Dan Dungaciu: „Maia Sandu, Zorba Grecul și Curtea Constituțională”

Președintele R. Moldova, Maia Sandu (sursa: stiri.md).

Faimosul film după romanul lui Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul, se încheie cu o scenă celebră. Englezul venit pe insulele grecești privește siderat cum întreaga investiție concepută de sfătuitorul său, Zorba, se prăbușește spectaculos, încă din momentul inaugurării… Ceea ce trebuia să fie o victorie spectaculoasă, devine un eșec la fel de spectaculos. Într-o metafizică a Istoriei specifică locului, Zorba Grecul începe să danseze frenetic și îl preia pe englez în acest dans nebun, spunându-i, extaziat: „Șefuʹ, ai văzut vreodată o prăbușire așa de spectaculoasă?!”…

Acesta este sentimentul pe care îl ai urmărind, uneori, evoluțiile politice recente de la Chișinău. O speranță enormă, semnul unei victorii extraordinare, și, concomitent, riscul unei prăbușiri strălucitoare. Doar că, aici, niciun dans nu va fi de folos și nicio o salvare metafizică nu va fi posibilă.

Nu e foarte clar cine este Zorba Grecul de la Chișinău, cel care a desenat un proiect politic în care victoria Maiei Sandu urma să devină un marș triumfal în care totul să se alinieze, să se ordoneze și să ducă la succesul apoteotic: Parlamentul să se dizolve de la sine, anticipatele să se declanșeze, PAS să meargă singur în alegeri și, pe modelul ucrainean, partidul prezidențial să câștige o majoritate confortabilă, pulverizând din Parlament orice concurență pro-europeană, rezultatul urmând să transforme R. Moldova, de facto, dacă nu de jure, într-o republică prezidențială. Și toată puterea să se concentreze în mâna fermă, dar luminată, a noului președinte ales: „Șefuʹ, ai văzut vreodată o victorie așa de spectaculoasă?”

Doar că lucrurile nu s-au petrecut așa; s-au împotmolit. Și astăzi, lumea așteaptă, înfrigurată, verdictul final: prăbușire sau victorie?

Unde s-a greșit?

Între juridic și politic

Nu poți găsi, niciodată, soluții juridice la probleme politice. Uneori, poți găsi rezolvări politice la provocări juridice, dar, invers, niciodată.

Victoria Maiei Sandu a fost o victorie politică covârșitoare. Una grea, fără precedent. Președintele în funcție este cel mai votat om din R. Moldova și nimeni nu poate schimba sau contesta asta. Doar că, exact în acel moment, sau imediat după anunțul rezultatului, s-a vădit lipsa de instinct politic al acelui – sau acelor – „Zorba Grecul” din jurul ei. Cărțile s-au dat imediat pe față. Susținătorii președintelui ales au deviat, fără să tresară, eronat și patetic, spre dimensiunea juridică a procesului, exact terenul în care nu erau stăpâni pe situație sau, altminteri spus, exact terenul în care adversarul lor (Parlamentul) era mult mai bine plasat. S-a cerut la CC desființarea Parlamentului, de parcă puterea politică e ceva care se dă, nu ceva care se ia!

Întârziind să înceapă coalizări politice ample, inclusiv cu strada, în loc să se pună presiune, împreună, pe Parlament, s-a trecut la dispute teoretice. Ulterior, a venit și semnalul politic complet neinspirat, după care PAS merge singur în alegeri, deci partenerii potențiali în acest joc politic pentru anticipate – Partidul DA și unioniștii – au primit mesajul că, de fapt, PAS îi vrea în afara viitorului parlament… Și-au făcut datoria la prezidențiale, acum pot pleca acasă, și să se mulțumească cu onoarea de a fi votat-o pe Maia Sandu la prezidențiale. Mai mult să nu spere!

O asemenea declarație, fără să ai certitudinea declanșării anticipatelor – și atunci nu o avea nimeni! – a arătat că „Zorba Grecul” de pe lângă doamna Maia Sandu e mai nerealist chiar și decât cel din film… Și, uite așa, din greșeală în greșeală, s-a ajuns și la „victoria finală”, respectiv Decizia CC din 16 februarie 2021, care a lăsat lucrurile în suspensie.

Astăzi, suntem în situația în care, cel mai probabil, până la expirarea celor trei luni în care trebuie ales un executiv (23 martie 2021), vom avea un guvern interimar (vorbim despre guvernul fostului Ministru de Externe al lui Igor Dodon!), care va gestiona o situație complicată, economic și social, cu o criză pandemică acută, și, care, inevitabil, va eroda valul de popularitate fără precedent pe care președintele Maia Sandu l-a acumulat în urma alegerilor prezidențiale.

Ce va urma? Este acesta sfârșitul proiectului politic Maia Sandu?

Nu neapărat.

Politic, Maia Sandu are dreptate, orice ar spune. Dar juridic?

Declarațiile tranșante ale Maiei Sandu după Decizia CC din 16 februarie 2021 – sau anticipate, sau suspendarea președintelui – nu mai lasă loc de interpretări. Indiferent ce părere am avea despre asta, din perspectiva domniei sale nu poate exista nicio cedare. În momentul în care trece intervalul de timp în care în Parlament trebuie să fi votat un guvern (23 martie 2021), vom intra din nou într-un moment de răscruce. Cine decide urmarea?

Într-o primă instanță, Curtea Constituțională. Mingea va fi în terenul acesteia. Nu va exista altă cale, căci pe calea aceasta, juridică, suntem acum. Ce știm, până în prezent? Și ce putem anticipa?

Conform art. 2 alin. (1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului R. Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie. Potrivit art. 77 alin. (2) din Legea Supremă, Preşedintele RM este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Asta repetă permanent Maia Sandu – și are dreptate.

Devreme ce Preşedintele este garantul suveranităţii, în procesul de desemnare a candidatului la funcţia de Prim-ministru înaintat de către o majoritate parlamentară, acesta verifică, în primul rând, prin „fișa postului”, în ce măsură această nominalizare a Parlamentului ar respecta voinţa suverană a poporului. Întrucât calitatea sa de garant al suveranităţii este reală, efectivă, nu doar teoretică, Preşedintele, pe bună dreptate, dispune de instrumente constituţionale necesare „blocării” unor exerciţii defectuoase de învestitură a unui guvern care nu ar reflecta voinţa suveranului (poporului). Deci, în principiu, Președintele Maia Sandu nu este obligat să accepte orice candidatură i se pune pe masă. Interesant este, din acest punct de vedere, și faptul că Decizia CC din februarie nu a obligat-o pe Maia Sandu să valideze automat candidatura la funcția de premier a socialiștilor, ci a îndemnat la dialog politic. Și nici nu avea CC cum să decidă altfel din moment ce, în calitate de „garant al suveranităţii”, Preşedintele ar putea considera că este astfel îndreptăţit, în cazul unei exercitări a puterii de stat considerată de el ca fiind contrară exigenţelor constituţionale de suveranitate, să nu execute obligaţia constituţională de a desemna candidatura prim-ministrului. Acest drept este o condiţie sine qua non pentru asigurarea reală a statutului constituţional al Preşedintelui de garant al suveranităţii. Altminteri, dacă nu are nicio atribuție reală în acest sens, discuția nu are niciun rost.

Mai clar spus, decidentul ultim în cazul evaluării dacă Președintele a „garantat suveranitatea” sau nu este cel în numele căruia președintele acționează. Adică poporul. Astfel, refuzul Preşedintelui de a executa obligaţia constituţională privind participarea la învestirea Guvernului în scopul realizării practice a misiunii constituţionale de garant al suveranităţii nu poate fi calificată ca o violare a Constituţiei până la intervenţia/decizia celui în interesul căruia Preşedintele pretinde că a acţionat! Iar „poporul” – în numele căruia Președintele acționează – este și cel care dispune și de dreptul de sancţiune a Preşedintelui. Mai pe șleau spus, dacă Președintele blochează instituțional un proces – adică ceea ce a spus Maia Sandu că nu va accepta niciun candidat al actualei majorități! – în virtutea statutului constituţional de garant al suveranităţii, reprezintă în esenţă o acţiune autorizată şi justificată, în opinia Președinției, de interesul apărării și prezervării suveranităţii. Consecința este, după cum am văzut, apariţia unui conflict constituţional dintre două autorităţi, ambele având mandat de la popor.

Aici ne aflăm în acest moment. Ce urmează?

Un singur lucru, logic: suspendarea Președintelui! Dacă Președintele blochează procesul de formare a Guvernului, Parlamentul dispune de dreptul constituţional de a impune Preşedintelui de a-şi confirma mandatul în interesul căruia a acţionat, declanşând, sub controlul CC, procedura de suspendare potrivit art. 89 din Constituţie. În cazul exercitării defectuoase a atribuţiilor constituţionale în raport cu interesul declarat – „garantarea suveranităţii” -, Preşedintele este „judecat” în mod direct de titularul puterii suverane, adică de către popor, procedură în care poate fi sancţionat cu demiterea din funcţie.

Prin urmare, și Președintele, și Parlamentul „se duc la popor”, adică sursa mandatului ambelor instanțe pentru a-și verifica „capitalul politic”.

Considerații politice asupra unor chestiuni juridice. Și dacă Parlamentul nu vrea?

Există două întrebări fără răspuns în acest moment:

1. Ce se întâmplă dacă Parlamentul nu vrea să „pedepsească” Președintele pentru încălcarea de care s-ar face vinovat (ne-acceptarea unui Prim-ministru propus de către Parlament)?
2. Ce se întâmplă dacă procedura de suspendare sau referendumul de demitere a Președintelui eșuează?

Să le luăm pe rând.

În ceea ce privește prima chestiune, în Constituția R. Moldova, la Articolul 81, se spune că „Parlamentul poate (subl. N.) hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvârşeşte o infracţiune. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data rămînerii definitive a sentinţei de condamnare (3)”.

Prin urmare, Parlamentul „poate” hotărî, de aici și ultimele declarații urgente ale lui Igor Dodon din 24 februarie 2021, după care Parlamentul nu va purcede la o acțiune de demitere a Președintelui.

Doar că lucrurile sunt un pic mai complicate. Ce înseamnă „poate”? Adică vorbim aici despre un „drept discreționar” al Parlamentului?

Să vedem o serie de precedente. Hotărârea nr. 30 din 01.10.2013 a Curții Constituționale pentru interpretarea articolului 85 alin.(1) şi alin. (2) din Constituţia R. Moldova dădea un răspuns la o sesizare în care autorul acesteia a solicitat Curţii Constituţionale interpretarea prevederilor constituționale sub următoarele aspecte: „În cazul apariţiei circumstanţelor de dizolvare a Parlamentului şi dacă nu mai există altă posibilitate de a depăşi conflictul politic între autorităţi, cum urmează a fi înţeleasă sintagma „poate să dizolve Parlamentul”:ca un drept discreţionar al şefului statului – care ar putea eventual să refuze dizolvarea – sau aceasta totuşi implică obligaţia şefului statului de a dizolva Parlamentul?”

Decizia CC a fost că „poate” dizolva Parlamentul trebuie citit ca „trebuie”. Prin urmare, nu e nimic opțional aici.

În aceeași cheie, CC poate interpreta și despre cazul în discuție – respectiv punerea sub acuzare a Președintelui R. Moldova – despre dreptul/obligația de suspendare a președintelui de către Parlament.

Și dacă Parlamentul nu poate?

A doua chestiune, care privește nu obligativitatea, ci capacitatea Parlamentului de a obține suficient „capital politic” de a pune la îndoială conformitatea exercitării de către Preşedinte a mandatului constituţional în interesul garantării suveranităţii (adică imposibilitatea de a strânge suficient de multe voturi în Parlament pentru demitere – 2/3 – sau eșuarea referendumului pentru demitere), Preşedintele trebuie să dispună – pe cale de consecință – de dreptul constituţional de a impune Parlamentului sancţiunea de dizolvare.

De fapt, atât procedura de suspendare a Preşedintelui, cât şi procedura de dizolvare a Parlamentului reprezintă modalităţi constituţionale de soluţionare a conflictului instituţional în care au intrat Preşedintele şi Parlamentul în legătură cu dezideratul garantării suveranităţii. Mandatele constituţionale ale Preşedintelui şi Parlamentului, care au ajuns în conflict din motive legate de asigurarea suveranităţii, urmează a constitui obiectul unei „reevaluări politice” în scopul clarificării raportului de forțe: o confirmare și o revocare, în același timp, adică o sancțiune politică, pentru exercitarea defectuoasă a puterii încredințate de către popor sau, după caz, a lipsei capacității de a coopera eficace și a depăși conflictele constituționale.

Așa e și normal, așa e și firesc.

După 23 martie, vom reintra în zodia politicului

Foto: De la stânga la dreapta: Volodimir Zelenski, Emmanuel Macron, Vladimir Putin și Angela Merkel, la reuniunea de la Paris. 9 decembrie 2019. Sursa: Europa Liberă.

Prin urmare, ideea că lucrurile sunt „în ceață” după 23 martie este exactă, în esență, dar nu e obligatoriu și adevărată. Sigur, mingea e la CC, dar consecințele deciziei, nu! De aici și posibila apariție a unui alt moment politic, care ar trebui fructificat de actualul președinte în numele proiectului său politic.

Cum se poate face asta?

1. În perspectiva lui 23 martie, Maia Sandu trebuie să pună presiune publică constantă și să resuscite spiritul public în această direcție – sau anticipate, sau referendum. Firește, nu singură, ci alături de partenerii ei politici de care a avut nevoie și în campania prezidențială și de care va avea nevoie și de aici înainte. E momentul pentru un joc politic inclusiv și ferm, în perspectiva deciziei CC care nu va putea fi evitată. 
2. Timpul care s-a scurs și criza pandemică explozivă au erodat valul de entuziasm, uriaș, creat imediat după alegerile prezidențiale. În aceste condiții, ideea unei majorități a partidului prezidențial, pe model ucrainean, devine utopică, în pofida unor sondaje de opinie lansate, întâmplător – și jenant! – înainte cu o zi de decizia Curții Constituționale.
3. După cum a reiterat recent, Maia Sandu nu a renunțat la discuțiile cu partidele politice – și acesta este un mesaj corect. E nu doar riscant, dar și inexplicabil să discuți cu partidele politice care și-au dat votul pentru tine doar înainte de alegeri și nu după. Sau să le ignore înaintea alegerilor parlamentare (potențiale). Proiectul politic Maia Sandu, fără o majoritate parlamentară pro-europeană, va fi greu de realizat – de aici și imperativul reluării discuțiilor cu Platforma DA sau reprezentanții unioniștilor.
4. Întâlnirile președintelui Maia Sandu cu „societatea civilă” de la Condrița sau oriunde ar fi acestea sunt insuficiente. Sunt discuții de imagine („la sfat cu poporul”), dar, strategic vorbind, simplifică enorm potențialul ei politic și reduc câmpul electoral. Căci reprezentanții acelor organizații civice sunt expresia doar a unui tronson de electorat din masa mare care a votat Maia Sandu la ultimele alegeri prezidențiale. Nu doar „națiunea civică” a votat cu Maia Sandu, ci și cei care își asumă pregnant identitatea etnică, limba pe care o vorbesc, istoria pe care au trăit-o, suferințele pe care le-au îndurat buneii lor. Și acei oameni au fost/sunt electoratul Maiei Sandu, dar, în acest stil, nu vor fi în niciun caz electoratul PAS-ului prezidențial.
5. Un eventual nou parlament nu va fi, obligatoriu, mai bun. Va fi, desigur, mai reprezentativ. Dar un parlament în care vor fi PAS, PSRM, „Partida Shor” sau Partidul Nostru (Usatîi), nu este mai bun, în principiu, sau mai moral, sau mai puțin corupt, decât unul populat de PAS, PSRM, „Partida Shor”, PDM și DA. De aici, încă odată, nevoia de o coaliție largă a forțelor pro-europene. O majoritate insalubră, pe care doamna Maia Sandu a mai experimentat-o în calitate de Prim-ministru, nu este în niciun caz o garanție pentru un proiect politic de succes.
6. Și încă ceva. Entuziasmul generat de proiectul politic Vladimir Zelenski în Ucraina trebuie diminuat. În realitate, dincolo de faptul că marele luptător împotriva corupției a câștigat cu 73% și a generat o majoritate parlamentară pentru propriul partid, după mai puțin de doi ani a ajuns cu partidul undeva sub 20%. Și, în plus, și asta Maia Sandu nu trebuie să uite, primul lucru pe „Zorba Grecul” al lui Zelenski l-a pus pe masa noului „rege” politic de la Kiev a fost redeschiderea negocierilor în formatul Normandia pentru reglementarea diferendumului cu Federația Rusă, blocate ani întregi de fostul președinte. Deci, nu lupta împotriva corupției, ci geopolitica a fost prima sarcină „europeană” a marelui câștigător. Fie și (măcar) pentru asta, Maiei Sandu i-ar prinde bine să aibă alături, în Parlament, un Andrei Năstase sau reprezentanții unioniștilor. Căci a crede că acest tip de meniu va lipsi de pe masa președintelui R. Moldova este nu doar naiv, dar și periculos.

Dan Dungaciu este membru în Consiliul de experți al LARICS.