(partea a III-a se poate citi aici)
La 100 de ani de la Trianon, Viktor Orban, liderul generației „a patra după Trianon”, desenează un proiect pentru generația de mâine, „a cincea după Trianon” (după obiceiul deja consacrat al premierului de la Budapesta de a fixa Trianonul ca bornă cronologică și a măsura Istoria în „trianoni”). Generația a patra pregătește, ne spune liderul ei, terenul și ofensiva. Generația a cincea va învinge și va împlini munca acesteia. Nu ne spune explicit în ce constă împlinirea, dar nici nu se străduiește prea mult să ascundă.
Înțelegem însă că revanșa Ungariei mai așteaptă un pic. Calul alb al lui Horty Miklos abia s-a născut, acum i se pune farfuria cu jăratic în față.
Dar va veni și vremea lui…
Ungaria – lider și ferment regional
În discursul din 6 iunie consacrat Centenarului Trianon-ului, premierul Viktor Orban nici măcar nu rostește numele România. Singurul vecin din „Bazinul Carpatic” nemenționat. În tot discursul său, vecinul a cărei zi națională o ignoră prin decizie politică, este doar un sunet secund. Aparent minor, nesemnificativ, dar, în realitate, o prezență de care Ungaria e iritată și căreia îi trimite, voalat, chemări la ordine și disciplină.
Într-un discurs anterior, Viktor Orban spunea, sentențios, că singura capitală din regiune menită să deservească mai mult decât o țară este Budapesta. De data asta, pare mai cuviincios, și îndeamnă la un destin comun al popoarelor din regiune: „În loc de Cehoslovacia şi Iugoslavia am primit slovaci, sloveni, croaţi şi sârbi. Suntem bucuroşi să construim împreună cu Slovacia, Serbia, Croaţia şi Slovenia, mândri de existenţa lor naţională, un viitor comun. Istoria ne-a oferit şansa, poate pentru ultima dată, ca popoarele central-europene să păşească într-o nouă eră în care să se apere împotriva pericolelor care îi ameninţă din Vest şi Est, şi să se ridice împreună”.
Frumos, nu? Să nu ne grăbim. Căci tot despre Ungaria „über alles” este vorba, până la urmă. Ungurii sunt catalizatorul, ei sunt liantul spre bine și frumos, fără ei nimic nu se poate, în lipsa lor destinul tuturor e strâmb, mediocru, irelevant. Și oricum vecinii nu au de ales, căci Budapesta își asumă plenar întreaga „națiune maghiară”: „În ultimii zece ani am dovedit vecinilor noştri că dacă forţa de viaţă a componentelor naţiunii maghiare se adună, este bine şi pentru ei, nu numai pentru noi. Doar statul are frontiere, naţiunea nu. Aceasta este legea”.
„Aceasta este legea”, zice Viktor Orban. Și unde e lege, nu-i tocmeală. Iar în următorul pasaj se înțelege de ce România și românii nu au fost menționați până acum, explicit. Căci următorul paragraf le este hărăzit: „Aceasta e legea. Unii au înţeles-o, alţii nu. Cei ce n-au înţeles legea, ar trebui să se grăbească pentru că li se scurge timpul”.
Ați înțeles? Românii ar fi cei care „nu au înțeles” și Viktor Orban îi somează „să se grăbească”, pentru că „li se scurge timpul”.
E vremea Ungariei…
Și de ce asta? Căci Ungaria clocotește, crește, dospește și… nu mai are răbdare. Ungaria este la apogeu și are planuri mari. „Cine priveşte lumea ungureşte, vede prin ochii Sfântului Ştefan. Şi să vezi secolul XXI prin ochii Sfântului Ştefan înseamnă că noi vrem să muncim împreună cu popoarele care trăiesc alături de noi pentru măreţia Bazinului Carpatic”.
Adică inclusiv măreția Transilvaniei… Așa cum „trianonii” sunt unitate de măsură cronologică, „Bazinul Carpatic” – adică „Ungaria Mare” – devine, pentru Viktor Orban, singura unitate geografică acceptată și utilizată.
Și încă: „Astăzi din nou suntem cea mai populată ţară din Bazinul Carpatic. De o sută de ani nu am mai fost atât de puternici. Construim poduri şi căi ferate – până jos, la Belgrad, şi autostrăzi – până sus, la Katovice. Forţa noastră gravitaţională pe plan politic, spiritual, economic şi cultural creşte pe zi ce trece. Au început să se reîntoarcă maghiarii. Suntem o insulă de pace și siguranță faţă de Europa de Vest…”.
Ungaria nu este doar lider regional, este, deci, și lider european. Dar a crescut așa de mare și frumoasă nu doar pentru că aspiră la locul întâi pe regiune. Ci pentru că joacă un joc, e într-o competiție, crește și face mușchi pentru finala care încă nu a venit. Dar, crede fostul fotbalist Viktor Orban, va veni neapărat: „pentru noi fiecare meci durează până când îl câştigăm. De aceea nu s-a sfârşit istoria maghiarilor nici la Mohács, nici la Şiria şi nici la Trianon, şi de aceea va străluci fiecare piatră a coroanei lui Sfântul Ştefan”.
Care meci se joacă încă, nu ne spune. Și nici cum ar vrea el să se sfârșească.
Mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i?
… dar „Ungaria Mare” se va petrece mâine
Ce este interesant și fascinat – și delirant, de bună seamă – este obsesia revanșei lui Viktor Orban. Deși Ungaria este acum la apogeu, după cum ne spunea, asta nu îl mulțumește. Nu am ajuns încă la capăt, meciul final nu se joacă acum, azi. Discursul lui Viktor Orban este aparent despre prezent (100 de ani de la Trianon), căci, în realitate, este despre viitor. Singura justificare și rațiune a zilei de azi este de a pregăti și construi victoriile de mâine: „Următorul deceniu nu va fi deceniul decăderii şi nici al pierderilor, ci deceniul sporirii şi a construirii ţării”. Să folosim oportunitățile, le spune Viktor Orban ungurilor: „Lumea este în mişcare… E pe cale să se nască o nouă ordine. Şi în lumea noastră, în vieţile noastre bat la poartă mari schimbări. Secole de-a rândul am considerat pierderile ţării noastre nişte lovituri ale sorţii ce nu puteau fi parate. Inclusiv în ultimul secol. În lipsă de forţă proprie am aşteptat ca din neantul legendelor să sosească armata miraculoasă, salvatoare, care să întoarcă destinul maghiarilor”.
Dar slăbiciunile și visele s-au sfârșit. Nu mai trebuie să visăm, pentru că visul a devenit realitate. Cei pe care îi așteptam, au venit: „Priviţi istoria din ultimul secol. Trebuie să înţelegem profunzimea schimbărilor din ultimii zece ani. Să nu ne speriem de ceea ce vedem: noi suntem cei pe care îi aşteptam. Da, noi suntem cei care vom răsturna destinul Ungariei. Sperăm ca generaţia noastră, cea de-a patra generaţie a Trianonului, să-şi îndeplinească menirea şi să ducă Ungaria până la porţile victoriei. Dar lupta decisivă trebuie dusă de generaţia următoare, cea de-a cincea de la Trianon. Aceasta trebuie să facă ultimii paşi. Cum este scris: «Adunaţi-vă puterile. Înainte de toate. Apucaţi-vă de cea mai simplă treabă. Înmulţiţi-vă, ca sporindu-vă să vă puteţi apropia şi de Dumnezeul cel infinit». Nu va fi uşor şi nici simplu, dar va merita. Vă aşteaptă vremuri mari. Pregătiţi-vă, pregătiţi-vă în fiecare zi. Ungaria înainte de toate, Dumnezeu deasupra noastră a tuturora”.
Un liber cugetător credincios?
Discursul devine, la acest punct, un veritabil delir. Viktor Orban speră, pătimește, plănuiește. Visează un vis imposibil. Basculează, haotic, între fantasme și realitate, croind planuri de azi pentru un mâine pe care îl vrea apoteotic, mântuitor.
Și acum apare întrebarea fundamentală: crede Viktor Orban cu adevărat în acest vis, hipnotizat de (auto)amăgirea ungurească născută la Trianon pe 4 iunie 1920? Sau vrea doar să creadă? E un personaj pe care îl caracterizează patetismul și tragismul?
Sau ridicolul absolut?
(va urma)