Binomul Plahotniuc-Dodon. Cronica unei manipulări de stat

Dan Dungaciu*

„Problema nu e în faptul că dracul e negru, ci că îngerii nu sunt foarte albi.” (Vladimir Plahotniuc)

Principala șmecherie a diavolului, spunea cineva, este să ne convingă că nu există. Principala șmecherie politică a diavolului în R. Moldova este să ne convingă că acolo se petrece o bătălie între Bine și Rău, între Vest și Est, între pro-români și pro-ruși. Nimic mai fals. Dar dacă în viața de zi cu zi manifestările diavolului sunt indirecte, insidioase și obscure, în Republica Moldova diavolul manipulator are chipul concret al unor politicieni de la Chișinău. Mai exact, al binomului Plahotniuc-Dodon. Adică al celor care, în tandem, conduc astăzi R. Moldova. De aici și ideea din titlu, că manipularea a ajuns să capete în stânga Prutului chipul unei manipulări de stat.

Să vedem mai concret cum.

1. Scenariul (vechi al) unei manipulări (noi)

Principala acțiune de manipulare a liderilor de la putere de la Chișinăului în acest moment este să ne convingă de următoarele:

• În Republica Moldova există o polarizare evidentă care capătă dimensiuni politice, geopolitice și chiar morale: Binele și Răul, Vestul și Estul, pro-românii și anti-românii. Expresia acestor tabere ar fi majoritatea guvernamentală girată de Partidul Democrat (Vladimir Plahotniuc) și Președinția (Igor Dodon).
• Cele două entități politice sunt ireconciliabile din toate punctele de vedere, se luptă surd, dacă nu de-a dreptul explicit, pe scena politică moldovenească, căci reprezintă puncte de vedere diametral opuse. După câștigarea alegerilor prezidențiale, Igor Dodon se află în ofensivă, dar Vladimir Plahotniuc se lupă dârz să îi țină piept, ridicând din noroi steagul pro-european scăpat din mâinile (puse în cătușe) ale fostul premier Vladimir Filat.
• Bătălia cea mare care stă să vină este cea a parlamentarelor din 2018, în care cele două forțe se vor confrunta fără rest. Până atunci, fiecare încearcă să o șubrezească pe cealaltă, să îi diminueze ponderea, vectorul geopolitic și, în general, să o slăbească în perspectiva alegerilor parlamentare. Lupta pentru majoritatea parlamentară în 2018 capătă dimensiunile unei dispute apocaliptice, un spectacol în fața căruia aliații trebuie să se implice – și să plătească! – fără să pună întrebări, cârcotașii trebuie să tacă, iar corul să cânte eroismul celor care se află de partea Binelui (politic, geopolitic și moral).
• România și spațiul euroatlantică trebuie să fie de partea Binelui, adică de partea celor care sunt „pro-europeni” și, implicit, împotriva Răului reprezentat de Igor Dodon și Partidul Socialiștilor. Mai mult, trebuie să aibă încredere fără rest în forța Binelui din R. Moldova (a se citi Partidul Democrat al lui Vladimir Plahotniuc) care se poate ocupa eficace de neutralizarea lui Igor Dodon. În plus, pe cale de consecință, Bucureștiul nu trebuie să își bată capul cu declarațiile sau gesticulațiile anti-românești ale lui Igor Dodon, cu vizitele la Moscova sau la Budapesta, ci trebuie, cum ne spune Vladimir Plahotniuc explicit – „să le ignore”. Nici mai mult nici mai puțin.
• Acest tablou în tușe morale, alb-negru, este, evident, un fals. O manipulare grosolană pe care însă, în urma ultimelor evoluții de la Chișinău, nu o mai poate crede sau susține nici cel mai naiv observator al realităților de peste Prut. Pe fond, problema nu este că diavolii sunt negrii – cum s-a exprimat chiar Vladimir Plahotniuc într-o discuție telefonică cu fostul premier Valeriu Streleț -, ci că îngerii (binelui) nu sunt foarte albi. Iar, priviți de la București, nu sunt chiar deloc albi…

Avem de-a face, în realitate, cu cea mai mare manipulare din spațiul public românesc legată de percepția realităților din R. Moldova.

Să vedem de ce.

2. Binomul Plahotniu–Dodon

Relaţiile dintre Vlad Plahotniuc şi Igor Dodon sunt în realitate de altă factură. Chiar dacă uneori cu cuţitele ascunse la spate, înţelegerile dintre cei doi sunt la ordinea zilei, strategice, profunde şi elocvente. Cine le ignoră nu a înţeles nimic din dinamica politică şi geopolitică de peste Prut. După cum a relatat deja presa de la Chişinău, relaţiile dintre Vlad Plahotniuc şi Igor Dodon sunt vechi şi bazate pe legături nu tocmai principiale, care merg de la politică – marile privatizări de la stat ale lui Vlad Plahotniuc pe când Igor Dodon era la conducere Ministerului Economiei (2006-2009) – până la cele politice – defecţiunea lui Igor Dodon din Partidul Comuniştilor (2012) şi votarea preşedintelui Nicolae Timofti alături de coaliţia proeuropeană (moldNova, „Legăturile lui Dodon cu Plahotniuc, Şor şi Usatîi. Parteneriatele şi afacerile din trecut”, 10 noiembrie 2016).

Nu mai insistăm asupra acestor aspecte, ne limităm aici doar la parteneriatul strategic dintre cei doi după decizia lui Igor Dodon de a candida la funcţia de preşedinte.

Iată principalele elemente ale unui tablou elocvent:
Susţinerea politică a lui Plahotniuc pentru candidatul prezidenţial Dodon. La alegerile prezindenţiale din Republica Moldova, Vlad Plahotniuc a votat cu şi l-a sprijinit pe Igor Dodon, asta în pofida declaraţiilor pentru presă. Şi nu e nevoie să invocăm aici modul în care presa asociată liderului Partidului Democrat a reflectat campania electorală – evident în favoarea lui Igor Dodon -, ci să constatăm un element evident. Maia Sandu ajunsă preşedinte ar fi însemnat surmontarea celor 10% care o despărţeau de Igor Dodon în turul întâi. Dacă făcea asta, declanşa un val public şi politic fără precedent, care NU avea cum să se oprească doar la prezidenţiale. Călare pe acest val, Maia Sandu ar fi invocat „lipsa de legitimitate” a majorităţii parlamentare de atunci (turul doi al prezidenţialelor s-a derulat doar între candidaţii Opoziţiei) şi ar fi putut chema lumea în stradă şi declanşa alegerile anticipate. În acest caz, al anticipatelor, PD-ul lui Lupu/Plahotniuc pierdea o bună parte din puterea din parlament, era expulzat de la guvernare, cu toate consecinţele de care decurg de aici. Aşa cum s-a petrecut cu alţi „oligarhi” în R. Moldova, Vladimir Plahotniuc ar fi trebuit, probabil, să plece peste graniţă. (În RM, după cazul Filat, cine pierde puterea riscă să piardă totul). Era evident că obiectivul lui Plahotniuc era evitarea cu orice preţ a anticipatelor. Şi înfrângerea Maiei Sandu a fost în avantajul său neîndoielnic. Victoria lui Igor Dodon în alegeri i se datorează – iar asta a fost o bază bună de plecare într-o negociere mai amplă.
Numiri de ambasadori. Primul pas evident în care preşedintele Igor Dodon a fost luat în serios a fost oferirea oamenilor săi a două poziţii strategice de ambasadori în spaţiul fost-sovietic, respectiv Ambasada Republicii Moldova în Federaţia Rusă (Andrei Neguţă, consilier al Preşedintelui Dodon) şi Ambasada Belarusului (Victor Sorocean, deputatul socialist). Prin aceste poziţii Igor Dodon s-a întărit politic în primul rând în perspectiva alegerilor parlamentare din 2018.

Numirea omului lui Plahotniuc la Moldova Gaz. Un element crucial în înţelegerea nu doar a relaţiei Vladimir Plahotniuc – Igor Dodon, dar şi a configuraţiei politicii interne şi externe moldoveneşti este numirea, pe 9 februarie 2017, a omului lui Vlad Plahotniuc, Vasile Botnari (foto dreapta), la şefia Moldogaz. Două lucruri sunt esenţiale aici. Primul, că Moldova Gaz este de departe cel mai mare agent economic al RM, cu o cifră de afaceri de ordinul a sute de milioane de euro, o veritabilă perlă a coroanei în economia şubredă a republicii. Al doilea aspect este că, candidatura propusă de guvern, trebuie să aibă aprobarea deţinătorului Moldova Gaz, adică Gazprom. Întrebările fundamentale sunt două. 1. dacă Vladimir Plahotniuc este proeuropean şi „omul americanilor”, care cooperează şi lucrează cu aceştia pe faţă, cum se face că Gazprom îi pune omul în fruntea bucatelor financiare ale republicii? Adică la sursa cea mai mare de venituri care există în RM? 2. Dacă Igor Dodon este, pe de-o parte, omul ruşilor, girat de aceştia şi susţinut pe faţă, şi, pe de altă parte, inamicul public numărul unu al lui Vladimir Plahotniuc, cum se face că acesta nu a putut opri numirea omului lui Plahotniuc la Moscova prin reţelele sale de influenţă? Răspunsul este evident doar dacă schimbăm grila de lectură falsă pe care un tip de propagandă insidioasă încearcă să o acrediteze. În realitate, cei doi nu sunt inamici, ci parteneri care negociază şi colaborează pe chestiunile majore. Iar numirea omului lui Plahotniuc la sursa de bani şi de putere numită Moldova Gaz este – a spus-o explicit inclusiv fostul premier de la Chişinău Ion Sturza – rezultatul unui negocieri esenţiale între Moscova şi Chişinău, intermediat şi girat de Igor Dodon. Chestiunea are şi alte ramificaţii legate de o eventuală restructurare a datoriei RM către Gazprom cu incidenţe politice şi financiare evidente .Numirea judecătorului de la Curtea Constituţională şi negocierea listelor de judecători. Pe data de 3 mai 2017, guvernul a aprobat numirea Victoriei Iftodi în funcţia de Judecător la Curtea Constituţională (CC), pe un termen de şase ani. Victoria Iftode a fost ministru justiţiei în timpul guvernării comuniste (2004-2006), iar numirea acesteia s-ar fi făcut, conform presei de la Chişinău, în urma unor negocieri între guvern şi preşedintele Igor Dodon. Nu e singura cooperare în acest domeniu: se negociază, se pare, şi „sferele de influenţă” la întocmirea listelor cu judecătorii instanţelor judecătoreşti sau preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti – care se numesc în funcţie, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, de către preşedintele RM Igor Dodon.

Schimbarea sistemului electoral. Binomul Plahotniuc-Dodon a ieşit cel mai bine l-a suprafaţă cu ocazia schimbării sistemului electoral din RM. Liderul PDM, Vlad Plahotniuc, a anunţat luni, 6 martie, despre iniţierea unei campanii de informare privind necesitatea implementării sistemului electoral uninominal. Se fac „sondaje” de opinie care ar arăta că populaţia doreşte acest lucru în proporţie de circa 80%, se declanşează o campanie mediatică extrem de consistentă (şi costisitoare). Argumentul politic al votului uninominal sunt evidente pentru Vladimir Plahotniuc şi partidul său. Confruntat cu perspectiva reală de pierdere a alegerilor parlamentare, fără perspective de a atrage electorat suficient inclusiv pentru o coaliţie de guvernare majoritară, se optează pentru… schimbarea regulilor de joc. Modelul a fost alegerile din regiunea găgăuză unde, cu un singur deputat explicit, PD a reuşit în timp câştigarea majorităţii prin coruperea şi atragerea celorlalţi deputaţi. Votul uninominal ar fi deschis asemenea perspective pentru întreaga republică, una în care majorităţile să fie câştigate ulterior, nu doar pe câmpul de bătălie electoral. Reacţiile interne şi externe sunt dure, jocul liderului PD era străveziu, Partidul Liberal, partener de coaliţie, declară că nu votează. Ideea votului uninominal se îndreaptă spre eşec vădit. Şi acum intervine o mişcare politică fără precedent. Salvatorul lui Vlad Plahotniuc nu este altul decât… Igor Dodon. Adică partidul acestuia, respectiv Partidul Socialiştilor. Mai concret, pe 19 martie 2017, Igor Dodon anunţă iniţiativa introducerii unui sistem electoral mixt, iar a doua zi socialiştii se conformează şi înregistrează un proiect în acest sens deşi anterior declarau că nu vor accepta aşa ceva. Pe 5 mai 2017 se votează în Parlamentul RM proiectul socialiştilor. Surprinzător e altceva. Igor Dodon şi partidul său sunt acreditaţi pe actualul sistem de vot (vot pe liste) cu majoritatea votului popular. În condiţiile în care socialiştii nu se află la guvernare, deci se presupune că nu vor fi printre cei care delimitează colegiile uninominale, ideea modificării sistemului de vot este pur şi simplu de înţeles. Un partid care poate lua majoritatea pe un anumit sistem de vot nu are nici un motiv din lume să îl modifice. Iată că Partidul Socialiştilor, la semnalul lui Igor Dodon, face asta. Explicaţia e una singura. O înţelegere mai adâncă care există la fundamentele politicii moldoveneşti de azi şi care face din binomul Plahotniuc-Dodon principalul jucător politic de pe piaţă.

Transferul către Igor Dodon a clădirii preşedinţiei. Chestiune reconfirmată şi recent printr-un gest fără precedent. Pe 24 mai, guvernul Republicii Moldova a satisfăcut ambiţiile preşedintelui Igor Dodon şi i-a transmis clădirea preşedinţiei. Evident, decizia vine în urma unei negocieri (mai ales că anterior se refuzase asta). Clădirea preşedinţiei, închisă după ceea ce s-a numit „revoluţie twitter” la Chişinău (7 aprilie 2009), este astăzi, în preajma alegerilor din 2018, transmisă preşedintelui Igor Dodon care îşi va face din asta un titlu de glorie. Practic, este un sprijin indiscutabil acordat de guvernul de la Chişinău în perspectiva alegerilor parlamentare din 2018 lui Igor Dodon, cel mai vocal inamic al României în acest moment. (Pentru România va mai apărea însă o problemă. Igor Dodon anunţase că suma necesară reparării clădirii preşedinţiei – 200 de milioane de lei moldoveneşti – ar fi asigurată de…. Turcia! Evident că o asemenea ipostază, în care un partener strategic al României finanţează sediul unei instituţii locuite de omul Moscovei şi cel mai vocal inamic al României este inacceptabilă.)

3. America nu poate fi un paravan

O singură precizare legată de turneele americane pe care Vladimir Plahontiuc le face în ultima vreme în SUA. În realitate, ele nu înseamnă nimic care să contrazică ipoteza acestui material. Vlad Plahotniuc nu este nici primul nici ultimul lider de la Chişinău care se întâlneşte cu americanii sau declară adeziuni majore acolo. Cel mai titrat din punctul acesta de vedere este, indiscutabil, Vladimir Voronin, preşedintele R. Moldova, când prezenţa americană la Chisinău, prezenţă cu viziune şi proiect clare, a fost cea mai consistentă. Ne referim aici la anul 2005-2006, când SUA erau reprezentate la diverse niveluri şi cu o consistenţă incomparabilă cu ce s-a petrecut de atunci. În timpul acestei prezenţe americane s-a legitimat şi girat ideea de „revoluţie oranj în capul preşedintelui Voronin” (formula i-a aparţinut preşedintelui georgian Mikhail Saakasvili). Mai mult, a fost o vreme când americanii chiar propuneau numirea unui ambasador american special pe chestiunea conflictului transnistrean şi a conflictelor îngheţate… America a întins o mână, dar ce s-a ales de ea? Nimic. Revoluţia din capul lui Voronin s-a sfârşit, pe plan extern, cu revenirea preşedintelui comunist la sânul Federaţiei Ruse şi, pe plan intern, la asasinarea şi schingiuirea tinerilor basarabeni în coridoarele morţii pe 7 aprilie 2009.

Fostul premier Vladimir Filat a fost și el, declarat, un prieten al Americii. Își mai amintește cineva de vizita vicepreședintelui american Joe Biden de la Chișinău din 11 martie 2011? Atunci, oficialul american era clar: „While we applaud your progress, let me be clear, there can be no democracy without a transparent legal system, without a commitment to fight corruption…” (Să fiu bine înțeles: în timp ce aplaudăm progresele voastre, spunem răspicat că nu poate exista democrație fără un sistem juridic transparent, fără o angajare fermă în lupta împotriva corupției…).

L-a auzit cineva? Fostul premier Vladimir Filat, acum în închisoare, gazda lui Joe Biden de atunci, se pare că nu. Un alt amic al Americii care nu a înțeles că lupta împotriva corupției și transparența sistemului de justiție este fundamentul indiscutabil al unui parteneriat solid și consistent cu Washingtonul sau cu partenerii europeni… Din păcate pentru el, i-a mințit și i-a dezamăgit pe toți, de la Washington la Berlin. (Același Vlad Filat care, insidios, cerea Germaniei să pună presiuni pe București să… semneze Tratatul de frontieră cu RM. În cele din urmă a reușit, „Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontiere” fiind semnat într-o formulă complet bizară – premierul RM și un ministru, doar, de la București – la 8 noiembrie 2010, în una dintre cele mai penibile zi a diplomație românești).

La vremea lor, și Vladimir Voronin și Vlad Filat s-au declarat prietenii Americii. Dar America nu a fost, nu este și nu va fi o scuză pentru nimeni. Faptul că te revendici de la ea sau există, la un moment dat, parteneriate pe chestiuni punctuale, nu înseamnă în nici un fel că există girul nelimitat sau necondiționat al celui mai puternic stat din lume.

America îți poate da, așa cum îți poate și lua.

4. „Macaroane pe urechi” românilor

A pune „macaroane pe urechi” este o expresie rusească, preluată în argoul basarabean și des folosită la Chișinău. Înseamnă „a minți, a amăgi, a duce de nas”. Expresia îți vine imediat în minte când citești ultimul interviu al lui Vladimir Plahotniuc acordat presei de la București. Titlul este semnificativ, apare în ultimul paragraf al interviului (despre multe și despre nimic, altminteri) și acesta a fost de fapt unica rațiune a interviului: „Vlad Plahotniuc: România trebuie să ignore declarațiile provocatoare ale lui Dodon/ INTERVIU”, 24/05/2017, stiripesurse.ro

(http://www.stiripesurse.ro/vlad-plahotniuc-romania-trebuie-sa-ignore-declara-iile-provocatoare-ale-lui-dodon_1198123.html)

Iată fragmentul cheie al interviului:

Î. Cum credeți că ar trebui să privească România declarațiile războinice ale lui Dodon?

V.P. Să le ignore. Chiar dacă sunt provocatoare, nu trebuie atras atenție la ele. Autoritățile române au un partener de dialog deschis și constructiv în Guvernul și Parlamentul de la Chișinău, instituțiile care în fond decid politica statului și o implementează, iar la nivelul acestor instituții eforturile pe care România le face pentru Republica Moldova sunt foarte apreciate și respectate. Pentru noi, România constituie un model de urmat pe calea integrării europene, e și un partener strategic de încredere, consider că noi suntem sortiți unei strânse prietenii, inclusiv politice, indiferent de voința ostilă a unora sau altora.

Mesajul principal pentru București este deci de „a-l ignora pe Igor Dodon”. Am văzut cum l-a ignorat până acum Vladimir Plahotniuc pe Igor Dodon: l-a ajutat să devină președinte, i-a pus doi oameni ambasadori în zone strategice, negociază împreună lista de judecători, negociază cu el numirea directorului de la Moldova Gaz, schimbă împreună sistemul electoral, îi oferă palatul prezidențial etc.

De fapt, rațiunile interviului sunt următoarele:

• Intervenția lui Vladimir Plahotniuc vine la o zi dup ce guvernul de la Chișinău îi oferă lui Igor Dodon Palatul Prezidențial. Probabil ca să contracareze eventuale reacții și ca urmare a unor întrebări deja puse de unii dintre oficialii de la Chișinău, probabil excedați de aceste duplicități, Vladimir Plahontiuc oferă un interviu presei române pentru a calma spiritele și a minimaliza parteneriatul său scandalos cu Igor Dodon. Adică, „macaroane pe urechi”.
• De remarcat că interviul este EXCLUSIV pentru presa de la București, deci pentru oficialii români. Vladimir Plahotniuc nu preia interviul nici măcar pe blogul său de politician și, mai mult, nici un organ de presă (televiziuni, radio, site-uri, agenții de presă) aflate în controlul său direct sau indirect NU preiau interviul și nu îl difuzează pentru publicul din Republica Moldova. Evident, ideea de minimalizare a lui Igor Dodon este doar pentru „export”, adică pentru… București. Noi, la Chișinău, băieți șmecheri, știm de fapt despre ce e vorba… De remarcat și faptul că nefiind difuzat și popularizat la Chișinău, șansele de a ajunge popularizat și în presa rusă sunt incomparabil mai mici. Vladimir Plahotniuc nu avea deci nici un interes de a populariza acest mesaj nici la Chișinău, nici la Moscova.
• Să remarcăm, în treacăt, care e viziunea lui Vladimir Plahotniuc despre maximum relației cu România: cea a unei „strânse prietenii”… La asta au ajuns Bucureștiul și Chișinău („două inimi gemene”, vă mai amintiți?) după 25 de ani de relații politice, sprijin economic și politic, uneori necondiționate. Pe lângă „strânsa prietenie” a lui Plahotniuc, îndemnul de „a ne ține de neamuri” a primului președinte de la Chișinău, Mircea Snegur, sună a unionism agresiv…

5. Concluzii: Binomul Plahotniuc-Dodon este principalul jucător politic la Chișinău

• Gogoașa bătăliei între Vest și Est de la Chișinău s-a spart inclusiv pentru cei mai naivi și creduli observatori ai acestui spațiu. Efectele acestei dezvrăjiri încă nu se văd, dar se pot întrezări. Cine pune urechea pe societatea moldovenească nu aude lucruri plăcute: o dezamăgire fără precedent, pulverizarea oricărui ideal și al oricărui proiect, sentimentul acut al stingerii luminiței de la capătul tunelului. Peste toate acestea, o stare de frică și incertitudine generate de faptul că puterea și justiția acționează arbitrar, fără reguli și la comanda precisă a unor politicieni. Asta, pe termen mediu și lung, este o bombă cu efect întârziat, mai ales că politicianul care este asociat în percepția publică cu manipularea justiției nu are, practic, nicio susținere politică la nivel public. Și nici nu va avea. Vladimir Plahotniuc este temut, nu iubit, iar respectul față de el este precum respectul față de o bancă: când ea se epuizează și nu mai face plăți, se duce și respectul.
• Indiferent cât de abil s-ar comporta, binomul Plahotniuc-Dodon nu poate livra la nivel public ceea ce populația așteaptă: perspective, bunăstare, siguranță, demnitate umană. Și nici nu va reuși să facă asta până la alegerile parlamentare. Semnalele primite de la Parlamentul European arată că imaginea externă a R. Moldova se șubrezește, și asta e fundamental pentru percepția publică internă: dacă nici Occidentul nu se mai face că îi crede, de ce să ne mai prefacem noi? Asta înseamnă un impuls pentru protest public și politic. Nu e clar însă cine va prelua acest protest.
• Astăzi, în Republica Moldova, există doar „opoziție parțială”. Unii, precum PAS/ Platforma DA, îl atacă obsesiv pe Vlad Plahotniuc, ignorându-l pe Igor Dodon din aceeași obsesivă și greșită ignorare a dimensiunii geopolitice, ceea care, până la urmă, a dus la pierderea alegerilor prezidențiale de către Maia Sandu. Această „opoziție parțială” explică și stagnarea acestor formațiuni în sondaje. În perspectiva alegerilor din 2018, lucrurile trebuie corectate: Igor Dodon nu e rău pentru (doar) că e corupt, ci pentru că face explicit jocuri geopolitice prorusești și nu este deranjat nici măcar cu o floare de către Vladimir Plahotniuc în privința Pe de altă parte, avem o opoziție furibundă la Igor Dodon prin Partidul Liberal, dar efectul campaniei este anulat de faptul că PL nu îl menționează pe Vlad Plahotniuc și blatul acestuia evident cu Dodon. Nicio formațiune politică care nu atacă la unison binomul Plahotniuc-Dodon nu are șanse să schimbe ierarhiile politice în 2018. Inclusiv cele care se pregătesc, pe margine, să intre în scenă – „unioniste”, anti-dodoniste, dar mute față de Vlad Plahotniuc. Singurul unionism care va conta în 2018 va fi cel orientat împotriva binomului Plahotniuc-Dodon. Parteneriatul celor doi s-a devoalat complet. Există un binom al puterii în R. Moldova și el trebuie să devină țintă politică. Cine își va asuma credibil această sarcină poate deveni game-changer politic.
• În ceea ce privește acțiunile României, este evident că vremea cecurilor în alb trebuie să dispară. Cu firme românești ținute la ușă, fără privatizări masive și consistente acolo, doar cu finanțări din care cota/ponderea finală a deciziei pentru România este extrem de redusă, Bucureștiul nu își mai poate permite să nu explice public – de ce susține ceva ce este de nesusținut? Evenimentele recente obligă la reevaluări. Cum poți gira pe cineva – guvernul R. Moldova și majoritatea parlamentară – care, sfidător, girează tacit pe cel mai mare inamic și acuzator al României în acest moment, președintele Igor Dodon? Va fi o întrebare la care oficialitățile de la București vor trebui să răspundă, asta dincolo de lipsa acută de prezență economică românească și mediatică dincolo de Prut.

*Dan Dungaciu este membru al Consiliului de experți LARICS.