Foto: trupele ruse în retragere. Sursa aici.

Matei Blănaru*

S-a spus de mai multe ori, pe bună dreptate, că acum, în aceste condiții ale războiului din Ucraina, China privește cu maximă atenție tot ceea ce se întâmplă, analizează absolut tot, privește toate reacțiile și învață toate lecțiile pe care poate, atât în privința reacțiilor și măsurilor Occidentului, cât și în privința greșelilor Rusiei.

Acum, întrebarea sinceră care se pune este dacă facem și noi la fel. Dacă acceptăm opiniile diferite, dacă ne interesează și dacă suntem capabili să ne recunoaștem unele greșeli. Iar greșeala noastră majoră nu este sub nicio formă susținerea Ucrainei – Ucraina trebuie susținută într-un fel și Federația Rusă trebuie descurajată de a mai gândi lumea în termenii Imperiului Țarist sau Imperiului Sovietic, care au generat atât de multă suferință și au dus direct la moartea a zeci de milioane de oameni, ale căror consecințe încă le simțim și le vedem peste tot în centrul și estul Europei, care au creat monstruozități ca experimentul Pitești sau altele. Ci greșeala noastră majoră, aceeași ca a Federației Ruse, este una care se depistează mai greu, care se infiltrează pe un parcurs mai îndelungat, dar care, dacă nu este abordată corespunzător, duce la un singur rezultat – eșecul usturător. În cazul Rusiei, eșecul este până acum în război, în cazul nostru eșecul poate fi de altă natură, dar cel puțin la fel de usturător.

Așadar, despre o astfel de greșeală sau, mai bine spus, despre o astfel de vulnerabilitate, în privința căreia s-a greșit pentru că nu a fost abordată corespunzător la timp, vom discuta și noi aici, apărându-ne limpede ca într-o oglindă atunci când ne uităm la greșelile Rusiei.

Vedem cu toții cum Federația Rusă suferă eșec umilitor după eșec umilitor în Ucraina. Chiar dacă, poate, uneori, este greu să ne dăm seama în mod obiectiv despre situația de pe teren, pentru că suntem și în mijlocul unui război informațional, nu doar un război cinetic, pe teren, adevărul este mai mult decât limpede că războiul nu a mers deloc așa cum își dorea Federația Rusă, care a suferit înfrângeri după înfrângeri și pe teren și la nivel de imagine. Dar putem fi tentați să ne înșelăm în privința adevăratelor cauze ale acestor eșecuri. Poate părea inutil, mai ales în acest moment când totul pare să meargă bine pentru Ucraina și pentru restul Europei (dacă nu luăm în considerare pericolul nuclear), să ne mai gândim care sunt adevăratele cauze ale acestor înfrângeri de pe teren ale Federației Ruse, dar nu este deloc așa.

Și, mai ales dacă ne gândim la cantitățile uimitoare de armament de calitate primit de către Ucraina, la ajutorul dat de serviciile secrete occidentale, la antrenamentul furnizat de unele țări pentru militarii ucraineni, la drone Bayraktar, la sisteme HIMARS, la rachete Stinger, la rezistența ucrainenilor, la ajutorul umanitar sau economic trimis de o jumătate de glob Ucrainei și așa mai departe, ne putem face o impresie greșită despre ce poate sta într-adevăr la baza acestor înfrângeri ale Rusiei. Pentru că, înainte de HIMARS sau de lupta ucrainenilor, înainte de Stinger sau de Bayraktar a fost altceva care a zădărnicit planurile de la Kremlin. Iar învățarea din lecțiile oferite de greșelile altora este esențială pentru securitatea națională.

Așadar, ce a pregătit terenul pentru înfrângerile Federației Ruse din Ucraina? După 6 luni de război, care a fost până la urmă cea mai mare vulnerabilitate a Rusiei, cea care a pregătit terenul pentru actualele eșecuri?

Prezentul ne arată destul de limpede că adevărata vulnerabilitate a Rusiei nu a fost economia, așa cum credeau foarte mulți la început, adevărata vulnerabilitate a Rusiei nu sunt nici armele performante sau mai puțin performante, adevărata vulnerabilitate nu au fost nici stocurile de muniție, așa cum credeau alții, iată că adevărata vulnerabilitate nu a fost nici cea politică, externă sau internă, pentru că Federația Rusă încă mai are cu cine să poarte dialog la nivel internațional și chiar să facă afaceri profitabile, iar pe plan intern deocamdată regimul nu pare serios amenințat, ci adevărata vulnerabilitate a Federației Ruse a fost cea societală. Adevărata vulnerabilitate au fost oamenii.

Pentru că, de fapt, oamenii sunt cei care contează. Oamenii sunt cei care operau Moskva și radarele atunci când ucrainenii au atacat și scufundat nava amiral a rușilor din flota Mării Negre, oamenii sunt cei care operau antiaerienele și sistemele de interceptare, oamenii sunt cei care nu vor să lupte, oamenii sunt cei care iau decizii proaste pe câmpul de luptă, oamenii sunt cei care au analizat greșit situația de pe teren din Ucraina înaintea războiului, oamenii sunt cei care i-au spus lui Putin ceea ce a dorit să audă și tot oamenii sunt cei care au făcut planurile dezastruoase ale invaziei inițiale. Tot oamenii sunt cei care din cauza corupției și-au trimis soldații cu echipamente lipsă sau rații de hrană expirate încă din primele zile ale invaziei și tot oamenii sunt cei care au abandonat pe câmpul de luptă armament de ultimă generație al Rusiei, care acum va fi studiat cu interes de NATO.

Starea societății ruse. Din nou, în ciuda războiului informațional care se desfășoară din ambele părți, exemplele nesfârșite din presă ale unor cazuri ca cele de mai sus ne fac să considerăm că nu sunt cazuri izolate, ci sunt o oglindă a societății ruse. În continuare, analizăm starea societății ruse pe câțiva indicatori: rata și motivele divorțurilor, alcoolismul, economia, rata avorturilor, rata omuciderilor, consumul de alcool.

Rata divorțurilor. Iată cum arăta harta ratei divorțurilor în Europa conform datelor Eurostat din 2018. Este mai mult decât explicită.

Sursa: landgeist.com

După cum se vede, la fel cum spuneam și noi, nici societatea ucraineană înainte de război nu era cu mult mai bine decât cea din Rusia pe mulți indicatori, însă războiul a reușit să o catalizeze, pe când războiul, până acum, slăbește și mai mult societatea din Rusia.

Dintr-o altă analiză din presa rusă, disponibilă aici, avem date despre rata divorțurilor între anii 2011-2015, care scăzuse ușor în 2015 față de anii anteriori, însă pe fondul unei reduceri semnificative a numărului de căsătorii.

Sursa: otveta.com

Motivele divorțurilor. Dimensiunea dramei însă se poate întrezări din momentul în care ne uităm la motivele desfacerii acestor căsătorii. Iată ce spunea în privința motivelor aceeași analiză rusească din 2016 citată și mai sus: în 40% dintre cazuri motivul a fost dependența unuia dintre soți de alcool, iar în 23% motivul a fost lipsa condițiilor de trai decente. Nu de puține ori, 40% dependența de alcool de mai sus a fost generată de lipsa acestor condiții de trai decente. Iar în privința condițiilor de trai decente, statul rus, adică Putin, de 20 de ani ar fi putut face ceva, dar nu a făcut.

Sursa: otveta.com

Alcoolismul. În privința dependenței de alcool, o analiză disponibilă aici ne spune că lucrurile stau în felul următor la nivel mondial: Ungaria pe primul loc, urmată de Rusia și Belarus. Dar, ținând cont de faptul că societatea rusă și informațiile din ea sunt foarte bine controlate de către stat, nu știm cât de reale sunt cifrele și este foarte posibil ca multe cazuri să nu fie declarate și diagnosticate ca atare în mod oficial, imaginea adevărată este posibil să fie cea cu Rusia de departe pe primul loc.

Sursa: worldpopulationreview

Economia Rusiei. Deși economia Rusiei ar fi meritat aici o analiză mult mai amănunțită, noi nu facem acum totuși decât să cităm din două analize, unde se explică mediocritatea economică a Rusiei, faptul că din punct de vedere al PIB-ului/locuitor România este mult peste Rusia, stagnarea veniturilor și dependența de petrol și gaze. Iar starea economică precară este un motiv important pentru divorțuri, după cum am arătat mai sus, dar și pentru alcoolism, afecțiuni psihice sau fizice, contribuind cu siguranță și la rata avorturilor sau omuciderilor. Aici trebuie să luăm în considerare și diferența uriașă de dezvoltare și de nivel de trai între mari centre urbane ca Sankt Petersburg sau Moscova și restul Rusiei.

Rata avorturilor. Iată unde se situează Rusia, conform datelor din 2014, pe o listă a celor mai mari rate a avorturilor. Este în top, într-o companie „selectă”, urmată imediat, poate nu întâmplător, de Transnistria.

Sursa: johnstonsarchive

Următoarea statistică este în privința procentului avorturilor din totalul sarcinilor, având date mai recente de această dată, și Transnistria și Rusia sunt din nou în top, cu un procent halucinant, în compania unor state sau teritorii ca Groenlanda, China, Cuba sau Guadelupa. Nici Marea Britanie nu este foarte departe.

Sursa: johnstonsarchive

Rata sinuciderilor. Iată încă o statistică dramatică la care Federația Rusă ocupă unul dintre primele 10 locuri din lume, și anume în ceea ce privește rata sinuciderilor. Cuvintele sunt de prisos și nu are rost să accentuăm importanța acestei statistici pentru a descrie starea dintr-o societate.

Sursa: worldpopulationreview

Rata omuciderilor. În ceea ce privește rata omuciderilor, conform datelor despre omucideri din 2017 (deci înainte de actualul război), Rusia era pe primul loc în Europa, urmată îndeaproape de Ucraina, Lituania și Letonia.

Sursa: theglobaleconomy

Ca să ne facem însă o idee despre adevărata dimensiune a problemei, trebuie spus că pe respectivul site se găsesc disponibile datele pentru rata omuciderilor între 1990 și 2017 și, în afară de un singur an, 1997, când pe primul loc la omucideri a fost Albania, în absolut toți ceilalți ani cuprinși în statistică între 1990 și 2017 Rusia a fost pe primul loc, de cele mai multe ori la mare depărtare de locul 2. Aceasta spune ceva despre societatea de acolo, indiferent de ceea ce cred unii sau alții. Iar dacă, așa cum vedem și în ultima vreme, mai luăm în considerare tot felul de „accidente” cărora cad victime diverși oameni din Rusia, adevărata rată a omuciderilor este probabil chiar mai mare.

Indiferent unde stăm, aceasta este o imagine a unei societăți slăbite, în suferință și în destructurare. Să nu ne facem iluzii, deși noi, în România, stăm mult mai bine la toți acești indicatori de mai sus, încrederea în instituțiile statului, un alt indicator foarte important pentru o societate, este extrem de mică și în scădere dramatică, după cum arată ultimul Barometru de Securitate a României publicat de LARICS. Iar pe de altă parte, majoritatea statelor occidentale stau la fel de prost ca Federația Rusă în privința multor indicatori de aici.

Din cele de mai sus se poate astfel vedea destul de limpede că și discursul pretins conservator, religios, moral, al Federației Ruse, care poate că a păcălit pe unii, nu a fost decât asta: un simplu discurs strategic, care în loc să apere valorile pe care pretinde să le susțină pe plan extern, în interese proprii strategice, le distrugea pe plan intern prin propriile politici societale. Exact la fel cum pe plan intern, înainte de alegeri, Vladimir Putin promitea: „Înainte de alegeri, Putin a făcut promisiuni. „Trebuie să acționăm decisiv pentru prosperitatea cetățenilor noștri. Să rămânem în urmă este principala amenințare, acesta este dușmanul nostru“, le-a spus rușilor președintele lor. A promis că va înjumătăți numărul cetățenilor care trăiesc în sărăcie, acum de 20 de milioane, și că va majora cu 50% PIB-ul per capita până la mijlocul următorului deceniu.”

Comentarii. Așadar, dincolo de lipsa de pregătire adecvată a planurilor de război ale Federației Ruse, dincolo de judecata greșită a răspunsului populației locale la declanșarea invaziei, mai puțină lume a observat că de fapt ceea ce este adevărata cheie a înfrângerii Federației Ruse se afla pe teren chiar de dinainte de începutul războiului – și anume starea societății ruse în ansamblul ei. Starea de sănătate fizică și psihică, starea economică, educațională, psihologică, socială, morală a populației din Federația Rusă, care se răsfrângea bineînțeles și asupra membrilor din forțele armate și a elitelor.

Dacă, pe de o parte, este drept că această situație și impactul ei dezastruos asupra campaniei ruse puteau fi cu greu estimate înaintea războiului, acum, după ce vedem ce s-a întâmplat, la fel de drept este că nu mai avem nicio scuză ca să nu învățăm din greșelile Rusiei și să nu abordăm și noi aceste probleme societale ale noastre și să le rezolvăm înaintea unor eventuale alte crize (nu neapărat războaie).

Iar această lecție ar fi bine să fie învățată și de conducătorii de la noi și din alte părți. Dacă, pe de o parte, atunci când ai nevoie de voturi ca să rămâi la putere cu orice preț este mult mai ușor să faci asta când ai o populație demoralizată, sărăcită economic și educațional, dependentă de ajutoare sociale, dependentă de o mass media controlată de stat în Federația Rusă sau, în Occident, controlată ideologic sau de diferite partide ș.a.m.d., populație pe care o poți manipula astfel extrem de ușor așa cum dorești, pe de altă parte aceeași societate mult slăbită, aceeași populație dezarticulată, în vreme de război nu este cel mai bun soldat, ca să folosim un eufemism, sau în timp de crize nu este cel mai bun cetățean.

Cu alte cuvinte, nu te poți aștepta să dezarticulezi, să destructurezi, să slăbești până la disoluție prin tot felul de mijloace o societate timp de zeci de ani, iar apoi să pretinzi ca această societate să lupte pentru tine sau chiar pentru ea însăși. Pentru că nu o va mai face. Aceasta este lecția pe care trebuie să o învețe clasa politică de la noi. Pentru că, timp de zeci de ani, începând chiar de la încurajarea, e drept, nu explicită, dar implicită, a cetățenilor români să emigreze, milioane de astfel de cetățeni români aducând acum plusvaloare pentru alte state, clasa politică de la noi și reprezentanți ai Statului Român exact asta au făcut.

Sigur că în ciclurile electorale le-a fost mult mai ușor să câștige alegeri, după ce unii dintre cei mai capabili, educați sau integri membri ai societății noastre au plecat din țară sau, într-un fel sau altul au renunțat, demoralizați.

Sigur că populația rămasă este mult mai ușor să fie influențată acum de campanii de comunicare puternic ideologizate, de instituții de mass media departe de a fi obiective, puternic ideologizate și unele dintre acestea sau doar portavoci ale unor diferite partide sau grupuri de interese.

Sigur că o societate ațâțată împotriva ei însăși, dreapta vs. stânga, stânga vs. dreapta, vaccinată vs. nevaccinată, creștină vs. atee, LGBTQ vs. „intolerantă”, „extremistă”, „modernă” vs. „Evul Mediu” etc. este mult mai puțin capabilă să facă front comun atunci când în plină criză energetică se fac afaceri în defavoarea securității energetice naționale.

Sigur, o societate slăbită ca cea a Federației Ruse, alcoolizată, după cum tot vedem la știri (dincolo de clișee, aceasta este o reală problemă acolo, după cum am arătat), dependentă de minciunile și narațiunile mass media de acolo, pe deplin controlabilă și care nu se mai întreabă nimic, a fost foarte bună pentru Vladimir Putin, clica de acoliți de pe lângă el, oligarhii și partenerii occidentali ca Germania sau Franța, care au făcut afaceri foarte profitabile acolo în detrimentul simplilor cetățeni ruși și al avutului public, al dezvoltării lor, a fost foarte bună timp de zeci de ani pentru ca toți aceștia să își continue nestingheriți afacerile și interesele și să înconjoare lumea pe iahturi de sute de milioane de euro. Dar atunci când vine vorba despre război este altceva.

Aceeași lecție trebuie să o învețe și clasa politică de la noi – fără o societate unită, fără o societate puternică, ne putem trezi în ceasuri de cumpănă că ne vom întreba la fel cum se întreba armata din Taiwan la un moment dat, prinsă între dorința de a fi independenți sau, cel puțin, măcar nu conduși de comuniști, și apartenența lor etnică si culturală la spațiul chinez: „noi pentru cine luptăm?”

Acum nu trebuie să ne facem iluzii că societatea ucraineană, pe care foarte multă lume o admiră acum, era cu mult altfel decât cea rusă la începutul războiului – după cum am arătat mai sus, pe unii indicatori, deloc. Era și ea slăbită de lipsă de oportunități, de lipsă de educație, de resurse materiale, de interesele unor oligarhi autohtoni sau străini, de o clasă politică extrem de coruptă și care își urmărea propriile interese. Dar societatea ucraineană a putut să se catalizeze în condițiile în care ea a fost cea atacată, în condițiile în care nu a fost abandonată de vârful clasei politice în momentele de cumpănă, în condițiile în care cenzura ideologică nu i-a interzis să vorbească despre „identitate națională” și mai ales în condițiile în care are raliate în spatele ei și o ajută economic, militar, din punct de vedere al narațiunilor, umanitar, toate statele Occidentului, incluzând SUA, cea care este încă cea mai mare putere a lumii.

Deci în aceste condiții și-a revenit, cu greu, cu un preț foarte mare, societatea ucraineană, la fel cum și-a revenit și URSS în Al Doilea Război Mondial, după o serie de înfrângeri devastatoare în fața germanilor, după un faimos discurs al lui Stalin în care le spunea „frați și surori” celor pe care până atunci îi trimisese în gulaguri și după ce Occidentul a început să livreze exact ceea ce livrează și astăzi Ucrainei – ajutor economic, industrial, ajutor militar direct, ajutor de intelligence direct, ajutor umanitar direct, ajutor alimentar direct. În ciuda unui titlu cel puțin curios din presa americană de acum câțiva ani, respectiv „Don’t forget how the Soviet Union saved the world from Hitler” în Washington Post, doar cu ajutorul occidental și-a revenit societatea sovietică de atunci și a reușit să învingă Germania lui Hitler. Dar astăzi nimic din toate acestea nu mai ajută Federația Rusă, iar propria ei societate, neglijată, batjocorită de Putin și acoliții lui timp de zeci de ani, secătuită material, psihologic, intelectual, moral, acum, când trebuie să lupte, se vede exact în ce stare este.

Asta nu înseamnă că totul s-a sfârșit și nu trebuie să ne bucurăm prea devreme – în afară de scenariul sumbru al unor lovituri nucleare, pe care nicio parte nu îl exclude, mai trebuie să luăm în considerare resursele de suferință pe care le poate îndura societatea rusă, resursele de cruzime de care pot da dovadă elitele ei, iarna care va veni, dar și greșelile de abordare pe care le poate face Occidentul sau ucrainenii, în contextul euforiei contraatacurilor actuale reușite care înflăcărează foarte mult spiritele și imaginația tuturor, greșeli care pot iarăși cataliza societatea rusă, plus multe alte variabile, care pot da încă rezultate surprinzătoare în situația actualului război.

Dar toate cele de mai sus, în acest context, au arătat exact ce înseamnă o societate slăbită, cum arată și cum luptă ea. Rămâne de văzut ce fel de societate ne dorim noi să avem. Dacă în privința Afganistanului, într-o analiză precedentă disponibilă aici, am arătat care sunt greșelile care au dus la căderea acestuia și pe care le facem și noi și ar trebui să ne oprim, iată că și din neputința actuală a Rusiei ar trebui să tragem învățămintele care trebuie, înainte de a fi prea târziu.

Din nou, adevărata vulnerabilitate a Rusiei nu au fost aviația, rachetele, navele, gloanțele, ci adevărata vulnerabilitate a ei au fost cei care le operau sau cei care alegeau să se predea în loc să lupte. Iar asta este și cea mai puțin vizibilă vulnerabilitate, dar și cea mai gravă. Pentru că, deși este limpede că toate acestea contribuie și ele în mod covârșitor, noi ne putem lăuda că de fapt noi suntem cei decisivi, că HIMARS-ul sau Stinger sau eroii ucraineni sau una ori alta, în timp ce nu vrem să observăm că adevărata vulnerabilitate a Rusiei nu a fost cea militară, nici măcar cea economică, după cum încă se vede, ci adevărata vulnerabilitate a Federației Ruse a fost cea societală. Vulnerabilitate pe care o avem și noi și pe care, cu inconștiență, o agravăm atât în România, cât și în restul Occidentului.

Pericolul intern. Iar noi, ca și România, ca și Occident, ne îndreptăm în aceeași direcție, doar că o facem cu mijloace diferite – în loc de alcoolism, de rată uriașă a sinuciderilor sau omuciderilor care destructurează o societate, pe unele dimensiuni noi avem ideologii care se luptă între ele și ne fracturează societățile. Avem comunicări publice sau strategice care nu mai urmăresc unitatea societății, nu mai urmăresc „menținerea liantului social”, așa cum spunea Pierre Zémor că ar trebui (Zémor, Pierre. 2003. Comunicarea publică. Iași: Institutul European, p. 27), ci avem de multe ori comunicări publice care urmăresc cu totul altceva, de la interese personale, politice, până la interese ideologice. Iar toate acestea de multe ori converg, în detrimentul „menținerii liantului social”, care nu mai intră în niciun calcul și lipsa acută de încredere în instituțiile Statului Român și reprezentanții lor devine un adevărat pericol pentru noi toți. Conform aceluiași Barometru de Securitate a României citat mai sus, 87% dintre cetățenii români cred că lucrurile în țară merg într-o direcție greșită. Este un procent halucinant.

Astfel, demoralizarea, uneori lipsa de perspective adevărate, dezamăgirea oamenilor care nu se văd reprezentați așa cum ar trebui, ei și adevăratele lor interese și preocupări, nu cele servite de unele instituții de mass media și de către diverse ideologii, par să fie la fel și în societatea noastră și în cea rusă.

Priorități ideologice. Ca să dăm un exemplu de nereprezentare adecvată a unor reale interese și priorități ale societății, iată ce priorități ideologice au unele elite actuale în privința educației, care este un element esențial în asigurarea securității unei țări pe termen mediu și lung –acum prioritățile sunt să introducă în școli un manual despre ideologia de gen (care, în ciuda titlului, se referă la ideologia de gen și nu se referă doar la egalitatea între femei și bărbați – egalitate între femei și bărbați care din păcate încă este, într-adevăr, o problemă serioasă și în societatea noastră și care cu siguranță trebuie abordată ca atare și rezolvată). Însă această ideologie de gen devine o prioritate, iată, în timp ce identitatea națională a României este trunchiată în manuale, după cum arăta și Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, atunci când spunea că „Ne ferim, la nivelul programelor și manualelor, de numele de România, blamăm sentimentul național și patriotismul, confundându-le cu naționalismul excesiv, cu xenofobia, cu șovinismul.”

Iar în acest timp unele elite se fac că nu observă că lângă noi se duce un război inclusiv pentru identitate națională, în timp ce lângă noi identitatea națională este cea care îi face pe ucraineni să reziste, în timp ce românii doresc și ei în majoritate ca Europa să fie totuși o Europa a națiunilor, conform aceluiași Barometru de Securitate. Admirăm rezistența ucrainenilor, în timp ce noi refuzăm să facem același lucru, adică să favorizăm o identitate națională care unește o societate împotriva oricăror pericole, iată, chiar dacă acest pericol se numește Federația Rusă. Iată care sunt prioritățile unora în timp de război, în prag de iarnă, în plină criză a energiei, a prețurilor, a alimentelor. Strict din punctul de vedere al securității naționale și al politicilor securitare, mai ales în acest context, toate lucrurile, prioritățile și tendințele de acest fel sunt absolut halucinante.

Încă o lecție pe care se pare că unele structuri puternic ideologizate refuză să o învețe, persistând în clișeele lor ideologice, care fracturează societăți, care polarizează, în loc să unească. În timp ce alte structuri, iată că par să realizeze importanța identității naționale, așa cum ar părea să indice un discurs recent. Or, acest discurs recent observă exact ceea ce observam și noi: există un real pericol, un real risc în polarizarea crescândă, radicalizarea crescândă, care, adăugăm noi, au printre cauze puternice impulsuri date de diferite ideologii. Pentru că, în mod ironic-paradoxal, în ciuda a ceea ce se pretinde, ideologiile sunt în general intolerante: atât față de alte ideologii, cât și față de orice oponență sau nealiniere.

Noi tindem să privim doar regimul comunist de la Beijing drept un colos rigid ideologic (ceea ce și este, însă doar pe plan intern, nu și extern), în timp ce propriile noastre societăți devin tot mai puternic ideologizate atât cu ideologii progresiste de stânga, care emană uneori politici dezastruoase pentru două continente, cât și ideologii de extremă dreaptă, care inflamează spiritele în lume, ca de exemplu cea a regimului Erdogan din Turcia, combinația de ideologii islamistă și naționalistă din Iran, care iată ce fac propriului popor și, mai ales, femeilor de acolo, sau ideologia islamistă a talibanilor din Afganistan.

Revenind, exemplele de mai sus au fost expuse ca să arate că atunci când adevăratele interese și preocupări ale oamenilor sunt neglijate, sunt deturnate, societatea începe să se desprindă de conducători, cu efecte dezastruoase posibile pe viitor. Conducătorii se discreditează pe ei înșiși, dar și instituțiile reprezentate de ei atunci când denaturează și nu reprezintă aceste adevărate interese și preocupări ale societății, ceea ce este de altfel și în fișa postului lor.

Pe de o parte, asta este și ceea ce a încercat Putin să regleze atunci când a proclamat cele patru regiuni, Cherson, Zaporojia, Donețk și Lugansk, ca făcând parte din Rusia. Dincolo de pregătirea terenului pentru o eventuală (improbabilă totuși) lovitură nucleară, el încearcă să catalizeze societatea rusă și să îi facă pe ruși să creadă că luptă de fapt pentru Rusia, pentru „apărarea patriei”. Dar este doar o mimare, menită să obțină efectele obținute de Stalin în Al Doilea Război Mondial, însă în cu totul alte condiții. În societatea rusă, după zeci de ani de prefăcut că face ceea ce trebuie, nimeni nu îl mai crede. Oamenii se pot preface și ei o perioadă că îl cred, de teamă sau din interes sau din ambele, dar atunci când vine vorba despre viața lor amenințată în mod direct, realitatea cruntă a războiului îi trezește un pic la realitate și se vede cât de mult îl mai cred. După zeci de ani de mimare a interesului pentru societate, după zeci de ani de nesocotire a adevăratelor interese și nevoi ale societății ruse, acum nimeni nu mai crede această nouă mimare.

Sună cunoscut? Din acest punct de vedere exact așa este astăzi și societatea românească și multe societăți occidentale. După zeci de ani de mimare a interesului pentru adevăratele nevoi ale oamenilor, aceștia nu mai cred. Nivelul de neîncredere din societate este unul uriaș, nesocotit cu inconștiență atât de trusturi de mass media, care fac opusul a ceea ce ar trebui să facă, cât și de clasa politică, ce face chiar opusul a ceea ce ar trebui să facă.

Dar toate aceste probleme actuale ale Federației Ruse de pe câmpul de luptă sunt lucruri care pot păcăli, pentru că pe timp de relativă stabilitate și pace se află sub radarul percepției superficiale, dar pe timp de criză și de război apar dintr-odată la suprafață. Exact același lucru l-a păcălit și pe Putin și chiar pe Ceaușescu, într-o oarecare măsură – dintr-un soi de inerție, societatea dă o oarecare durată de timp impresia că va rămâne așa la nesfârșit, că poate fi controlată astfel la nesfârșit, că poate fi neglijată, slăbită la nesfârșit, ceea ce face ca elitele de acolo să creadă că totul este bine și că se pot baza pe ea. Până când elitele merg cu un pas prea departe sau până când apare o criză majoră. În aceeași situație a fost Putin ieri și în aceeași situație suntem și noi astăzi. O societate pe perfuzii nu poate fi ținută așa la nesfârșit, ori moare, ori se însănătoșește. Trebuie oprită sângerarea și trebuie pusă pe picioare. Și, la fel ca în medicină, trebuie să îți și pese de ea, pentru că nu este doar un amalgam de celule, de carne, sânge și oase, așa cum cred unii sau alții. Oamenii sunt mult mai mult de atât. Desigur, atunci când nu îi privești cu dispreț sau cu superioritate, așa cum a făcut și Putin, așa cum fac și alții.

Tocmai de aceea cea mai mare greșeală pe care am putea să o facem noi ar fi să confundăm lucrurile între ele și, cuprinși de o euforie a unor victorii, să credem că marea vulnerabilitate a Federației Ruse a fost cea militară sau cea economică sau politică sau oricare alta, în loc de cea societală. Și, cuprinși de această euforie, să nu cumva să facem ceva și să îl ajutăm pe Putin să mobilizeze într-adevăr societate rusă. Probabil că aceasta ar putea fi cea mai mare greșeală pe care am putea-o face acum. Acesta poate fi, bineînțeles, pe lângă amenințarea nucleară, cel mai mare pericol în acest moment.

Sursa: tenable

În final, probabil că trebuie să ne întrebăm și noi unde merge societatea noastră, „Quo vadis?”. Unde mergem noi, unde vrem să mergem cu această slăbire continuă a societăților noastre, de parcă nu ne-ar mi păsa nici de ziua de mâine, nici de oamenii obișnuiți de lângă noi, ci doar de luptele noastre politice sau ideologice de astăzi? Ci doar de inserarea a încă unui capitol motivat ideologic în manualele copiilor, în timp ce părinții lor nu au cu ce încălzi locuințele la iarnă sau sunt împovărați de rate la bănci. În timp ce nevoile și interesele oamenilor obișnuiți sunt neglijate și trădate în mod consecvent de zeci de ani, și nu numai în România, preocupările pentru unele politici interne cu totul ne-esențiale au făcut ca societățile noastre occidentale să fie luate în derâdere în două treimi din lume. Cu efecte potențial dramatice, pentru că ce vine din acele direcții cu siguranță nu ne vrea binele. Din nou, „Quo vadis” societatea noastră?

*Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.