comunist Chinez (PCC) explicase că virusul pornise din orașul Wuhan. După secretarul de stat american, senatorul republican Paul Gosar anunța că intră în izolare din cauza ,,virsului Wuhan”.  Reprezentarea strategică ,,virusul Wuhan” a revenit de mai multe ori în discursul lui Mike Pompeo, inclusiv atunci când acesta a acuzat China, Iranul și Federația Rusă de dezinformare în legătură cu eforturile administrației Trump de a întârzia propagarea COVID-19 în Statele Unite. ,,Virusul Wuhan” din discursul secretarului de stat american s-a prelins și în alocuțiunile președintelui Trump, cu o mutație infinitezimală însă, sub forma ,,virusului chinezesc”. Mike Pompeo a legat reprezentarea strategică ,,virusul Wuhan” de lipsa de transparență și de întârzierea cu care autoritățile centrale de la Beijing au reacționat în pandemia de coronavirus. Președintele Trump a replicat că utilizează sintagma ,,virusul chinezesc” ca replică la unele tentative ale Chinei de a atribui apariția COVID-19 soldaților americani care participaseră, la jumătatea lunii octombrie a anului 2019, la Jocurile Mondiale Militare din Wuhan. ,,Tentativele Chinei” la care făcea referire președintele Trump au rămas la stadiul de fake-news.

Ce contează însă pentru această discuție este că și alți oficiali ai administrației Trump au utilizat sintagma ,,kung-flu”, adică un fel de ,,gripă kung-fu”. O banală operație contabilă de adunare a reprezentărilor strategice de mai devreme – ,,virusul Wuhan”, ,,virusul chinezesc”, ,,gripa kung-fu” – conduce la concluzia că, în rândul conservatorilor americani, apar nu numai anumite reprezentări strategice despre COVID-19, ci chiar un discurs de securitate. E de remarcat că intensitatea acestui discurs e redusă, în sensul că reprezentările de mai sus doar stigmatizează China. Mai precis, imaginea negativă degajată de reprezentările strategice de mai devreme marginalizează China în raport cu un sistem internațional de factură liberală. Cu toate acestea, odată trecut din spațiul geopoliticii formale în acela al geopoliticii populare, discursul conservatorilor americani despre COVID-19 capătă stabilitate și înregistrează o intensitate crescută. Elocventă în acest sens este poziția mass-mediei partizane Washingtonului, mă refer la Fox News Channel. Aici, realizatorul Tucker Carlson nu numai că reia sintagma ,,virusul chinezesc”, dar afirmă ce nu a apărut în discursul oficial al administrației Trump.  După cum am arătat, Mike Pompeo a acuzat China și PCC de lipsă de transparență în problematica COVID-19, precum și de întârzierea măsurilor luate de autoritățile locale și centrale pentru blocarea extinderii epidemiei. În retorica președintelui Trump nu au apărut astfel de acuzații. Întrebat de jurnaliști de ce face referire sistematic la sintagma ,,virusul chinezesc”, președintele Trump a replicat că originea coronavirusului este în China, dar că are un imens respect pentru China și pentru președintele Xi Jinping. Mai mult decât atât, spre finalul lunii martie președintele Trump a promis că nu va mai recurge la reprezentarea ,,virusul chinezesc”.

În geopolitica informală însă, la Fox News Channel, Tucker Carlson a legat explicit numărul de morți la nivel global de ,,coronavirusul chinezesc”, nuanță care nu a apărut în discursul administrației Trump despre COVID-19.

Perpectiva lui Tucker Carlson nu stigmatizează China. O securizează. Stigmatizarea, după cum spuneam, marginalizează China într-un sistem de relații internaționale de factură preponderent liberală. Securizarea ar putea transforma China într-un ,,dușman al umanității” dacă se va intertextualiza și dacă va fi legată de anumite constante din cultura de securitate americană.

Pentru a căpăta intertextualitate, e nevoie ca reprezentarea lui Tucker Carlson să fi preluată în discursul politicienilor conservatori, în discursul experților în studii de securitate, al mass-mediei și al artiștilor. Ar apărea astfel diseminarea și validarea aceleiași reprezentări negative despre China din câmpuri diferite ale vieții sociale, un principiu clasic al propagandei. Dincolo de intertextualizare, mai există cel puțin un mod de a intensifica reprezentarea strategică a ,,virusului chinezesc”, respectiv prin racordarea acestei imagini negative despre China la narațiunile strategice deja tradiționale în Statele Unite, adică la emoțiile colective și la informația colectivă proaspătă din ,,mințile și inimile” publicului american. Pentru a securiza terorismul și deci pentru a persuada publicul american dar și publicul internațional despre necesitatea războiului împotriva terorismului, Washingtonul a propus un buchet de narațiuni strategice. Acestea echivalau 11 Septembrie 2001 cu Pearl Harbor și cu al Doilea Război Mondial. Astfel, ,,axa răului” devenea mai inteligibilă pentru publicul american, familiarizat cu victoria Statele Unite asupra ,,puterilor axei” în a Doua Conflagrație Mondială. Fac o paranteză aici. Cu câteva zile în urmă, onorabilul Jerome Adams, administratorul federal al serviciilor de sănătate publică, asemuia extinderea pandemiei de coronavirus în Statele Unite cu momentul Pearl Harbor sau momentul 11 Septembrie al actualei generații de americani. Deci, pentru a treia oară în istoria sa modernă, America este atacată pe propriul teritoriu de un inamic extern. De aici, nevoia ,,războiului” tuturor americanilor împotriva coronavirusului. Închid paranteza.

După 11 Septembrie 2001 a fost aruncată pe piață și narațiunea Războiului Rece, terorismul fiind asimilat cu pericolul nuclear reprezentat de URSS și de totalitarism. Totodată, narațiunea barbariei împotriva civilizației, una tipic imperială, convingea publicul american de necesitatea unei cruciade împotriva terorismului. Nu în ultimul rând, în narațiunea globalizării, terorismul era prezentat ca acțiune de blocare a unui efort civilizațional, de eliminare a sărăciei și a inegalității la nivel global. De punctat că, spre deosebire de aliații europeni din NATO care au optat pentru sintagma luptă împotriva terorismului, Washingtonul a ales narațiunea războiului împotriva terorismului, cu implicația că acțiunea urma să fie una preponderent militară. Și în contextul actual a apărut narațiunea strategică a războiului împotriva coronavirusului, amendată de președinta Comisiei Europene și de mai mulți jurnaliști. Dincolo de faptul că o narațiune strategică de tipul războiului împotriva cuiva legitimează masiv politici de securitate de tip militar, o astfel de perspectivă cadrează greoi cu cultura de securitate a societăților europene, care păruseră să iasă definitiv din zodia războiului. Lipsa de suprapunere dintre o narațiune strategică și o cultură de securitate poate difuza mai degrabă emoții colective negative decât unele de tip pozitiv. Nu insist și revin la narațiunile strategice uzitate recent în Statele Unite. Inclusiv președintele Trump a intrat în malaxorul discursurilor de securitate de tipul Pearl Harbor, 11 Septembrie și ,,nebunii cu mâna pe butonul nuclear”. S-a întâmplat asta după Summitul SUA-Rusia de la Helsinki din vara lui 2018, precum și după negocierile în problematica nucleară cu Kim Jong-un. Acestea ar fi deci sedimentările din cultura de securitate americană pe care le-ar putea exploata narațiunea ,,virusului chinezesc” în funcție de dinamica internă din Statele Unite, precum și de cea internațională. Dinamica internă din Statele Unite se referă nu numai la capacitatea administrației Trump de a domoli, controla și învinge extinderea coronavirusului. Dinamica internă se referă și la scrutinul prezidențial din toamnă, care pare foarte îndepărtat astăzi. În cadrul acelui scrutin, narațiunea ,,virusului chinezesc” are șanse să reapară. Și nu atât din nevoia administrației Trump de a găsi țapi ispășitori. Ci mai degrabă dintr-o rațiune care ține de cultura de securitate predominantă în Statele Unite. Când a avut inamici externi, pe care i-a învins, America a devenit mai puternică. Deci discursurile despre inamicii interni nu prea prind la publicul american. La capitolul dinamică externă, dacă narațiunea de politică publică din China evoluează spre una sistemică, e de așteptat ca narațiunea ,,virusului chinezesc” să reapară în Statele Unite. Numai că în acest ultim caz, o astfel de narațiune nu va fi utilizată doar de republicani, ci și de democrați.

În loc de concluzie, trebuie spus că analizele despre narațiunile strategice încearcă să ofere o perspectivă rațională asupra încleștărilor discursive din câmpul studiilor de securitate. Este explorat de regulă modul în care o narațiune se formează, capătă stabilitate și devine prevalentă în raport cu narațiunea sau cu narațiunile concurente. Dar analizele de acest tip sunt dificile. Știm din experiență că întotdeauna emoțiile au fost mai puternice decât rațiunea.

 

*Lucian Dumitrescu este coordonatorul Consiliului de Experți LARICS.