Americanii spun că, așa cum membrii „marii generații” își pot aminti cu precizie unde erau când japonezii au atacat Pearl Harbor, sau generația numită „baby boomers” își poate aminti imediat unde se afla când președintele J. F. Kenndy a fost împușcat – reperul generației noastre este amintirea locului în care am fost pe 11 septembrie 2001.
Pentru mine e simplu: eram în America, aproape de cel mai fierbinte loc, în campusul unei universității din rețeaua State University of New York, iar momentul acela, dincolo de tot ce a urmat, nu poate fi uitat niciodată.
În zilele acelea, eram cu toții americani…
Zguduirea Americii: Seinfeld, bâtele de baseball și apariția drapelelor
Centrul Fernand Braudel, unde funcționam atunci ca cercetător asociat, era, fatal, cosmopolit și divers. Numele inițiatorului său era legat de ideea „sistemului mondial modern”, o viziune populară în cercurile neo-marxiste de la acea vreme, dar care avea să iasă relativ repede din uz. Atunci, însă, era în plin proces de „reformare”, iar numărul celor care cercetau în siajul acelei idei, relativ numeros.
America sfârșitului anilor 90 și începutul noului mileniu era puternică, prosperă, fără rival, iar nivelul de satisfacție față de cum merg lucrurile în SUA atinsese cote maxime (sfârșitul anilor 90 ducea nivelul de „satisfacție față de evoluțiile din America” undeva la maxime de 70%, scoruri neegalate. Spre comparație, astăzi, în 2021, după aceleași sondaje Galup, nivelul de satisfacție este undeva la… 20-30%).
La nivelul elitelor academice se simțea însă o stare de lehamite furioasă, o atmosferă de război al tuturor împotriva tuturor, care debușa, deseori, într-un anti-americanism insuportabil. Bătăliile multi-culturalismului sau „politicile identitare” ale diverselor grupuri erau în floare.
Nu părea însă că e vorba doar de elite, căci atmosfera aceasta de „sfârșit de ciclu” era aproape generalizată. În sondaje, americanii era decuplați de lume, nu încurajau și nici nu sprijineau expansionismul american sau avântul războinic; considerau că lucrurile mergeau bine pentru ei și nu mai trebuie să schimbe ceva radical. Serialul preferat era atunci Seinfeld, iar dezbaterile pe acest subiect și volumele apărute după ce ultimul episod a fost difuzat în 1998 (cu o audiență colosală de aproape 80 de milioane de telespectatori) au fost abundente. Filosofia „lipsei de semnificații”, a unei lumi a „faptelor fără legătură”, amuzante, de multe ori, dar lipsite de sens – părea predominantă. Seinfeld devenise, pentru multă lume, grila de lectură a condiției umane în general și a societății americane în special. O ambianță de oboseală prosperă, de saturație față de condiția de a nu avea rival în lume și a nu ști limpede ce să mai faci cu supremația ta incontestabilă plutea în aer.
Pe scurt, o stare de sfârșit de imperiu.
În această atmosferă au venit atacurile devastatoare din 11 septembrie 2001. Și cele patru avione aruncate spre America, din care doar trei și-au atins ținta, aveau să schimbe – radical – nu doar starea de spirit a americanilor, ci și lumea întreagă. Cu consecințe pe care le vedem și le trăim și astăzi.
Prima schimbare majoră care mi-a sărit în ochi s-a petrecut în lumea universitară însăși. O atmosferă globalistă, liberală (stângistă, adică, în viziunea americană), dominase până atunci aproape totul. Lumea academică se flagela la vremea respectivă cu osârdie. La intrarea în campus, de pildă, fiecare primea o broșură care se intitula, didactic, „Ce înseamnă hărțuirea sexuală (harassment)?”, unde aflai că, practic, orice sau totul putea fi așa ceva… Nicio mirare că toți profesorii stăteau, din precauție, cu ușile deschise când aveau, în biroul lor, un invitat student sau studentă. Cursurile erau, majoritatea dintre ele, pline de acuzații la adresa Americii sau, în cel mai bun caz, critici apăsate. Reacții publice, explicite, nu am văzut niciodată. Greu, și doar cu apropiați, după câteva pahare de bere, se putea contesta linia aceasta care, în mediul academic, părea să fie dominantă.
9/11 a schimbat, pe moment, cel puțin, totul. O explozie patriotică a izbucnit chiar și în mediul universitar cel mai cosmopolit și stângist, iar pe pereții unei universități din care, până mai ieri, se auzeau acuzații la adresa Americii, se puteau vedea acum expoziții improvizate ale studenților în care erau arătate chipurile „dușmanilor Americii” de-a lungul vremii, în ordine cronologică și cu explicațiile de rigoare. Şir care se încheia cu fotografiile unor profesori în funcție, care tocmai predaseră cursuri și seminarii. Și care erau acum acuzați pentru imprecațiile rostite la adresa Americii și a rolului ei în lume în timpul acestora. Pentru cel care urmărea spectacolul acesta din afară era șocant… Discrepanța era uriașă și de sub pojghița anterioară – nu foarte groasă, se pare – izbucniseră aceste revolte. (Suntem încă departe de revolta exprimată printr-un Donald Trump, de pildă, căci America lui Bush jr. nu a intrat niciodată după 9/11 într-un război cultural de asemenea proporții – dar probabil că unele semințe au fost plantate de atunci.)
Cozile la centrele de donare de sânge deschise non stop din orașul de provincie unde mă aflam erau enorme. Peste tot apăruseră drapelele americane. Atmosfera era atât de încărcată, încât m-am așezat și eu la coadă, până mi s-a explicat că pentru cei din afară e un alt tip de procedură, mai complicată… Dar mi se părea firesc, absolut firesc, ca măcar prin acest gest să-mi arăt solidaritatea cu americanii loviți de primul atac major asupra Americii venit din afara ei.
În acel moment, toți am fost americani…
A doua schimbare a Americii am văzut-o, tot pe viu, după redeschiderea orașului New York. Orașul acela care „nu doarme niciodată”, vorba lui Sinatra, era acum, după enorma lovitură, altfel. Miros dulceag și intens, de cadavre în putrefacție, mai ales dacă erai în zona turnurilor prăbușite („Ground zero”), trafic redus, faimoasele „yellow cab” atârnând inutile la marginea drumurilor – ele, care nu staționau niciodată! -, turiști inexistenți, prețul unui hamburger ajunsese la 50 de cenți, lumea cumpăra obsesiv vederi cu turnurile gemene tocmai prăbușite, dar steagurile americane fluturau – și se vindeau – peste tot. Erau și oameni furioși – un barman scosese o bâtă de baseball de sub tejghea și a spart realmente masa în fața clienților săi după ce aceștia îndrăzniseră să spună, cu voce cam tare, că America a primit ce a meritat după câte făcuse în Orientul Mijlociu. A fost și un „premiu”, pentru cel mai ghinionist – sau norocos! – bărbat din New York, un important oficial al unei mari companii care avea biroul într-unul dintre turnuri și care, după ce vede pe telefon zeci de mesaje de la soția sa, o sună spunându-i că nu putea răspunde pentru că era la birou și a avut, cum o avertizase, o ședință importantă… La insistențele disperate ale soției, dacă e bine, e în viață, unde este?, răspunde rece că este bine și că are mult de muncă. Doar că omul, sărmanul de el – sau norocosul de el! – nu fusese la serviciu, ci la… amantă, în altă parte a orașului. Având telefonul și televizorul închise, nu avea de unde să știe că locul său de muncă se prăbușise, la propriu, de vreo două ore…
Pe scurt, un New-York buimăcit, dar nu prăbușit, care s-a trezit urgent din pumni, și un primar, Rudy Giuliani, care și-a asigurat prin ce a făcut atunci un loc în istorie, indiferent ce a urmat după acele evenimente.
Deasupra acestui iureș, plutea însă o întrebare amenințătoare.
2. De ce a fost atacată America? Existențialism geopolitic
Foto: Clădirea Pentagonului (Arlington, Virginia) lovită în timpul atacurilor din 9/11. Sursa aici.
Precum în cazul atacului de la Pearl Harbour, America era în 2001 în război cu un dușman care a surprins-o. Informații existau despre el, ca și în cazul japonezilor, îi urmărea activitatea – pe 12 octombrie 2000, Al Qaeda a realizat un atac împotriva unui distrugător american (USS Cole) printr-o ambarcaţiune de mici dimensiuni plină cu exploziv care s-a lovit de acesta! – dar niciodată nu ar fi crezut că poate fi lovită la ea acasă. Nici măcar analiștii principalelor servicii de informații nu au îndrăznit, probabil, să meargă atât de departe. De aici și eșecul care a dus, fatal, la comparația cu ratarea previziunilor legate de atacul japonezilor…
Totul s-a schimbat după asta, iar chestiunile cele mai vizibile au fost legate de securitate: sistemul de apărare, perspectiva asupra terorismului, structura serviciilor secrete, sporirea capacității de analiză, configurația și alura NATO, securitatea în aeroporturi, supravegherea populației etc. Unii au fost beneficiari, precum cazul României, căci a apărut și șansa unei accelerări a integrării în NATO.
Dar chestiunile de securitate sunt doar o parte a poveștii. Căci provocarea cea mai fascinantă a fost răscolirea profundă a societății americane, care se vedea acum extrasă cu brutalitate din confortul ei inițial – puternică, invincibilă, stăpână – și aruncată într-o dezbatere pentru care nu toată lumea era pregătită. Crește numărul de ore petrecut de americani alături de familiile lor, sporește importanța religiei în societatea americană – de la 37% cu câteva luni în urmă la 78%! -, un președinte, George W. Bush, care pierduse, cu mai puțin de un an în urmă, votul popular, ajunge la un raiting de acceptare de 91%!
Dincolo de toate acestea, 9/11 a fost o oglindă pusă în fața societății americane care se vedea acum obligată să își reevalueze rolul ei în lume: Ce au cu noi? De ce ne-au lovit teroriștii? Care este rolul Americii în lume? De ce ne urăsc? Și cum poate cineva să urască „stilul de viață american” pe care toți doresc să îl îmbrățișeze?…
De ce ne-au lovit? Aceasta-i întrebarea… vorba bătrânului clasic. Și, întradevăr, aceea era.
Primul răspuns, cel mai la îndemână, a fost cel pe care l-a dus la apogeu, prin cărțile sale și luările de poziție, Zbigniew Brzezinski. În esență, teza prodigiosului expert și consilier, este că America a greșit în Orientul Mijlociu, America a greșit în general în politica externă după căderea comunismului, iar 9/11 a fost o reacție la acestă enormă eroare de viziune. Prin urmare, ca să simplificăm lucrurile, primul răspuns era că America a fost lovită pentru CE A FĂCUT.
A doua poziție era opusă. America nu a fost lovită pentru CE FACE – de la politică externă, intervenții militare etc., America a fost lovită pentru CE ESTE – mod şi stil de viaţă, valori, democrație, separaţie între biserică şi stat, capitalism etc.
Diferenţă crucială! Căci discuția aceasta nu e nici academică, nici frivolă, iar răspunsul la ea orientează inclusiv dispozitivul de politică externă și de securitate al unei țări precum America. Una este să fii lovit/atacat pentru ceea ce faci – în acest caz nu mai faci ce făceai anterior și eviți pe viitor asemenea atacuri la adresa ta – și cu totul altceva să fi atacat pentru ceea ce ești – căci, în acest caz, practic, nu ai ce face ca să te aperi. Asta înseamnă că tu, America, şi întreaga civilizaţie euroatlantică alături de tine, sunt şi vor rămâne inamic existenţial oricum ar proceda; oricum şi-ar contura discursul şi politica externă.
Suntem în plin existenţialism geopolitic.
3. Contractul (nerostit) al Americii cu Lumea după 9/11
Foto: Scenă din filmul „Machine War”, cu Brad Pitt în rolul principal. Sursa aici
Răspunsul oficial al Americii la această provocare a fost, mai degrabă, cel de-al doilea. America a fost lovită pentru ceea ce este. SUA și-a asumat un război „împotriva Terorii”, a definit noi axe ale Răului – precum președintele Reagan cu două decenii în urmă -, iar documentele emanate atunci – de la USA Patriotic Act 2001 sau așa numita Doctrină Bush a războiului preemptiv – plecau de la premisa că dușmanul („Teroarea”) este complet opusul Americii și că vrea să nimicească civilizația occidentală pentru ceea ce este ea. „Teroarea” nu a fost identificată precis nici etnic, nici religios, dar era ilustrată într-o primă fază de Al Qaeda și sprijinitorii ei (Afganistanul).
America și-a asumat condiția și a pornit la luptă să pedepsească pe cei care au atacat-o. Și mașina de război a Statelor Unite, sprijinită prin solidarizare după activarea Articolului 5 al Tratatului NATO de tabăra euro-atlantică a fost de neoprit, iar victoria militară din Afganistan a fost fulgerătoare. La 63 de zile de la 9/11, Kabul-ul a căzut.
Doar că America nu s-a oprit numai la asta. A mai intervenit ceva. Și aici s-a declanșat hybris-ul care o va împinge în dificultățiile retragerii la care am asistat recent.
Paradoxal, aparent, 9/11 nu a fost pentru America un „sfârșit al iluziilor”, o dezmeticire din faptul că, în realitate, Vestul nu este model unic la care toată lumea aspiră sau că Francis Fukuyama, cu faimoasa lui carte din 1992 după care Istoria se sfârșește pentru că nimic nu poate să fie inventat mai bun decât democrația și economia de piață – și cine ilustrează mai pregnant cum arată „sfârșitul Istoriei” decât America? – s-ar fi putut înșela grandios.
Nu, America nu a crezut asta, dimpotrivă! A crezut că 9/11 este un semnal de alarmă tocmai ca să împlinească până la capăt profeția lui Francis Fukuyama, respectiv să creeze lumea după chipul și asemănarea ei. Din perspectiva americană, 9/11 nu a fost generat de „prea multă Americă” în lume, ci de „prea puțină”.
De aici și hybris-ul de care vorbeam, respectiv pretenția de a câștiga nu doar războiul în Afganistan, ci și pacea. Adică de a transforma această coaliție de triburi veșnic luptătoare pentru independență într-un stat democratic și cu economie de piață. Adică de a face Afganistanul „ca noi”. Și asta prin puterea exemplului: America este atât de prosperă, de plină de succese, de „stăpână a lumii”, încât doar cineva care nu cunoaște și nu trăiește modelul american ar putea să îl refuze…
Nu mai insistăm pentru că am făcut-o în altă parte (vezi aici). America a intrat în război după dramaticul 9/11. Preşedintele Bush a promis, după un an, în 2002, că America va reconstrui Afganistanul, „în cea mai bună tradiţie a lui George Marshall”, iar Barack Obama, pe atunci senator, cerea și el americanilor „să aibă în minte lecţiile lui Marshall” când se gândesc la Afganistan. A ieşit altfel…
Ideea principală este că America s-a dus în Afganistan nu doar să pedepsească, ci să schimbe lumea. Victoria fulgerătoare din Afganistan a amplificat hybris-ul și a dus la intervenția din Irak din 2003, care avea exact aceleași premise cultural-strategice.
În esență, premisa de bază era un „contract”, tacit, desigur, pe care America părea că l-a făcut atunci cu Lumea: Eu sunt Lumea, iar Lumea devine America. Așa suna, redus la esențe, acel contract. Eu, America, îmi asum diversitatea lumii, mă conformez politicilor identitare care pulverizează orice pretenții a unei majorități morale sau politice (de tip WASP, de pildă), îmi asum migranții, îmi asum fie și ne-integrarea lor socială, le ofer drepturi și libertăți fără precedent, mă pliez eu pe pretențile lor culturale, dar Lumea, în schimb, va deveni America, adică se va structura democratic și economic după chipul și asemănarea Occidentului.
Aceasta a fost noua hartă morală care a devenit dominantă după 9/11. Acela a fost, în realitate, războiul Americii care a urmat.
America a înțeles că, la 11 septembrie 2001, a fost atacată pentru ceea ce este. A tras însă concluzia că restul Lumii, cei care o urăsc, nu știu, de fapt, cum este ea. Și trebuie învățați să știe… (Esența acestei obstinații de a face Binele, fie și cu forța, a fost ilustrată la vârf de un film satiric necruțător – Machine War, în care Brad Pitt joacă rolul unui general american din Afganistan mânat de cele mai bune intenții, dar care trăiește până la ridicol, fără să fie conștient de ele, însă, aceste tensiuni și iluzii).
Ce a urmat, se știe. Înfrângerile din Afganistan sau Orientul Mijlociu au fost, în primul rând, înfrângeri culturale. Dincolo de alte tipuri de evaluări ratate (intelligence de orice tip), eroarea de fond aceasta a fost – de natură culturală.
Lumea nu a dorit să fie America, iar aceasta din urmă, recunoscându-și eșecul, fie și tardiv, nu a mai vrut nici ea să fie… Lumea. Donald Trump și ideea „America first” este expresia acestui refuz și refutarea politică cea mai elocventă a fundamentului cultural și strategic care a stat la baza intervențiilor din Afganistan și Orientul Mijlociu.
Administrația Biden are sarcina astăzi extrem de complicată de a nu fi, în raport cu Lumea, nici Administrația Bush, nici Administrația Trump…
3. Ce va fi de aici înainte? Din nou despre „declinul american” și profețiile care se auto-desființează
Sursa foto aici.
După retragerea intempestivă și ratată din Afganistan, s-a pus din nou – pentru a câta oară -, ideea „declinului american”. America este într-o criză profundă, fără precent, imaginea ei s-a făcut țăndări, prestigiul ei asemenea, de acest lucru vor profita inamicii ei naturali – teroriștii, Rusia sau China.
Propedeutic, să reamintim că, sacadat, au mai apărut asemenea profeții sumbre, mai ales după ce-l de-al doilea război mondial (analiza pe larg aici). Primul „declin” s-a consemat promp după ce s-a anunțat triumful Rusiei prin lansarea satelitului Sputnik, pe 4 octombrie 1957. Al doilea a fost epoca războiului din Vietnam şi a „războiului de acasă”. În 1966, protestatarii umpleau străzile cu miile. În aprilie 1967, prin New York au mărşăluit 400 000 de oameni; în octombrie, 100 000 s-au adunat la Memorialul Lincoln din Washington. În 1968, Martin Luther King a fost asasinat, la fel şi fratele lui John F. Kennedy, Robert. Al treilea declin s-a consemnat la finele anilor 70, când criza şi sentimentul declinului lovesc din nou. Economic, şocul petrolului dublează preţul benzinei, americanii stau la cozi să-şi alimenteze autoturismele lacome, inflaţia urcă la 11% în 1979 şi 14% la alegerile din 1980. Şomajul ajunge la două cifre. Pe plan extern, criza e cel puţin la fel de dură. Studenţii iranieni, extaziaţi şi dornici de revanşă, ocupă ambsada SUA din Teheran şi terorizează ostaticii pentru 444 de zile. În plus, tot în 1979, de Crăciun, sovieticii invadează Afganistanul.
Al patrulea declin ține de presupusa pierdere a supremației lumii din cauza Japoniei. Termenii în care se vorbea despre Japonia în anii 80 sunt cei în care se vorbeşte astăzi despre China.
Astăzi, ca și în 9/11, America este iarăși, ni se spune, în declin.
E momentul însă să ne întrebăm de ce au eșuat de fiecare dată aceste profeții, în ciuda aerului lugubru și plin de „certitudini” care le învăluia? Cheia este tocmai aici. O criză percepută și exhibată în America duce la o reacție publică teribilă, apocaliptică, răscolitoare. Societatea se cabrează, elitele se autoflagelează, profeții vin să indice sfârșitul… Există în America inclusiv un naționalism al eșecului, un naționalism al flagerării colective. Suferințele Americii sunt de fiecare dată uriașe, insurmontabile, inimaginabile pentru altă societate. Sunt cele mai profunde, cele mai mari și cele mai dureroase. (Sunetul de fond este că suferințele sunt cele mai mari pentru că… America este cea mai mare… și doar ea poate suporta așa ceva… și doar ea nu se prăbușește sub povara unei osânde gigantice.)
Și tocmai această atmosferă este cea care pune semințele viitoarei reveniri! Căci tocmai din acest sol al dezastrului anunțat, al iminenței prăbușirii Americii, va ieși tulpina salvării. Zguduirea conștiințelor duce la treziri ale instituțiilor, politicienilor, vocilor publice. America se revoltă, dar se și deșteaptă. Și din tumultul acela va ieși și instrumentul politic – politician, fracțiune politică – care va scoate America din deșertul declinului și, precum Moise, o va re-aduce pe pământul Făgăduinței… „E dimineață din nou în America”, cum începea neegalatul spot electoral al președintelui Reagan în al doilea război mandat (el însuși un „răspuns” la un „declin” anunțat al Americii…).
Cheia este aceasta: spre deosebire de profețiile care se auto-împlinesc, profețiile despre declinul Americii sunt profeții care se auto-desființează.
Așa va fi și acum, după Afganistan. America se flagelează pentru a se trezi la viață, cum a făcut-o de fiecare dată.
Cu o singură condiție, însă. Căci trezirea la viață a Americii nu s-a petrecut în abstract, ci prin apelul concret și efectiv la ideea americană. La America din sufletul și mintea tuturor, acea Americă ce îi ține uniți pe cetățenii ei și îi întărește la vremuri de răstriște, așa cum menționa – nu e clar cât de convingător – și președintele Joe Biden în ultimul său discurs de comemorare a victimelor lui 9/11.
Existența acelei apartenențe asumate, esența ultimă a oricărui patriotism, este esențială. Ea este cheia succesului american și a forței acestei națiuni. Nu teroriștii, nici Rusia sau China nu vor putea învinge America atâta vreme cât ideea americană este vie în mintea și sufletul americanilor.
Și dacă e ceva care ar trebui să (ne) îngrijoreze, nu este ascensiunea Chinei, posibila resurecție a terorismului sau viclenia lui Vladimir Putin, ci altceva. Şi anume – obstinația cu care, pentru prima dată, poate, în istoria americană, bătălia de peste ocean nu se duce doar cu statul american sau structura societății americane, nu doar cu inegalitatea de șanse sau inegalitățile economice, ci cu ideea americană însăși. Cu fundamentele ei, de la părinții fondatori la drapelul sau crezul american.
Aici este pericolul pentru America. Un pericol mai mare decât 9/11. Căci, dacă americanii își pierd credința în America, dacă nu vor mai putea să se uite toți, măcar pentru o clipă, în aceeași direcție, atunci nici resortul resurecției nu va mai fi posibil. Iar când „fântâna” de la care pornea însuși germenele resurecției care anula profeția declinului seacă, atunci războiul va fi pierdut înainte de a începe.
America nu a avut și nu are dușmani care să o poată înfrânge. Decât pe ea însăși.
Acesta este războiul – războiul cu ea însăși – pe care trebuie să îl câștige urgent.
*Dan Dugaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.
