Foto: Secretarul american al Apărării Donald Rumsfeld, președintele George W. Bush și vicepreședintele Dick Cheney, Arlington, Virginia, 15 decembrie 2006. Foto: Charles Ommanney/Getty Images.
„Privind retrospectiv, am înțeles greșit,
parțial pentru că adevărul era atât de improbabil.”
(George J. Tenet, 2007,
fost director al CIA, 1997-2004,
11 septembrie 2001 și originile războiului din Irak
După atacurile din 11 septembrie 2001 („9/11”), reacția imediată a administrației George W. Bush a fost să se concentreze asupra organizației direct responsabilă pentru acestea, mișcarea teroristă al-Qaeda, precum și asupra regimului taliban din Afganistan, care era văzut drept gardianul, dacă nu chiar sponsorul acestei organizații. Până la începutul anului 2002, regimul taliban a fost îndepărtat de la putere, grupările paramilitare din Afganistan, loiale lui Osama bin Laden și mișcării al-Qaeda, au fost în mare măsură anihilate iar administrația Bush și-a mutat atenția spre următoarea provocare din Orientul Mijlociu: Irakul condus de Saddam Hussein. Încă din septembrie 2000 – cu un an înainte de atacurile teroriste din 9/11 – Donald Kagan, Gary Schmitt și Thomas Donnely, au inițiat un document care prezenta noua viziune asupra rolului Statelor Unite în Orientul Mijlociu (însă printre universitarii și experții în politică externă americană era o înțelegere aproape consensuală că autorii morali ai proiectului au fost Dick Cheney, Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz, Jeb Bush și consilierul vicepreședintelui Cheney, Lewis Libby). Intitulat „Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources for a New Century,” raportul susținea că SUA trebuie să aibă o prezență militară permanentă în Golful Persic și chiar dacă „conflictul nerezolvat cu Irakul oferă justificarea imediată [pentru o invazie], necesitatea unei prezențe substanțiale a forței americane în Golf transcende problema regimului lui Saddam Hussein.”
În urmă cu douăzeci de ani, în luna martie, președintele George W. Bush a ordonat invadarea Irakului, cea mai importantă decizie de politică externă din cei opt ani de mandat ai domniei sale și, probabil, cea mai semnificativă de la sfârșitul Războiului Rece. Invazia condusă de SUA – și insurgența, contra-insurgența și luptele sectare care au urmat – au dus la moartea a peste 200.000 de irakieni (unele rapoarte indică chiar 650.000) și la strămutarea a cel puțin nouă milioane. Peste 9.000 de soldați și antreprenori americani și-au sacrificat viața într-un război care a costat contribuabilii americani peste două mii de miliarde de dolari. Invazia a pătat reputația SUA, a alimentat un sentiment de nemulțumire în rândul musulmanilor, a complicat războiul global împotriva terorii, a divizat poporul american și a alterat încrederea cetățenilor în propriul guvern. Războiul din Irak a fost criticat chiar de succesorii președintelui George W. Bush. În discursul său împotriva acestui război, Barack Obama a spus că a fost „un război prost… un război neplăcut (…) un război al orgoliilor,” iar Donald Trump a lansat acuzații dure la adresa colegului său republican pentru decizia de a porni un război împotriva Irakului.
De asemenea, în septembrie 2004, Kofi Annan, secretar general al Organizației Națiunilor Unite la acea vreme, a declarat: „Am subliniat că nu este în conformitate cu Carta ONU. Din punctul nostru de vedere și din punctul de vedere al Cartei ONU, [războiul] a fost ilegal.”
Douăzeci de ani mai târziu, magnitudinea consecințelor războiului din Irak este încă resimțită. Pe lângă destabilizarea țării și a regiunii extinse a Orientului Mijlociu, conflictul a creat și un vid de putere care a permis ascensiunea grupării teroriste Stat Islamic, dar și emergența regională a Iranului (probabil cea mai perversă, neașteptată și neprevăzută urmare a schimbării de regim din Irak). Democrația promisă de SUA este încă o fantezie iar dovezile pe care s-a bazat ‚eliberarea Irakului’ s-au dovedit a fi doar ‚credințe.’ Pentru ca publicul american să susțină un război împotriva unei țări care nu atacase SUA, a fost necesar ca administrația să spună o poveste convingătoare despre motivul pentru care războiul a fost necesar. Pentru asta era nevoie de presă. Iar presa americană a servit cauza.
Dincolo de dezbaterea invazie vs. schimbare de regim vs. intervenție militară vs. eliberarea Irakului, evenimentul în sine este, probabil, una dintre cele mai mari greșeli ale politicii externe a SUA. Orice discuție sine ira et studio va ajunge la această concluzie. Războiul din Irak nu a fost decis pe baza unor informații sau documente verificabile, ci pentru că tabăra Donald Rumsfeld – Dick Cheney a avut câștig de cauză în fața celei a raționamentului, diplomației și sistemului de informații, reprezentată de Condoleezza Rice, Colin Powell și George Tenet. Pe fond a fost o revanșă a lui Cheney față de CIA, condusă la acea vreme de Tenet. Cheney și Rumsfeld erau încă supărați pe agenția de informații pentru că rataseră Revoluția Islamică din Iran, nu oferise informații suficiente privind prăbușirea URSS și a eșuat, conform celor doi susținători ai războiului, prevenirea atacului terorist din 11 septembrie 2001.

Sursă foto: New York Post.
În mandatele lui George W. Bush discursul s-a alterat esențial, de la acel discurs rafinat al lui Ronald Reagan – „Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!,” la ineficienta și abraziva sintagmă „schimbare de regim.” Consecințele războiului din Irak sunt îngrijorătoare nu numai pe fond, ci și pentru că nu reprezintă un model de bune practici pentru Pax Americana. Probabil a fost ultima, pentru foarte multă vreme, acțiune preemptivă cvasi unilaterală.
Un nou memorandum de 31 de pagini, desecretizat în noiembrie 2022 de către Arhivele Naționale, după ani de obstacole administrative și amânări în instanță, ajută atât la clarificarea unor întrebări privind motivele care au stat în spatele deciziei luate de administrația Bush în 19 martie 2003, cât și la înțelegerea consecințelor invaziei. Documentul, ținut secret timp de aproape 20 de ani, dezvăluie multe despre modul în care liderii percep amenințările, dificultățile de interpretare a informațiilor, provocările coordonării mecanismelor guvernamentale și vulnerabilitățile politice ale președintelui SUA. Cel mai important, ajută la clarificarea motivului pentru care SUA au invadat Irakul și de ce lucrurile au mers prost.
Războiul din Irak este o poveste între parantezele celor două tragedii definitorii ale începutului de secol 21. Prima, a fost un atac neprovocat asupra Americii, un atac terorist care a cauzat peste trei mii de pierderi de vieți și o traumă colectivă care are nevoie de mai multe decenii pentru a se vindeca. Al doilea, optsprezece luni mai târziu, a fost un act de război împotriva unei națiuni suverane care nu a amenințat SUA. Cele două evenimente sumbre sunt fapte inalterabile ale istoriei. Ceea ce a avut loc între ele, conectându-l pe unul cu celălalt, este, fără îndoială, unul dintre cele mai sensibile evenimente supuse dezbaterii interne. Mai ales în contextul invaziei Rusiei în Ucraina când, orice subiect care ar putea aduce atingere integrității și valorilor democratice occidentale, devine tabu. Asta chiar dacă în Occident, în special în SUA, chiar și aceste subiecte sensibile sunt discutate în mod deschis, asumat. Unghiurile discuțiilor sunt în mod conștient închise și se dovedește, din nou, lipsa exercițiului democratic și al dezbaterilor etice. Și mai îngrijorător este faptul că mediul analitic și universitar a devenit excesiv de politizat, iar noile generații de specialiști vor avea mari dificultăți în a-și dezvolta propriul aparat al gândirii critice. Istoria își urmează cursul iar cei 20 de ani s-ar fi împlinit indiferent de crunta realitate a invaziei Rusiei în Ucraina. Iar a nu discuta despre eroarea administrației Bush, face mult rău în primul rând Americii, diplomației americane și bărbaților și femeilor din armata SUA, care, în urma unui coșmar (9/11), și-au urmărit cel mai eluziv dintre vise: găsirea păcii prin război.
Strategia americană în Irak: o miriadă a paradoxurilor
În 2002 lumea a cunoscut cea mai nesigură perioadă a sa de după cel de-al Doilea Război Mondial. Atacurile de la 11 septembrie 2001, din SUA, au schimbat percepția privind capacitatea grupărilor teroriste de a pune la cale operațiuni sinucigașe complexe. Modurile de operare ale organizațiilor teroriste trecuseră la un alt nivel, căutând chiar achiziționarea și utilizarea armelor de distrugere în masă. În acest nou context, Agenția Internațională a Energiei Atomice (AIEA) și-a revizuit și extins programele, pentru a ajuta la preîntâmpinarea deturnării materialelor nucleare înspre programele clandestine de înarmare. Însă peisajul controlului și al neproliferării nucleare a fost alterat de decizia președintelui George W. Bush, care în 2001 a retras unilateral SUA din „Tratatul privind apărarea antirachetă” – instrumentul principal al destinderii nucleare între SUA și URSS, încă din 1972. Un an mai târziu, în mai 2002, George W. Bush și Vladimir Putin au semnat o înțelegere ambiguă, „Tratatul asupra reducerii armelor strategice ofensive” (SORT), document care cu greu putea fi numit ‚tratat’ deoarece: (1) nu prevedea verificarea promiselor reduceri ale arsenalului nuclear, (2) reducerile prevăzute nu urmau să fie permanente, (3) retragerea din tratat se putea face după un avertisment de numai trei luni și (4) spre deosebire de acordurile anterioare privind controlul armelor strategice dintre Moscova și Washington, SORT nu specifica ce focoase trebuiau reduse sau cum trebuiau făcute reducerile. Aici intervine primul paradox. Pentru experții în politica nucleară, semnificația acestor înțelegeri era evidentă. SUA nu intenționau serios (nici Federația Rusă, de altfel) să își onoreze obligațiile de dezarmare prevăzute în Tratatul de neproliferare nucleară (NPT) ci doreau să își păstreze, cu minimum de efort, statutul privilegiat de țară posesoare de arme nucleare, în timp ce erau decise să exercite presiuni asupra posibilei proliferări a armelor de distrugere în masă din alte țări. O strategie care, pe fond, nu era greșită, însă instrumentalizarea ei acolo unde nu au existat dovezi a provocat prejudicii grave de imagine și o accentuare a clivajului între Nordul și Sudul Global.
Discrepanța dintre minuțiozitatea cu care a fost pregătit războiul din Irak, încă din primele zile ale administrației Bush, și eșecul de a planifica pacea postbelică, este al doilea paradox al strategiei americane de a-l îndepărta de la putere pe Saddam Hussein. Încă de la începutul Operațiunii Iraqi Freedom, aceasta a fost prezentată publicului și Congresului american drept ‚o plimbare în parc’ de către Ken Adelman, un politician foarte apropiat al Secretarului Apărării din 2003, Donald Rumsfeld. În schimb, generalul Eric Ken Shinseki a avertizat, la audierea preliminară din Congres, că SUA ar avea nevoie de aproximativ 400.000 de soldați pentru a-și îndeplini obiectivele în Irak, și nu 70.000, așa cum declarase Rumsfeld. Conform unui raport al think tank-ului RAND, peste 1,5 milioane de bărbați și femei din SUA, din toate ramurile militare, au servit în timpul Operațiunii Iraqi Freedom. Iar paradoxul evident este acela că, în ciuda acestei desfășurări impresionante de capabilități militare, Irakul a devenit un stat eșuat, în inima căruia s-a coagulat cea mai terifiantă organizație teroristă – ISIS (Daesh).
După trei săptămâni de la începutul războiului, Bagdadul a căzut iar Saddam Hussein și camarila lui au devenit fugari. Cu toate acestea, câștigarea războiului și câștigarea păcii s-au dovedit a fi două chestiuni diferite. Indiferent dacă eroarea demersului constă în începerea sau implementarea sa, rezultatul final a fost de netăgăduit: războiul din Irak a fost cel mai destabilizator eveniment din Orientul Mijlociu din ultimele două decenii. Pentru SUA, a fost o greșeală strategică de proporții inegalabile. Bănuind că invazia Irakului a fost doar o piatră de temelie spre o confruntare între SUA și Iran, iranienii s-au opus războiului, în ciuda propriei animozități față de regimul lui Saddam Hussein. Irakul era deja slăbit și izolat; pur și simplu nu mai reprezenta o amenințare semnificativă pentru Iran pe termen scurt. Pericolul unui Saddam ostil, dar neputincios, era de preferat pericolului reprezentat de instalarea unui guvern-client pro-occidental în Irak cu intenții ostile față de Teheran. Strategii iranieni s-au temut că un regim de la Bagdad cu o înclinație vestică va finaliza încercuirea Iranului de către SUA. Ceea ce în teorie, chiar și administrația americană anticipase va urma. Însă după opt ani de război între Irak și Iran, guvernul de la Teheran a înțeles complexele rețele sociale tribale irakiene și au știut cum să le manipuleze. Potrivit lui Kenneth Pollack de la Brookings Institution, Iranul a ajuns să joace un rol foarte util în invazia Irakului, în special în faza de reconstrucție imediat după prăbușirea armatei irakiene. Printre altele, Iranul și-a instruit grupurile influente șiite din Irak să participe la reconstrucția după război, mai degrabă decât să reziste ocupației americane. „Dacă iranienii ar fi vrut să creeze haos în Irak [după căderea lui Saddam], ar fi putut face acest lucru cu ușurință în cele mai negre zile de după război, iar SUA au fost norocoase că nu au făcut-o”, a scris Pollack. Iar paradoxul cu numărul trei a fost instalarea în fruntea noului guvern irakian a unor prim miniștri șiiți, care până nu demult își găsiseră refugiul în Iran. Între 2005 și 2006 Ibrahim al-Jaafari a condus guvernul de tranziție irakian, iar Nouri al-Maliki a ocupat această funcție timp de opt ani, între 2006 și 2014. Ahmed Chalabi, dizidentul irakian, devenit cetățean britanic, și preferatul lui Paul Wolfowitz și al lui Donald Rumsfeld, nu a avut niciodată șansa să devină liderul irakian pe care administrația George W. Bush și l-ar fi dorit.
Cel de-al patrulea paradox este prezentat chiar de fostul director al CIA, George Tenet, în autobiografia sa, At the center of the storm: My Years at the CIA. Acesta dezvăluie că „invazia a fost un succes inițial uriaș. Rezistența militară irakiană s-a topit, regimul s-a dispersat, câmpurile petroliere au rămas în mare parte nedeteriorate. Dar pe măsură ce forțele americane și aliate se îndreptau spre și în Bagdad, în urma lor se auzea un murmur imens. În mod clar, Coaliția nu avea o putere adecvată a trupelor pentru a asigura flancurile forțelor de atac. Speranța fusese că viteza de înaintare și ‚șocul și groaza’ loviturii vor face forțele inamice docile și că, eliberați de jugul opresiunii, irakienii își vor dori instalarea păcii și a stabilității. Însă realitatea devenea oarecum diferită.”
În cele din urmă, cel al cincilea paradox este mai degrabă un cumul de consecințe nedorite, care însumează, pe scurt, eșecul războiului din Irak: un război menit să elimine armele de distrugere în masă inexistente (nu au fost găsite niciodată iar documentul despre importul irakian de uraniu din Niger s-a dovedit a fi un „fals grosolan”) s-a finalizat cu un Iran mai determinat să obțină capabilitatea nucleară și cu mărirea arsenalului nuclear al Coreei de Nord; războiul, menit să elibereze și să democratizeze Irakul, a ajuns să fie purtat împotriva milițiilor șiite iraniene și ale trupelor militare nereformate care susțineau în continuare Partidul Ba’ath; războiul menit să îmbunătățească relația dintre SUA și Islamul moderat a provocat numeroase nemulțumiri în Turcia și, nu în ultimul rând, războiul menit să consolideze poziția Americii de primus inter pares și să facă SUA o țară mai sigură, a diminuat încrederea aliaților și a divizat societatea americană într-un mod în care doar războiul din Vietnam o mai făcuse.
Concluzii: „De ce nu aplaudă?”
După căderea Bagdadului, Brigada a 7-a britanică s-a îndreptat spre nord, pe vechea Autostradă a Morții, spre fortăreața șiită din Basra, al doilea oraș ca mărime din Irak. Doi soldați britanici au fost capturați de trupele de gherilă Fedayin Saddam, la periferia orașului, iar ulterior au fost uciși. Alianța Marii Britanii cu SUA împotriva Irakului, l-a costat fotoliul de prim ministru, respectiv cariera politică pe Tony Blair.
La începutul lunii aprilie, după ce Marea Britanie a preluat controlul în Basra, președintele Bush urmărea, alături de secretarul de stat Colin Powell, imagini din orașul de acum ocupat de tancuri și elicoptere britanice. Din sediul serviciului de informații americane din regiune se ridica un nor de fum iar porțile închisorii au fost deschise. Așa cum avertizase George Tenet, țara urma să fie cuprinsă de revolte și lupte sectare, între șiiți și sunniți. Locuitorii din Basra, proaspăt ‚eliberați’, se uitau spre camerele de luat vederi. Bush privea atent și intens, în timp ce încerca să înțeleagă care vor fi consecințele deciziei de a intra în Irak. Apoi a întrebat: „De ce nu aplaudă?” A fost modul subtil al lui Bush de a recunoaște că trupele americane nu aveau să fie primite cu flori. Însă pentru secretarul apărării, Donald Rumsfeld, evenimentele din Irak făceau parte din normalitate: „Libertatea este neîngrijită, iar oamenii sunt liberi să greșească, să comită crime și să facă lucruri rele.”
Dacă despre președintele George W. Bush se poate spune că a înțeles ineficiența deciziei de a intra în Irak (patru ani mai târziu, în 2007, Bush a refuzat să ia în calcul orice opțiune militară împotriva Iranului, cerându-le consilierilor săi „o a treia opțiune,” după ce diplomația și sancțiunile s-au dovedit a fi inutile), declarația lui Rumsfeld oglindește cu acuratețe modul de gândire neoconservator. Acesta poate fi descris ca o strategie menită să păstreze superioritatea americană în sistemul internațional și susține că SUA ar trebui să facă tot ce le stă în putință pentru a-și păstra poziția de forță, în special supremația militară, anticipând în același timp orice provocări imaginabile la adresa ordinii internaționale post Război Rece. Neo-conservatorismul contemporan disprețuiește internaționalismul liberal al președintelui Bill Clinton și strictețea cu care Barack Obama a respectat legislația americană, atunci când a fost vorba de intervenții militare în afara granițelor americane.
Realismul conservator amoral pragmatic al lui Henry Kissinger și al primei administrații Bush este recunoscut ca „un antidot valoros pentru internaționalismul lânos al anilor 1990”, dar, susțin neo-conservatorii, „America nu poate și nu va trăi numai prin realpolitik.”
Provocarea autorității unui hegemon – așa cum a s-a întâmplat la 11 septembrie – generează nevoia de revendicare a hegemoniei și a unei demonstrații de forță publicului global. Or acestea puteau fi etalate doar printr-un război. Nicio negociere nu ar fi obținut același efect. Astfel, SUA au mers la război în Irak pentru a obține acest ‚efect al demonstrației.’ Nu ne subestimați puterea sau dorința noastră de a o folosi, a fost mesajul transmis de SUA în 2003.
Saddam Hussein a fost un dictator, fără nicio îndoială. Dar aruncarea unei țări în haos, nu a fost o metodă agreată de mulți aliați ai SUA. Schimbarea de regim, dacă se întâmplă, trebuie să vină din interior. Sistemele politice și democrația nu pot fi impuse prin forță.

Președintele Barack Obama. Foto: EPA
Când războaiele aparent pornite din bune intenții merg prost, americanii ajung adesea la concluzia că acele războaie au fost inutile sau greșit evaluate încă de la început. De la invazia Irakului, în 2003, mulți analiști s-au raportat la acel conflict așa cum a făcut-o cândva Reinhold Niebuhr la Primul Război Mondial. Dacă acel prim mare război a fost, retrospectiv privind, unul ale cărui beneficii au depășit cu siguranță costurile sale pentru SUA, războiul din Irak a fost unul pe care Washingtonul nu ar fi trebuit să îl poarte niciodată. Dar, așa cum arată reputatul diplomat Melvyn Leffler în cartea sa apărută recent (2023), Confronting Saddam Hussein, războiul din Irak a fost o tragedie greu de înțeles, dar care a fost născută din motive onorabile și preocupări sincere privind securitatea SUA. Leffler crede, sincer, că Irakul a fost o tragedie ironică: eșecul SUA într-un război descris adesea drept simbol al orgoliului american a fost în cele din urmă rezultatul, în primul rând, al unei intervenții prea ample și, apoi, al uneia prea limitate.
SUA nu vor avea o politică externă sănătoasă până când nu vor înțelege corect saga lor tristă și complexă din Irak. Istoria bună cere empatie, iar asta înseamnă să te poți uita în ochii celor din jur chiar și atunci când nu ești de acord cu ei.
Ce lecții ar trebui să tragă Statele Unite din saga sa din Irak? Obama a oferit cel mai lămuritor răspuns: „Nu face prostii”. Washingtonul ar trebui să evite războaiele de schimbare de regim și de ocupație, să limiteze implicarea militară în Orientul Mijlociu și să accepte că problemele grele trebuie gestionate mai degrabă decât rezolvate. Același mesaj, într-o formă mai puțin colorată, a fost transmis prin Strategia de securitate națională a administrației Biden, lansată în octombrie 2022.
Învățarea lecțiilor oferite de războiul din Irak înseamnă în primul rând asumare, apoi dezbatere și elaborarea unor concluzii cât mai apropiate de realitate. Ceea ce americanii fac și nu au o problemă când și alții le urmează exemplul de bune practici. SUA au înțeles că istoria nu oferă nicio garanție că următorii pași vor fi cei corecți. Una dintre cele mai importante lecții ale ultimilor 20 de ani este imperativul unui public informat. Dar negarea și pudibonderia – nejustificate, indiferent de context – sunt principalii inamici atât ai unor viitoare strategii corecte și câștigătoare pe termen lung, cât și ai unui public luminat.
Ioana Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Științe Poltice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).