Dan Dungaciu

La 27 august, R. Moldova sărbătorește Ziua Independenţei. La fel precum în 1991, anul proclamării, a vorbi astăzi despre independenţa republicii este bizar. Având o suprafaţă de circa 11% din teritoriu pe care nu o controlează, cu trupe rusești pe teritoriul ei și care nu vor pleca de acolo pentru că, în realitate, nici nu le mai cere nimeni asta, fără resurse, părăsită în proporții teribile de populație și pendulând undeva pe ultimul sau penultimul loc al performanțelor economice la nivel european – independenţa Republicii Moldova rămâne o iluzie, o formulă fără conţinut, doldora de ambiguităţi și întrebări fără răspuns.

O ambiguitate fondatoare

Și nu e nefiresc să fie așa. Aceasta a fost, în realitate, condiţia independenţei Republicii Moldova încă de la declararea ei – nu a existat niciodată consens faţă de conţinutul sau interpretarea Declaraţiei de independenţă, votată de către corpul legislativ la 27 august 1991. Apărut după Declaraţia de suveranitate din 23 iunie 1990 și izvodit după eșecul puciului de la Moscova declanșat la 18 august, textul a relevat confuzia de pe teren în ceea ce privește destinul ulterior al Republicii Moldova. Comportamentul parlamentarilor de la Chișinău în ziua votului istoric este o veritabilă hârtie de turnesol. La un moment dat, prezidiul legislativului de la Chișinău se scindase în două părţi aproape egale în ceea ce privește interpretarea textului propus spre aprobare. Obiecţia opozanţilor era că documentul inițial constituia o justificare a unirii Republicii Moldova cu România. Textul este epurat de o serie de aserţiuni ambigue sau de orice referire la unirea Basarabiei cu România din martie 1918 și, în final, este adoptat cu 276 de voturi (74%), fără abţineri sau voturi împotrivă (esenţial este că, în Declaraţie, limba este denumită „română”). Aparenta unanimitate nu trebuie să inducă în eroare. În realitate, interpretările textului decupau la Chișinău două tabere. Pe de-o parte, cei care citeau Declaraţia de independenţă ca independenţă faţă de Moscova, pe de altă parte, cei care o vedeau ca independenţă faţă de România. Pentru cei din prima tabără era o oportunitate pentru apropierea treptată faţă de București, prin programe comune și proiecte derulate simultan. Intră aici unioniștii graduali, cei care vedeau existenţa celui „de-al doilea stat românesc” ca etapă intermediară sau cei care nu concep astăzi traseul euroatlantic al Republicii Moldova fără România. A mai existat și o poziţie radicală, ulterior repliată de nevoie în tabăra gradualistă, a celor care s-au opus adoptării unei asemenea Declaraţii – lozinca lor era „Unire, acum!”. Sunt cei care mai cred astăzi că unirea s-ar fi putut realiza atunci – și există argumente și pentru un asemenea punct de vedere. Dacă Bucureștiul ar fi fost capabil să gestioneze situaţia ulterior, e o altă discuţie…

Cea de-a doua tabără vedea Declaraţia ca pe o blocare a oricăror referinţe la 1918 sau la situaţia de dinaintea Pactului Molotov-Ribbentrop. Se includ aici adepţii CSI de ieri și de azi, moldoveniștii primitivi de extracţie sovietică sau cei care doreau, prin 2000, aderarea Republicii Moldova la eventuala uniune Rusia – Belarus. Oricum și orice, dar fără România și, dacă se poate, împotriva ei. De notat că o a treia cale nu a existat și nu există, de fapt, nici astăzi, odată cu decesul așa numitul „moldovenism europenist”, căruia i s-a spulberat, în ultimii ani, orice tentativă, fie și teoretică, de integrare europeană…

Chestiunea cea mai surprinzătoare este că, la București, situaţia se prezenta aproape în oglindă. Chiar dacă la vremea respectivă nu era conștientizată ca atare. Recunoașterea independenţei Republicii Moldova s-a făcut, la 3 septembrie 1991, aproape unanim în legislativul românesc reunit. (Singura excepţie „împotrivă” a fost atunci deputatul Claudiu Iordache.) În ciuda acestei sincronii, o masivă parte a clasei politice de la București a interpretat, și ea, independenţa Republicii Moldova ca independenţă faţă de România: Chișinăul să-și vadă de ale sale, iar Bucureștiul de problemele lui – și, chipurile, să nu piardă Transilvania năzuind la Basarabia (cum perora atunci Silviu Brucan în parlament)!

Din acest punct de vedere, cea mai lipsită de echivoc declaraţie politică a venit atunci din partea Bisericii Ortodoxe Române. La 27 august, Patriarhul Teoctist adresa Parlamentului de la Chișinău un mesaj în care se arăta că întreaga creștinătate ortodoxă românească „era alături de fraţii și surorile de o limbă, de un neam și de o credinţă, decise să-și hotărască liber viitorul și să proclame independenţa totală faţă de URSS”.

De la independență la indiferență

Și asta explică multe în ceea ce privește relaţia dintre cele „două state românești” (Mircea Druc) și lipsa de proiect pe relaţia București – Chișinău. Dacă după 2009, cel puţin prin declaraţiile prezidenţiale, dar nu numai, Bucureștiul și Chișinăul au dat semne pentru un parteneriat pro-european și pro-românesc consistent, totul s-a năruit într-o lipsă de viziune și de proiect care au produs doar un penibil… tratat de frontieră. Cam asta s-a ales din toată retorica gâlgâitoare de atunci.

Astăzi, suntem în exact aceeași dilemă de acum 29 de ani: jumătate din populație uită spre Est și jumătate se uită spre Vest. Ca și cum acești aproape 30 de ani au trecut degeaba…

În aceste condiţii, sărbătorirea dobândirii „independenţei” Republicii Moldova, la 80 de ani de la ocupația sovietică din 1940, este un prilej de bilanţ posac: dacă pe malul drept al Prutului lucrurile par că s-au schimbat, pe malul stâng al Prutului au prevalat din 1991 încoace, politic vorbind, cei care au interpretat Declaraţia din 27 august ca independenţă faţă de România. Sau, în cel mai bun caz, ca indiferență față de ea.