Paul Gologan*

Description: C:\Users\Paul Theodor\Desktop\Orban Viktor.jpg

Foto: AFP Photo/Christof STACHE.

În acest an Ungaria va inaugura un monument în care va arde o „flacără eternă” pentru comemorarea deciziilor luate prin Tratatul de la Trianon, nimic nou pentru un sistem care vreme îndelungată a fost obișnuit să privească spațiul aflat în imediata-i vecinătate ca pe o zonă de manifestare economico-culturală maghiară (în cazuri extreme chiar civilizatoare). Manifestările Ungariei în România, Slovacia, Croația, Ucraina, Serbia au fost de multe ori anunțate de specialiști din statele menționate, și toate pot fi privite printr-un filtru al simbolismului care alimentează naționalismul retrograd ce menține la conducere partidul premierului maghiar. Prin faptul că Ungaria are o prezență consistentă în fostele teritorii ale sfintei coroane arată la nivel simbolic că aceasta încă luptă, că nu s-a predat, că Trianonul nu a reușit să îngenuncheze „marea națiune maghiară.”

După cum am anunțat în materialul precedent, inițiativa cetățenească europeană, Minority SafePack, a întrunit numărul minim de semnături necesar pentru ca parcursul ei să continue. Regulamentul 2019/788 al Parlamentului European și al Consiliului, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2020, descrie procedurile ce urmează să se desfășoare de la data la care Comisia Europeană a făcut mențiunea în Registrul Oficial cu privire la validitatea inițiativei și atingerea nivelului de susținere cerut, adică 10 ianuarie. De la acest moment, inițiativa este supusă unei examinări stabilită de articolele 14 și 15 ce se desfășoară în mai multe etape. Prima dintre ele vizează prezentarea Comisiei Europene în termen de o lună, de către organizatori, a obiectivelor ce se doresc a fi atinse, lucru care s-a petrecut pe data de 5 februarie. Obiectivele au fost detaliate într-un document ce poate fi accesat aici. Cea de-a doua etapă prevede organizarea unei audieri publice de către Parlamentul European, unde vor fi prezenți reprezentanți ai Comisiei, Consiliului și altor organe consultative, precum și reprezentanți ai parlamentelor naționale și societății civile, în urma căreia va fi evaluat spirijinul politic pentru inițiativă, eveniment ce trebuie să se desfășoare în termen de trei luni. Din cauza epidemiei cauzate de noul virus, evenimentul care inițiat trebuie sa aibă loc pe 23 martie, a fost mutat la o dată ulterioară.

În ultima etapă, după cum arată Art.15(2) …Comisia publică o comunicare în care își prezintă concluziile de natură juridică și politică cu privire la inițiativă, eventuala acțiune pe care intenționează să o întreprindă și motivele pentru care urmează sau nu să acționeze.  

Multe dintre prevederile pe care inițiatorii doresc să le implementeze fac referire într-adevăr la probleme pe care minoritățile naționale le întâmpină în viața de zi cu zi ca urmare a unei abordări defectuoase a relației majoritate-minoritate. Însă, modul în care se propune soluționarea lor duce cu gândul la crearea unei relații de dependență între minoritate și statul înrudit, kin state(de exemplu cetățenii minoritari de etnie maghiară din România și Slovacia, pe de o parte, și Ungaria, pe de altă parte). Totodată, inițiativa nu propune o direcție principială de înțelegere și aplicare a măsurilor, care pentru multe state vest europene, ce nu au experimentat participarea la viața publică a unei categorii etnice numeroase și normate pe baza conceptului de minoritate națională, pot echivala cu o intruziune mai mare decât cea resimțită de pe urma migranților, pentru simplul fapt că cei din urmă sunt mai interesați de integrarea în statul adoptiv, decât de reproducerea societății de origine pe teritoriul acestuia, în vreme ce în cazul minorității naționale, situația se prezintă în general invers. În lipsa unei direcții de înțelegere, prevederile inițiativei pot fi utilizate pentru a decupla etnicii minoritari de statul aparținător. Sub vălul multiculturalismului Viktor Orban își proiectează politicile de captare a resurselor din zona bazinului carpatic, fără să țină cont de instabilitățile pe care le generează. Este important de menționat că Minority SafePack funcționează în tandem cu o altă ICE ce poartă denumirea Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi sustenabilitatea culturilor regionale. Prima întărește poziția minorităților naționale, în vreme ce a doua trasează conturul administrativ al zonei unde ele sunt plasate pentru realizarea unei modalități mai facile de atragere a fondurilor de coeziune prin sistemul NUTS (LARICS va reveni cu o analiză și asupra acestei chestiuni). Ambele inițiative au fost promovate în aceeași perioadă de timp, și împotriva ambelor statele român și slovac au întreprins acțiuni în fața Curții și Tribunalului UE. 

În introducerea documentului ce detaliază prevederile ICE, la punctul 1, inițiatorii amintesc de Hotărârea din 24.9.2019 dată în Cauza T-391/17  România vs Comisia Europeană. La punctul 23 din hotărâre, România afirmă vehement că statele membre au competență exclusivă de legiferare în domeniul protecției minorităților naționale, și arată că o viitoare demarare a procedurilor ce urmăresc conturarea unor norme în acest domeniu, depășește sfera de acțiune a Comisiei stabilită prin tratate. În Articolul 167 din TFUE invocat de România, se specifică faptul că Uniunea are competențe de sprijin, de coordonare și de completare, iar nu o competență exclusivă sau partajată cu statele membre de a promova o politică având ca unic obiectiv diversitatea culturală (punctul 23 în hotărâre). Dar, la Art.167 (4) se vorbește despre faptul că Uniunea trebuie să țină cont în demersurile legislative de aspectele culturale. 

La punctul 53 din hotărâre se prezintă răspunsul susținerii de la punctul 23, care împreună cu punctul 56 deschid ușa adoptării unor măsuri în domeniul culturii: Astfel, deși, în domeniile de competență ale Uniunii, Comisia este abilitată să prezinte, în scopul realizării obiectivelor urmărite în mod specific de dispozițiile relevante ale Tratatului FUE, propuneri de act juridic ce țin seama de valorile și de obiectivele care fac obiectul propunerii de ICE, nimic nu trebuie să împiedice această instituție, în principiu, să prezinte și propuneri de acte specifice care, precum în speță, sunt menite să completeze acțiunea Uniunii în domeniile de competență ale acesteia pentru a asigura respectarea valorilor prevăzute la articolul 2 TUE și a bogăției diversității sale culturale și lingvistice, prevăzută la articolul 3 alineatul (3) al patrulea paragraf TUE. Printre valorile prevăzute la Articolul 2 din TUE se numără și respectarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. 

Utilizarea geopolitică a minorității maghiare poate fi deturnată

Poziția pe care România o adoptă vizavi de problematica gradului de penetrare a influenței statului înrudit cu o categorie etnică de pe teritoriul statului aparținător, pentru că acesta este punctul de interes pentru care Viktor Orban susține inițiativa, arată, în primul rând, lipsa unui proiect conturat pe termen lung vizavi de etnicii români din afara granițelor țării, indiferent dacă ei sunt considerați o minoritate națională sau nu. România nu putea să ofere, bineînțeles, prin mecanismele din cadrul procesului o alternativă statului maghiar, o soluție de compromis cu privire la politica în domeniul minorităților, și de aici se justifică atitudinea de negare vehementă a posibilității Comisiei de a legifera, chiar și la un nivel ce nu asigură exclusivitate, în domeniul diversității culturale, care este legat și de respectarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. Totuși de la momentul în care inițiativa a fost promovată (15 iulie 2013) și până în prezent, statul român doar a atacat-o, menținându-și discursul rigid și în afara instanțelor. În spațiul public nu au apărut informații cu privire la posibile contacte între Guvernul României și cel al Ungariei în vederea găsirii unei alte abordări, deși statele aveau interese care cel puțin la nivel de formă erau similare. Conținutul în schimb a fost și este altul, în cazul nostru protejarea etnicilor români aflați în număr considerabil în Europa și care prezintă caracteristicile minorităților naționale, iar în cazul Ungariei crearea unor puncte de vulnerabilitate în arhitectura Europei Centrale și de Est prin intermediul minorităților naționale, puncte ce pot fi folosite pentru atingerea abiectivelor guvernului de la Budapesta pe diverse dosare de politică externă.  

Chiar dacă etnicii români nu sunt încadrați în sfera de acțiune instituită de mecanismele ce protejează minorităților naționale, problema se reduce într-un final la realitatea etnică, anume că 9.700.000 de români trăiesc în afara granițelor țării (conform raportului de activitate pentru anul 2019 al fostului Minister pentru Românii de Pretutindeni).  

Prin Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate dintre România și Ungaria din 16 septembrie 1996 a fost creată o Comisie mixtă de colaborare între cele două state. Ca parte a Comisiei funcționează Comitetul de Specialitate româno-maghiar de colaborare în problemele minorităților naționale, principalul cadru de examinare și soluționare a problemelor de interes pentru minoritățile română și ungară din cele două state. La finalul consultărilor avute cu omologul ungar pe data de 07.05.2015 la Budapesta, Ministrul Român al Afacerilor Externe într-o conferință de presă a punctat principalele subiecte discutate. Deși acesta numește în mod clar o parte dintre ele, moștenirea Gojdu, mandatul european de arestare emis pe numele fostului deputat Marko Attila, cooperarea transfrontalieră (interconectarea şi darea în folosinţă a autostrăzii A1-M43 și  interconectarea la frontiera de stat româno-ungară a unei infrastructuri transfrontaliere de reţea optică.), securitatea energetică, parteneriatul estic (cu detalii pentru fiecare în parte), subiectele legate de protecția persoanelor care aparțin minorităilor naționale sunt încadrare într-o altă formulă, firească prin raportare la complexitatea problemei, dar în care totuși nu apare nicio referire la Inițiativa Cetățenească Europeană Minority SafePack: Ministrul Afacerilor Externe a arătat că trebuie eliminate abordările de tip unilateral şi a solicitat părţii ungare ca abordarea consensuală să prevaleze în relaţia bilaterală, aceasta fiind singura modalitate care permite evitarea oricăror tensiuni artificiale create prin recurgerea la alte canale decât cele diplomatice, inclusiv mass-media.

Totodată, acesta a arătat că abordarea consensuală corespunde normelor şi principiilor de drept internaţional care guvernează relaţiile dintre state şi cooperarea internaţională în acest domeniu specific şi este de natură să ducă la soluționarea aspectelor ce țin de minorităţi.

Şeful diplomaţiei române a reiterat, în acest context, importanţa acordată de partea română Comitetului de specialitate româno-ungar de colaborare în problemele minorităţilor naţionale, cadrul de dialog convenit de cele două state prin Tratatul de bună vecinătate menit să identifice o soluţie comună la situaţiile cu care se confruntă persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.

O atitudine defensivă

Din anul 1989 până în prezent, România a avut în principal o atitudine defensivă față de politica purtată de Ungaria în domeniul minorităților, lucru de înțeles până la un anumit moment. Intrarea în Uniunea Europeană urmată de migrația masivă a etnicilor români spre spațiul occidental ar fi putut să reprezinte un punct de schimbare a abordării în relația cu vecinul vestic, întrucât ambele state întâmpină aceeași problemă, cea a etnicilor situați în proporții covărșitoare în afara granițelor. Un canal de dialog deschis pe acest subiect care să traducă experiența celor două țări pe domeniul minorităților naționale în politici promovate la nivelul Uniunii Europene,  ar fi putut tempera ingerințele statului maghiar și ajuta România în construirea unei politici coerente pentru cei ce au ales să-și continue viața în altă țară, dar care păstrează o legătură puternică cu originile. Este vizibil faptul că pentru statul maghiar principala preocupare nu este integrarea minoritarilor în statele învecinate și menținerea unor legături pur culturale cu aceștia, din această cauză politicile promovate până în momentul de față prin parlamentul de la Budapesta mai degrabă au îndepărtat etnicii maghiari de societatea românească, decât i-au apropiat. O schimbare a abordării pare a fi greu de realizat în contextul în care sunt în continuare utilizate doar inițiative de răspuns la mesaje din categoria „ungurii vor să ne fure țara.”, de către o parte, și „minoritatea maghiară este asuprită de statul român” de cealaltă parte. 

Proiectarea intereselor economice, culturale și politice în spațiul aflat în vecinătatea Ungariei reprezintă o manifestare pe care o are orice actor statal. În cazul de față, acestea sunt învăluite în politicile de protejarea a minorității maghiare din România, și este foarte puțin probabil că noile partide care vor urma FIDESZ nu vor utiliza (exploata) această „oportunitate.”  Dacă România își menține abordarea, va fi într-o defensivă continuă, iar experiența anilor trecuți arată că politica pașilor mărunți a Ungariei reușește să contabilizeze mici reușite. 

Inițiativa Minority Safepack, deși în principal reprezintă un instrument de presiune al lui Viktor Orban, readuce în atenția decidenților statelor membre subiectul etnicității, a modului în care majoritatea se raportează la minoritate și invers, dar mai ales faptul că ne aflăm într-o lume în care 10.000 de societăți distincte trăiesc în aproximativ 200 de state (Our Creative Diversity Report of the World Comission on Culture and Development, 1995). Multe dintre acestea se află în Europa, dar capacitatea lor de a supune atenției publice subiectul identității este înăbușită de mitul statului neutru din punct de vedere etnocultural. Dacă s-a reușit separarea statului de biserică, modelul nu poate fi replicat și în cazul de față. Sub aparența funcționării unui sistem instituțional nepărtinitor, majoritățile oprimă constructele identitare minoritare, care la rândul lor pretind în mod exagerat, dar cu scopul de a se proteja, reproducerea în zonele unde ele sunt majoritare a aceluiași sistem, dar care să funcționeze pe baza principiilor culturale ale minorității. Jocul dintre cele două tabere nu este deloc unul stabil, și de cele mai multe ori, când pretențiile uneia dintre părți sunt dublate de un context ce nu favorizează distribuirea resurselor de o manieră mulțumitoare, sau în eventualitatea în care un actor terț intervine în favoarea minorității, mai ales dacă acesta este un kin-state, se pot declanșa conflicte, care în funcție de capacitatea de ripostă a minorității pe timp îndelungat, pot conduce la impunerea atonomiei teritoriale sau chiar a secesiunii ca modalitate de soluționare.  Nici aplicarea principiului autodeterminării pentru fiecare grup în parte, demers situat în extrema cealaltă, nu reprezintă o alternativă, și poate conduce la destabilizarea profundă spațiului european. 

Preluarea de către România a discursului axat pe protecția persoanelor aparținând minorităților naționale, deși aproape identic celui maghiar, dacă  în substanță urmărește un interes compatibil cu valorile Uniunii, ar putea scoate statul ungar din postura de lider în care s-a erijat și oferi un cadru de abordare a problemei românilor din afara granițelor care prezintă particularitățile minorităților naționale. Totodată, un discurs axat pe problematica minorităților ar putea plasa și etnicii maghiari de pe teritoriul țării noastre cu privirea spre abordarea Bucureștiului, nu a Budapestei, dar pentru realizarea acestui lucru, ar trebui clarificate în plan intern cateva aspecte, dintre care unul vizează intens dezbătuta problemă a definiției națiunii.

Ideea națiunii civice, a fost și este uzitată ca parte componentă importantă a programului defensiv creat ca răspuns la ingerințele statului maghiar,  dar aceasta nu generează un fundament pe baza căruia statul român să justifice dreptul de a interveni pentru asigurarea legăturile culturale cu proprii etnici majoritari dispersați în Europa, respectând, bineînțeles, normele dreptului internațional. Gabriel Andreescu afirma în 2004 că „din momentul în care convențiile internaționale privind protecția minorităților naționale s-au referit  la dreptul membrilor acestora de a avea legături cu persoane din statele înrudite, a fost implicat un drept al națiunii în sens etnic de a avea asigurată legătura între membrii săi.” 

Chiar și Concluziile Raportului Comisiei de la Veneția din 19 ocmbrie 2001 menționează: Comisia ia notă de faptul că și statul-înrudit joacă un rol în protejarea și prezervarea minorităților sale înrudite, cu scopul de a asigura ca legăturile lor originale lingvistice și culturale să rămână puternice. În Declarația „Suveranitate, Responsabilitate și Minorități Naționale” a Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale al OSCE(26 octombrie 2001): Chiar dacă un stat cu o populație majoritară titulară ar putea avea un interes față de persoane de aceeași etnie care trăiesc în străinătate, acest lucru nu dă dreptul(…)de a exercita jurisdicție asupra acestor persoane. În Recomandările ÎCMN al OSCE privind „Minoritățile Naționale în Relațiile Interstatale”(Bolzano, 2 octombrie 2008): Un stat poate avea un interes-chiar o responsabilitate constituțional declarată-de a sprijini persoanele care aparțin unei minorități naționale care locuiește în alt stat pe baza legăturilor etnice, culturale, lingvistice, religioase, istorice sau oricăror altor legături.

A admite că o națiune este astăzi o construcție pur civică, lasă acțiunea statului, în cazurile în care se intervine pentru asigurarea legăturilor culturale și lingvistice cu proprii etnici majoritari aflați în afara granițelor, fără temei, din moment ce legătura cu aceștia a fost trasată în mediul internațional și pe baza legăturilor etnice, nu doar a cetățeniei, deci aceasta ca simplă legătură juridică între stat și individ nu este relevantă în acțiunile de tipul kin-state, mai ales în cazurile care implică protecția etnicilor care ce nu au și cetățenia statului cu a cărui orientare etno-culturală se identifică.  

Modul în care România privește națiunea în sens etnic este și o consecință a interpretării date de legislativul maghiar în Legea privind maghiarii din statele vecine Ungariei din 2001. În spațiul european, jurisprudența conturată în jurul acestui concept vizează într-adevăr situații conflictuale, unele și de natură militară, însă doar pentru pentru că un interes meschin a determinat utilizarea conceptului în scopuri ce contravin normelor internaționale, asta nu înseamnă că trebuie aruncată o anatemă asupra lui. În Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 1735/2006 cu privire la conceptul de „națiune” se afirmă că  acesta este de asemenea, legat de ideologiile politice, care l-au utilizat și i-au modificat înțelesul original. Abordarea mai deschisă și a perspectivei etnice nu este incompatibilă cu sistemul de drept internațional care își conturează limite ale manifestărilor etnice, inclusiv cele ale unui kin state care acționează pentru sprijinirea etnicilor aflați pe teritoriul altor state. Comisia de la Veneția s-a pronunțat asupra acestor limite ca urmare a sesizării făcute de România privind legea maghiară din 2001.  

Pentru o atitudine ofensivă a statului român

Sursa: The Economist.

Realitatea cu care decidenții politici s-au confruntat în anii ’90 este diferită de cea de astăzi, și din acest considerent o altă abordare ar putea fi adoptată. Modul în care statul gestionează relația dintre majoritate și minoritate în interiorul propriilor granițe, transmite un mesaj statelor angrenate în proiectul politic european și mai ales celor din vecinătatea lui, cu privire la abordări și standarde de care proprii etnici din afara granițelor ar trebui să beneficieze. Ca urmare a modului în care situația este gestionată pe plan intern, astfel încât să fie asigurat un echilibru al „revendicărilor etnice”, pot fi proiectate politici regionale pe subiectul în cauză sub auspiciile „modelului de bune practici.”

În momentul de față nu există o definiție general acceptată a minorității naționale. Nici Convenția-Cadru, documentul ce stabilește cele mai înalte standarde în materie la nivel european, nu oferă una. Din această cauză, statele care au decis să devină parte la convenție au inclus, în mod restrictiv prin rezerve și declarații interpretative, anumite categorii etnice sub umbrela ei de aplicare. Exemplul Germaniei este unul reprezentativ: „Convenția-cadru nu conține nici o definiție a noțiunii de minoritate națională. Este, ca urmare, în dreptul fiecărei părți contractante să determine grupul la care o vor aplica după ratificare. Minoritățile naționale din Republica Federală Germania sunt danezii cu cetățenie germană și membrii poporului sorb, cu cetățenie germană. Convenția-cadru se va aplica, de asemenea, membrilor grupurilor etnice care sunt tradițional rezidente în Germania, frisienii cu cetățenie germană și sinti, și roma cu cetățenie germană.”. Lista completă a rezervelor și declarațiilor formulate în legătură cu Convenția-cadru poate fi accesată utilizând pagina aceasta (ETS nr.157)

În partea a III-a a documentului „The Framework Convention: a key tool to managing diversity through minority rights-2016” se vorbește despre poziția Comitetului Consultativ (un corp format din 18 experți independenți numiți de Consiliul de Miniștri) în legătură cu rezervele și declarațiile menționate mai sus care au fost  formulate în anii ’90. Germania, 10 septembrie 1997, și până în prezent, conform informațiilor furnizate de Federal Ministry of the Interior, Building and Community nu au fost incluse și alte grupuri etnice în categoria minorităților naționale.

Situația poate fi identică în multe alte state.  Criteriul locuirii pe o perioadă de timp îndelungată, tradusă în secole în cazul legislației germane, reprezintă principala barieră pe care comunitățile o întâmpină și care face ca elementele identitare ale etnicilor, pe măsură ce generațiie se succed, să se risipească, împiedicând în mod nejustificat apariția altor minorități naționale. Mulți etnici români se confruntă cu această problemă, iar dacă numărul lor nu este suficient de mare încât să prezinte interes pentru decidenții politici de la București, în alte state precum Italia și Spania, acesta este de ordinul milioanelor. Promovarea unui sistem care-i să-i diferențieze pe etnicii români ce prezintă particularitățile minorităților naționale (și care să ducă la instutuirea de mecanisme de protecție specifice), de cele ale migranților, capabil să asigure un echilibru între interesele statului român și cele ale statului gazdă, poate contribui la integrarea mai facilă a lor și prezervarea totodată a caracteristicilor etnice.  

Privind Minority SafePack altfel decât o amenințare (altfel decât în defensivă),  unele propuneri legislative prevăzute în documentul supus atenției Comisiei Europene pot fi benefice și românilor din afara granițelor țării, cu condiția promovării unei viziuni care să-i aducă sub umbrela mecanismelor instituite pentru protecția minorităților naționale. Menținerea vechii poziționări nu aduce benficii pe termen lung, România nu trebuie să rateze momentul și dea Ungariei posibilitatea de a conduce discursul in Europa pe chestiunea minorităților. Subiectul a fost deja pus pe masa de discuție a statelor membre, deci evitarea lui nu este posibilă, iar o viitoare tratare a acestuia în termenii doriți de statul maghiar, ce ascunde interese care nu au legătură cu multiculturalismul și prezervarea identitară a tuturor categoriilor etnice, după cum nici în trecut nu a existat acest interes, plasează în zona migranților problema românilor răspândiți în Europa, deși manifestările lor sunt la granița dintre cele două concepte. Un efort asumat și susținut al politicii externe poate înclina balanța înspre partea care îi avantajează pe români și este în acord, totodată, cu valorile europene. 

*Paul Gologan este participant la programul de Internship LARICS. Este student al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași unde urmează cursurile Facultății de Drept alături de cele ale Facultății de Filosofie și Stiințe Social-Politice.