Cristian-Ion Popa*

Foto: premierul Viktor Orban la Băile Tușnad, România. 2014

 

            În faimosul său articol „The Rise of Illiberal Democracy” (Foreign Affairs, 1997), cunoscutul prezentator de la CNN Fareed Zakaria citează o remarcă pătrunzătoare a diplomatului american Richard Holbrooke à propos de alegerile din 1996 din Bosnia.

Iată ce constata diplomatul: „În urma unor alegeri presupus libere și corecte, cei aleși sunt rasiști, fasciști, separatiști… Aceasta este dilema” (s.m.). Într-adevăr, în unele societăți actuale, majorități politice alese ignoră adesea atribuțiile constituționale ale guvernării, încălcând astfel drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor: aceasta este „democraţia iliberală” (s.m.).

De peste un secol, însă, în Occident cel puțin, democrație înseamnă „democrație liberală”, bazată nu numai pe alegeri libere, ci și pe economia liberă de piață și pe statul de drept.

În mod paradoxal, primul ministru al Ungariei Viktor Orbán, în deja celebrul său Discurs de la Băile Tușnad (24 iulie 2014), atribuie noțiunii de „democrație iliberală” o semnificație eminamente pozitivă, expunând un fel de „Proclamație a statului ungar iliberal”, care se bucură acum de o audiență surprinzătoare, deși nemeritată, în întreaga Europă Centrală și de Est, inclusiv în România.

Expediind sumar democrația liberală ca pe o „dogmă occidentală” depășită, Orbán afirmă că „o democrație nu trebuie să fie în mod necesar liberală”. Până în prezent, spune el, sunt cunoscute trei forme ale statului: „statul național, statul liberal și statul bunăstării” – pe care politicianul ungar le vede în succesiune, nu în coexistența lor istorică reală. După Tratatul de la Versailles, însă, statele europene sunt deopotrivă naționale (jurisdicțiile lor acoperă aproximativ „granițele etnice”); liberale (garantează drepturile civile și politice ale cetățenilor lor, indiferent de etnie); și, mai ales după al doilea război mondial, sunt și sociale (redistribuie veniturile private ale cetățenilor pentru a asigura drepturi sociale extinse: învățământ, sănătate, ajutoare de șomaj, asistență socială, pensii etc.).

 Nostalgia „gulaș-comunismului”

 

Depășindu-le pe toate dintr-o singură lovitură retorică, Orbán proiectează „statul ungar al viitorului”, anunțând profetic: „era statului bazat-pe-muncă se apropie”!. Departe de a fi o noutate, formula evocă irepresibil vechiul Gulyáskommunizmus, față de care categoriile cele mai sărace ale societății ungare actuale manifestă o puternică nostalgie. Conform studiilor sociologice, majoritatea lor este alcătuită din vârstnici, dar și din muncitori și agricultori mai puțin calificați, care își găsesc cu greu locuri de muncă în noile industrii situate în capitală și în marile orașe, locuind de regulă în orașele mici și în satele izolate din Puszta ungară. În prezent, unul din trei locuri de muncă nou create în Ungaria sunt oferite de companiile germane înalt tehnologizate amplasate în marile orașe.

În definitiv, Constituția comunistă ungară de la 1949 clama și ea: Ungaria „este un Stat al muncitorilor și al agricultorilor”, iar „mijloacele principale de producție… se află în proprietatea societății, în proprietatea Statului”. În termeni abia puțin schimbați, pentru a-i face mai palatabili, Orbán exploatează această nostalgie transformând-o într-o acuzație generală adresată rezultatelor schimbărilor sociale și economice profunde din întreaga perioadă postcomunistă. „Democrația liberală și statul liberal ungar nu au protejat bunurile comunității”; mai mult, nu au protejat familiile ungare și nici guvernul însuși de a cădea în „sclavia datoriilor”.

În Discursul său recent asupra „stării națiunii” (10 februarie 2019), Viktor Orbán nu mai denunță democrația liberală, în general, ci „coșmarul” guvernării socialiste din 2002-2010, care a lăsat țara „sub munți de datorii”, declarând drept un succes reducerea acesteia de la 85% la 71% din Produsul intern brut în ultimul deceniu al guvernării sale. Într-adevăr, Ungaria poartă povara uneia dintre cele mai mari datorii publice din zonă, prin comparație cu România, de exemplu, a cărei datorie publică este de numai 34% din PIB.

Stereotipuri autarhist-xenofobe

În așa-numita „Proclamație iliberală” sunt indicate și obstacolele care ar trebui înlăturate din calea bunăstării generale a națiunii ungare: în primul rând, ONG-urile care critică guvernul pentru încălcarea statului de drept și a drepturilor omului, fiind finanțate de străini, mai ales – horribile dictu et auditu! – de miliardarul american, liberal și filantrop de origine evreiască și ungară, George Soros. Este evident aici stereotipul autarhist-xenofob al „neamestecului în treburile interne”, oricare ar fi ele, propriu național-comunismului old-style; și, în al doilea rând, „birocrația bruxelleză”, care controlează și penalizează fraudele comise cu fondurile de coeziune primite de la Uniunea Europeană.

În treacăt fie spus, de la aderarea sa în 2004 și până în prezent, Ungaria a atras fonduri publice de la UE în valoare de aproape 50 miliarde €, cam tot atât cât a accesat și România (cifrele se schimbă mereu), dar cu un teritoriu și o populație de peste două ori mai mari. Caeteris paribus, în timp ce Ungaria a primit investiții străine directe private (ISD) în valoare de cca. 300 miliarde de €, în România, care a aderat la UE în 2007, au intrat numai cca. 80 miliarde de €.

 „Frăția” naționalist-comunistă

 Foto: premierul ungur Viktor Orban

 Totuși, „programul iliberal” al lui Viktor Orbán clamează ca „cel puțin 50% din sistemul financiar ungar să treacă în mâinile ungarilor. Nu în mâinile statului, ci în mâinile ungarilor”! – plonjând astfel de-a dreptul în retorica falacioasă a Constituției comuniste.

În ciuda drapajului său naționalist înșelător, persistă aici un echivoc constituțional profund, care străbate această specie a retoricii politice de aproape două secole. Dacă la comunistul Karl Marx și la discipolii săi „a se afla în mâinile statului” era totuna cu a se afla „în mâinile muncitorilor”, pentru naționaliștii de azi pare a fi totuna cu a se afla „în mâinile națiunii”. Colectiviști și etatiști ireductibili și unii și ceilalți, sinceri sau doar de fațadă, ei contestă deopotrivă virtuțile democrației liberale și ale economiei libere de piață, periclitând astfel drepturile și libertățile constituționale, precum și bunăstarea actuală și viitoare a concetățenilor lor.

Finalmente, însă, aceste idei politice grosiere nu sunt nici de speriat, nici de imitat. Ele sunt doar lucruri vechi îmbrăcate în haine care par noi…

 

*Cristian Ion-Popa este cercetător și secretar științific la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române „Ion I. C. Brătianu”.