Preafericitul Daniel, Patriarhul României. Sursa foto: basilica.ro.
În ultima vreme circulă în spațiul public o serie de mesaje critice cu referire explicită la situația Bisericii Ortodoxe Române și, mai ales, la prestația Patriarhului României față de decizia autorităților de a nu permite participarea credincioșilor la slujbele de Paște. Mesajele vin pe un fond firesc de neliniște, iritare și dezamăgire resimțite acut de numeroși credincioși, obligați pe de-o parte să suporte săptămânile de izolare, pe de alta să se confrunte cu iminența neparticipării la slujba de Înviere. În acest context, BOR este acuzată că nu e în stare să dea un răspuns provocărilor, iar Patriarhul, de lipsă de inițiativă și cedare vinovată în fața autorităților laice.
Situația nu este nici pe departe ideală. Dar aceste mesaje – sub formă de epistole, declarații publice, postări pe FB – se bazează pe o țesătură de confuzii, false dileme și false interpretări, distorsionări nu doar a rânduielilor bisericești (ceea ce este, în sine, suficient de grav), dar și a modului în care funcționează relația dintre Biserică și stat într-o democrație. Aici, la acest ultim capitol, dezinformarea este la apogeu.
Care sunt rațiunile lor? Nu e clar. Probabil, diverse: de la lipsă de discernământ, incultură crasă, vanități, resentimente private și teribilism, la implicații geopolitice – zâzanie și tensiuni în singura biserică ortodoxă latină și cea mai mare după cea rusă. Nu speculațiile ne interesează aici, ci o mai bună lămurire a laicatului românesc, și nu numai a lui.
Să le luăm pe rând.
Cine decide într-o democrație?
Democrațiile sunt sisteme de guvernare care nu acceptă „adevăruri” din afara lor. Nu există pentru democrație „adevăruri revelate”. Nu există soluţii „exterioare” la problemele comunităţii/societăţii, adevăruri transcendente care îi pot configura structura sau îi pot coordona activitatea. Principial vorbind, nimeni – şi nimic – nu are nici drept de decizie nici drept de ingerință, fie că vorbim despre „legi”, „texte” sau alte „mesaje” de provenienţă considerată sacră.
Societatea democratică nu ascultă decât de vocile interioare, adică cele ale cetățenilor, care se exprimă individual, la vot, indirect, prin reprezentanții politici, sau prin diverse forme asociative ale societății civile.
Societatea democratică este, prin urmare, societatea care îşi dă singură regulile.
Sigur, pe de altă parte, există în democraţii oameni care acceptă şi îşi asumă aceste adevăruri transcendente, trăiesc cu ele, le consideră instanţe ultime şi repere care îi instituie – asta e adevărat. Oamenii religioşi, de orice confesiunea ar fi, au aceste adevăruri, din afara societăţilor („din afara lumii”), neafectate de aceasta şi de funcţionarea lor. Oamenii religioși cred în Dumnezeu, indiferent cum îl numesc şi nimeni nu îi poate opri să o facă. Aşa cum, la rândul lor, nici ei nu pot să instituie legea proprie asupra întregii societăţii. Chestiune valabilă cu precădere în societăţile creştine, în care distincţia între „Cezar” şi „Dumnezeu” se poate face cu folos. (În cele musulmane, în care „legea lui Dumnezeu” este şi „legea statului” (sharia), chestiunea se complică enorm, dar nu e cazul să o discutăm aici).
Acesta este şi paradoxul şi provocarea enormă a oricărei societăţi democratice. Este o construcţie care nu acceptă adevăruri din afara ei, dar în care trăiesc numeroşi indivizi care acceptă, chiar se bazează, total şi existenţial, tocmai pe aşa ceva. În aceste societăţi democratice, indivizii trebuie să convieţuiască, cei cu adeziuni transcendente şi cei care nu au asemenea opţiuni, ei şi organizaţiile lor.
Între „a crede” şi „a nu crede” este o prăpastie de netrecut, dar asta nu înseamnă că unii ar fi, în sine, mai „democraţi” sau „mai puţin democraţi” decât alţii. Trăiesc împreună într-un stat laic (separație dintre biserică și stat) ale căror legi sunt valabile pentru toţi şi care sunt asumate de toţi. Iar acele legi, tocmai că sunt democratice, trebuie să le ofere tuturor dreptul la existenţă. Acesta este cadrul în care trebuie să fie înțeleasă activitatea unei biserici – inclusiv a Bisericii Ortodoxe Române – într-o democraţie.
Stat, biserică, decizie politică
Într-o democrație, statul este separat de biserică (principiul laicității). Este o exprimare, în mare măsură, metaforică, dar, în esență, este vorba că „legea lui Iisus nu este legea statutului” sau orice altă legislație religioasă (sharia etc.).
Pe cale de consecință, tehnic vorbind, statul se raportează la cultele religioase „neutru”, prin legislația de rigoare. Le reglează activitatea administrativă, salarii, pensii, desenează relațiile între culte etc. (În România, legislația aferentă poate fi consultată aici.) Esențial e că bisericile nu conduc statele democratice – nici dacă premierul ar deveni, în mod excepțional, un… Patriarh! – și nu iau decizii în această privință.
Pe de altă parte, într-o democrație, cetățenii votează reprezentanții politici care produc și votează, inclusiv în domeniul religios, acele legi pentru care au fost trimiși acolo. Dacă interesul pentru dimensiunea religioasă este pregnant, cetățenii – și politicienii – se orientează ca atare și vor fi atenți la mesajele de acest gen. În societățile în care nivelul de secularizare este redus, ne putem aștepta ca electoratul să trimită în parlament și la guvernare politicieni cu sensibilitate față de chestiune. Și invers. (E greu însă să discerni, în realitate, comportamente electorale strict religioase: în „catolica” Polonie, de pildă, care umplea piețele cu ocazia întâlnirilor cu Papa Ioan Paul al II-lea, între 1995 și 2005, deceniul care a marcat marile transformări strategice ale țării, președintele ales a fost Aleksander Kwaśniewski, cel care l-a detronat pe legendarul, atunci, Lech Walesa. Kwaśniewski nu doar că nu era catolic, dar nu era nici măcar… botezat! Și nu a contat. Ceea ce indică, de fapt, că reacțiile colective „religioase” ale polonezilor față de concetățeanul lor, Papa Ioan Paul al II-lea, erau adresate mai degrabă… polonezului, decât Papei ca atare).
ACESTE elemente, adică nivelul de secularizare al societăților, sensibilitatea religioasă a populației, prezența laicatului în viața publică, a pregnanței vocii lor în problemele cetății – vor influența, indirect, filtrat, relația dintre biserică și stat.
Statul are, evident, decizia ultimă în orice democrație. Nu doar în vremuri „normale”, dar mai ales în vremuri de criză sau, în particular, în situații de urgență. A sugera altfel înseamnă fie a vorbi alături de chestiune fie a manipula nerușinat și periculos.
Cine are interesul să împingă Biserica în război cu statul?
Foto: Prezența la slujba din Duminica Floriilor (aprilie 2020) din Catedrala Alexandr Nevski din Sofia, Bulgaria.
Și revenim acum la chestiunea concretă, respectiv relația dintre biserică și stat în vreme de criză pandemică, cu referire concretă la slujbele de Paște.
Tabloul arată așa:
- România a fost și mai este încă un stat laic, iar rolul bisericii în decizia politică/administrativă este redus. În timpul pandemiei, deciziile statului sunt luate în condiții de stare de urgență, indiferent de speță, inclusiv în ceea ce privește chestiunea religioasă.
- BOR a prezentat deja îndrumările Cancelariei Sfântului Sinod, aprobate de Patriarhul României, privind slujbele de Florii, din Săptămâna mare (a Sfintelor Pătimiri) şi de Sfintele Paşti, în condițiile stării de urgenţă.
- A transmite, cleric fiind, mesaje sau scrisori deschise Patriarhului – în sine un gest pernicios! –, certându-l public și cerându-i să ignore îndrumările deja aprobate sau, și mai grav, să ignore/conteste deciziile statului pe această speță nu este doar un gest incult sau un semn de neascultare, ci un act iresponsabil.
- Patriarhia a făcut toate demersurile legale pe lângă autorități, a transmis memorii și scrisori, s-au făcut comunicări în legătură cu sărbătorile de Paște. Până la urmă, s-a decis așa cum s-a decis. E cineva nemulțumit? Se poate. Dar dezinformarea crasă și perversitatea acestei poziții este că tirul nemulțumirilor a fost îndreptat spre… Patriarhul României, nu spre autoritățile politice. În ciuda faptului că acestea din urmă decid, la țintă a fost luat liderul religios și, prin el, Biserica Ortodoxă Română. (Recentul acord între Patriarhia Română și MAI privind stabilirea unor măsuri cu ocazia sărbătorii Sfintelor Paști este rezultatul inclusiv al demersurilor făcute de Patriarhia Română pe lângă autoritățile române, fără ca decizia finală să îi aparțină).
- Era mai bine să se procedeze ca în Bulgaria sau Georgia, respectiv să se permită prezența credincioșilor ortodocși la slujbele religioase? Greu de spus. După ultimele sondaje Pew Reserch, țara vecină are circa 20% credincioși. Prezența la slujbele religioase este relativ scăzută. În plus, în Bulgaria există 675 de infestați cu COVID19 și doar 29 de decese. Georgia, pe de altă parte, este un stat relativ izolat, fără expunere masivă, cu doar 269 de cazuri și 3 decese. Spre deosebire de acestea, România are acum când vorbim 6663 infectați și 331 de decese, cu o prezență potențială la slujbe de milioane de oameni.
- E bine sau e rău ce fac autoritățile din Bulgaria sau Georgia? Ar fi trebuit procedat la fel? Sau dimpotrivă? În esență, nici nu e relevant pentru discuția noastră: căci pentru a clarifica așa ceva ar fi trebuit trimise interogații autorităților, nu Patriarhului României. Căci nici acolo nu au decis bisericile, ci (tot) politicienii.
Un „Colectiv” pe dos. Vrem catedrale, nu spitale?
Proteste împotriva BOR și a Patriarhului Daniel din Dealul Mitropoliei, noiembrie 2015. (Sursa: civitaspolitics.ro)
Nimeni nu iese bine din asemenea gesturi. Se creează tensiuni, confuzii, dispute, de care profită, la limită, doar cei care, cum sugeram, doresc ca singura biserică latină din spațiul ortodox și cea mai mare după cea rusă să devină factor perturbator. Cine are interesul să împingă această instituție (încă) solidă într-o confruntare cu statul?
Mai concret: cine are nevoie de un nou „Colectiv”?
În timpul tragediei teribile de atunci, libera cugetare, în varianta ei cea mai radicală, anti-clericală, în război total și permanent cu Biserica, a încercat să instrumenteze „Colectivul” pentru propria agenda. S-au auzit atunci chemări la proteste permanente în fața Patriarhiei, până la demisia șefului bisericii. Se credea, de către unii, că drama irepresibilă a acelor tineri era un prilej ideal pentru a da o lovitură „infamei”, adică Biserici Ortodoxe Române. „Colectiv” a fost un „pretext” – ce treabă concretă avea BOR cu tragedia? – pentru răfuieli mai adânci, tensiunea a fost mare, dar s-a trecut, cu bine, peste acest episod.
A fost o încercare, pentru unii, de a asmuți statul împotriva bisericii.
Drama este că, din partea unora, nu s-a înțeles nimic. În realitate, impetuozitatea unora de azi este identică, doar de semn schimbat: asistăm acum la o încercare de asmuțire a bisericii împotriva statului. Am ajuns astăzi, ca într-un coșmar, la un scenariu de tip „Colectiv”, doar în oglindă. În acest scenariu, Patriarhul ar trebui să îmbrace cămașa nesupunerii, să deschidă – cum? – bisericile de Paște, să dea de pământ cu „necredincioșii”… Cam asta i se sugerează, fie și voalat.
Cu ce sunt mai buni „zeloții” de azi față de „progresiștii” de ieri? Cu nimic…
Biserica sau Patriarhul ei nu pot fi împinse în război cu statul. Nici nu e posibil, nici nu ar fi războiul lor. Nu ACESTA este războiul unei biserici creștine, oricare ar fi ea și oricare ar fi regimul politic în care ar funcționa. De aceea, Biserica nu a trădat pe nimeni, nici Patriarhul ei. E vorba despre decizii politice, bune sau rele, dar care nu pot fi imputate decât celor care le-au luat cu adevărat.
Criza pandemiei va trece, așa cum au trecut toate crizele. Ar fi și trist și absurd ca să sporim, iresponsabil, pagubele la nivelul societății românești. Iar a încerca să arunci astăzi Biserica într-un război cu statul înseamnă a dori ca societatea românească, după trecerea pandemiei, să fie și mai afectată decât, inevitabil, va fi.
Iar când asemenea demersuri vin de la oameni din Biserică, iresponsabilitatea nu are nicio scuză.
*Dan Dungaciu este membru al Consiliului de Experți LARICS.