Dan Dungaciu*
Războiul european astăzi este unul cultural. Expresia lui cea mai concretă este identitară, exprimată prin apariția curentelor, tendințelor și mișcărilor politice de această factură pe care le numim, cu un termen care poate însemna totul dar și nimic – populism. E o iluzie să punem criza UE pe seama unui inamic extern – fie el și de talia Rusiei. Că acesta lucrează intens la orice proiect menit să submineze coerența euro-atlantică sau cea europeană, este evident. Din punctul lui de vedere este firesc și logic.
Dar e mai mult decât atât. Avem de-a face, cum am mai sugerat în analizele noastre, de fenomene mai adânci, interne, de substrat, care au fost scoase la suprafață de catalizatori de tipul migrației, dar care macină evoluțiile politice și devin procese și expresii politice pe care le înțelegem mai greu sau le evacuăm urgent cu judecăți morale.
În realitate, războiul cultural la care asistăm este unul între o lume o formelor europene care nu își (mai) găsesc fondul național și o lume a fondului național care nu își găsește încă forma europeană.
Națiunea a murit! Trăiască națiunea!
Nihil obstat – „Nimic nu stă în cale” – sunt faimoasele cuvinte înscrise de cenzura catolică pe reversul paginii de titlu a volumului considerat apt de circulaţie, respectiv purificat de erori morale sau teologice. „Nimic nu îi stă în cale” – adică nimic nu îl poate opri să circule, nimic nu îl poate împiedeca să se manifeste.
În analiza noastră, aluzia și semnificaţia sintagmei sunt, evident, diferite: în ciuda nenumăratelor sentințe, insistente și abundente începând cu anii ’90, după care națiunea sau naționalismul au murit, timpul lor s-a scurs, momentul lor a trecut, asistăm astăzi la resurecția neașteptată, explozivă, intempestivă a unor fenomene cărora li se anunțase, solemn, decesul. Nu judecățile de valoare ne interesează aici – e bine, e rău, e dezirabil, e pernicios –, ci judecățile de realitate.
Cum a fost posibil? Cum se face că din America până în Rusia, din China până în Europa, curentele identitare, sub diverse forme și etichete, devin tot mai pregnante pe scena politică, asaltează mainstream-ul politic, iar mesajele de acest tip abundă? Lucrurile nu sunt niciunde mai evidente, prin contrast, decât în bătrânul continent, unde, în pofida tuturor așteptărilor și prognozelor, naționalismul, iată, bântuie din nou, precum odinioară o (altă) fantomă a lui Karl Marx (din Spania până în Ungaria, din Germania până în Italia, din Marea Britanie până în Franța, din Polonia până în Belgia).
Sfârșitul secolului trecut și începutul veacului nostru au marcat apogeul, „vârsta de aur”, poate, a studiilor despre națiune și naționalism. Abundența lucrărilor, dezbaterilor, personalităților mari, dominante, care au marcat domeniul, au făcut din cercetarea acestor subiecte o temă de prim plan. Literatura acumulată este enormă.
„Bufnița Minervei nu-şi începe zborul decât în amurg”, scria Hegel într-o carte faimoasă: „Abia în maturitatea realităţii idealul apare în faţa realului şi el îşi construieşte aceeaşi lume, sesizată în substanţa ei, în forma unui domeniu intelectual”.
În contextul dezbaterilor asupra naţiunii şi naţionalismului, vorba filosofului sugerează, aparent, un capăt de drum: abundenţa şi explozia de texte, volume sau articole, dedicată temei în înainte și după anii ’90 – „învăţătura despre cum trebuie să fie lumea”, cu expresia aceluiaşi filosof – ar marca „maturitatea”/apogeul fenomenului şi intrarea lui fatală, de acum înainte, în declin.
Aşa să fie? Diagnosticul era seducător, dar, deopotrivă, înşelător. A-l îmbrăţişa fără rest incumbă riscuri, indiferent de statura sau anvergura „inculpatului”. I s-a întâmplat până şi celebrului Eric Hobsbawm, care, invocându-l pe Hegel în 1990, se grăbea să anunţe că naţiunea şi naţionalismul devin din ce în ce „mai puţin importante”, că rolurile lor de aici încolo vor fi „mai degrabă minore”, mai mult, că termenii înşişi – „naţiune” şi „naţionalism” – nu mai sunt adecvați pentru a descrie fenomenele sau sentimentele pe care le desemnează (Hobsbawm 1992: 191-192)
I-au răspuns apoi marxistului britanic, infirmându-l, numeroşi specialişti ai chestiunii, dar, mai ales, evenimentele însele, după cum nu e greu să ne reamintim. În consecinţă, alura celor mai bine de două decenii care tocmai au trecut a subminat serios credibilitatea acestor pronosticuri, cel puţin în ceea ce priveşte evaluarea naţiunii şi naţionalismului – încă una dintre multele profeţii ratate ale marxismului (dacă vorbim de Hobsbawm) în ceea ce priveşte „chestiunea naţională”…
Europenii sunt la fel de europeni precum în…. 1992!
Fenomenul nu avea cum să se încheie, să se epuizeze, din moment ce sondajele europene, așa numitele Eurobarometre, care se derulează cu precizie de ceasornic din 1992 încoace, indică, incorect politic, dar sistematic și indiferent de starea socială și economică a continentului, că aproape 90% dintre europeni se declară „național și europeni” și „numai naționali”. Pe când cei „numai europeni” și „europeni și naționali” nu depășesc niciodată 10%.
În ultimul Eurobarometru accesibil, din 5 martie 2017, de pildă, la întrebarea „cum vă vedeți în viitor: numai european, european și național, național și european, numai național”, rezultatele sunt următoarele:
Eurobarometru: autoidentificare în 2017
- Numai european 2%
- European și național 7%
- Național și european 54%
- Numai național 35%
Constatăm, unii dintre noi nedumeriți, chiar stupefiați, că doar 2% dintre cetățenii europeni se simt numai europeni, iar aproape 90% dintre cetățenii europeni se simt, în autoidentificarea lor identitară, (și) naționali. Și aici apare o interogație evidentă. Discrepanţa care există din punct de vedere atitudinal între discursul unei elitei intelectuale şi populaţie este unul dintre elementele cele mai fascinate ale domeniului. O discrepanţă care trebuie recunoscută, cercetată şi asumată. Până la urmă, cei care vorbesc „în numele Europei și numai a Europei” vorbesc în numele a (doar) 2% dintre cetățenii continentului…
Ridicol de puțin. Pentru o comparație care complică și mai mult tabloul, să mai apelăm la niște cifre.
În 1992, momentul în care Eurobarometrele au început să fie publicate, datele erau următoarele.
Eurobarometru: autoidentificare în 1992
- Numai european 4%
- European și național 7%
- Național și european 48%
- Numai național 38%
Comparațiile sunt tulburătoare. După 26 de ani de procese europene integraționiste, după extindere, creșterea piețelor și a prosperității, demararea unor procese enorme de European-building, Euronews, programe Erasmus, Euro-loterie, drapel și imn european, președinte european și „ministru de externe”, azi mâine „armată europeană” etc. etc. constatăm posaci că nu s-a schimbat, substanțial nimic. Cel puțin în termeni identitari. Europenii au scăzut de la 11% la 9%, iar naționalii au crescut de la 86% la 89%. Este ca și cum întreg procesul european s-a derulat alături – dincolo sau dincoace – de preocupările și adeziunilor identitare ale populației bătrânului continent.
Cartea de faţă își asumă, fără prejudecăți, interogațiile de mai sus și pleacă de la aceste provocări cotidiene încercând să le deslușească sau, cel puțin, să pună, în raport cu ele, întrebările corecte. Pleacă de la realităţile de astăzi, dar coboară, tocmai în căutare de răspunsuri, către cele de ieri. Ceea ce urmează nu este explicit o teorie a naţiunii şi naţionalismului, ci, eventual, o tentativă de a propune un contur al unei posibile teorii (ale cărei jaloane le prezentăm direct sau indirect, prin comentarii și exegeze critice, în volum).
Lucrarea de faţă este în primul rând o defrişare critică a terenului, începând cu perioada modernă şi terminând cu provocările pe care stilul de gândire postmodern sau postmodernitatea ca atare le aduc naţionalului în variile aspecte ale sale. Totul, repetăm, plecând de la provocările de azi care pivotează în jurul chestiunii identității europene. Europa este și text, dar și pretext al cărții de față.
Ce s-a întâmplat şi se întâmplă cu relaţia dintre Europa şi naţiunile ei, pe toate palierele devenirii acestei relaţii – politice, economice, sociale, identitare – este o întrebare legitimă. Pe scurt, cartea pe care cititorul o răsfoieşte acum provine dintr-o asemenea somaţie: încercarea de a desluşi, până la nivelul unui contur teoretic utilizabil, un fenomen ubicuu şi percutant, care se încăpăţânează să-şi facă simţită prezenţa mai abitir, parcă, cu cât aceasta îi este negată.
(fragment din volumul Nihil Obstat. Elemente pentru o teorie a națiunii și naționalismului, în curs de apariție la Editura Libris.)
*Dan Dungaciu este membru al Echipei de Experți LARICS.