Vladimir Putin (S) și Valeri Gherasimov (D) la ședința Colegiului Ministerului Apărării 2019. Pe fundal se observă harta Europei, în primplan fiind România pe care e marcat exercițiul Saber Guardian 2019. Cei doi ascultă discursul Ministrului Apărării Șoigu care declartă că NATO efectuează anual în jur de 40 exerciții militare majore, care au un caracter pronunțat anti-rus. Sursa foto: Mihail Mețkel, TASS
Autor: Iurie Rotaru*
Unul dintre fenomenele ce au marcat prima decadă a secolului XXI este războiul hibrid. Suntem martorii a unui fenomen care s-a născut, s-a dezvoltat și continuă să crească schimbând conceptul de război așa precum îl cunoaștem acum. Elicopterele sunt înlocuite cu dronele, forțele regulate cu cele de elită, tancurile cu atacurile cibernetice, iar focurile de artilerie sunt lansate prin televizor și internet.
În aceste condiții, LARICS analizează cum s-a născut războiul hibrid, ce este și cum să-i facem față.
Context
Fenomenul războiului hibrid a devenit cunoscut odată cu anexarea Crimeii în 2014 de către Federația Rusă, peninsulă ce face parte din frontiera de securitate a României, și implicit a NATO și UE.
De altfel, și Strategia națională de apărare a țării pentru perioada 2020-2024 observă acest lucru. Mai exact, documentul subliniază „comportamentul agresiv al Federației Ruse”, materializat prin „acțiunile de militarizare a regiunii Mării Negre și de tip hibrid”. Din aceste motive, Strategia națională de apărare a țării stipulează că este absolut necesar de a întări „capacități instituționale de contracarare a acțiunilor de tip hibrid”.
Scurt istoric
Deși sintagma „războiul hibrid” a intrat în atenția publică relativ recent, începuturile acestui fenomen duc spre a doua jumătate a secolului trecut, pe când unii cercetători consideră că elemente hibride pot fi atestate chiar și în perioada medievală.
Cu toate acestea, în sursele Occidentale, precursorul real conceptului de război hibrid este considerat ofițerul rus Evgheni Messner (1891-1974). El a fost teoretician militar, profesor și colonel în armata Rusiei Țariste, fugit din Rusia după Revoluția bolșevică, care l-a prins apropo pe frontul din România. În 1960, Messner a teoretizat un nou tip de război, căruia i-a dat nume de Metejvoina (Мятежвойна), în traducere aproximativă – război de insurgență.
Ideea principală a lui Messner e că „războaiele sau contopit cu mișcările de insurgență” dând naștere unui nou tip de conflict militar – Metejvoina – în care „armata regulată joacă rolul secundar, rolul principal fiind preluat de mișcările populare”, adică de insurgență. Conceptul descris de Messner este într-adevăr un element caracteristic războiului hibrid de astăzi, care a fost aplicat de către Rusia în Donbas.
Înaintea lui Messner însă, un alt ofițer rus a simțit că, în viitor, războiul se va transforma radical. Este vorba despre Gheorghi Isserson (1898-1976), teoretician militar, profesor de științe militare și colonel în armata sovietică, puțin cunoscut în Occident. Isserson, în 1940, nota că strategia liniară a războiului aparține unei epoci apuse, iar noua epocă va fi dominată de „forme de luptă în adâncime”. Isserson a constatat că arta războiul capătă noi nuanțe, pe care el le-a numit „metodele moderne de luptă”. În speță, Isserson considera că noile forme de luptă în adâncime, încă neexplorate pe atunci, vor permite lansarea unor atacuri surprinzătoare, minuțios planificate, care în rezultat vor paraliza complet inamicul.
Cu alte cuvinte, Isserson a simțit că războiul viitorului va pierde „noblețea” din trecut, când războiul trebuia declarat. În prezent, inamicul nepregătit va fi lovit după o pregătire temeinică pe toate fronturile hibride, ascunsă de ochii publicului. Un exemplu ilustrativ de aplicare a acestei strategii este anexarea Crimeii în 2014, unde până la desantarea omuleților verzi, rușii au atras clandestin de partea s-a ofițerii SBU, militarii, polițiștii, angajații pazei de stat și politicienii din peninsulă. Pentru a ne imagina amploarea pregătirii anexării, e suficient să menționăm că de partea rușilor au trecut circa 90% (2050 din 2300) din efectivul SBU din Crimeea, nemaivorbind că pentru ruși a lucrat și șeful de atunci a SBU, Oleksandr Iakimenko și chiar președintele fugar Ianukovici.
Messner și Isserson, precursorii războiului hibrid. Sursele foto aici și aici.
Revenind, după Messner și Isserson metodele moderne de luptă și Metejvoina s-au regăsit în strategia KGB-ului, elaborată în perioada postbelică și numită Măsuri active (Активные мероприятия). Această strategie presupune aplicarea concomitentă asupra inamicului a unui șir de pârghii de influență convenționale și non-convenționale, printre care și propaganda. Totodată, strategia în cauză e una oportunistă și flexibilă, la fel și războiul hibrid de astăzi.
Încă o cărămidă la baza războiului hibrid de astăzi a fost plasată de politologul și economistul rus Seghei Karaganov, care a elaborat în 1992 doctrina ce-i poartă numele. Ideea de bază a acestei doctrine constă în faptul că Federația Rusă ar trebui să facă tot posibilul ca să păstreze diaspora rusă din statele ex-sovietice în noile sale patrii, folosindu-i pe aceștia ca instrument de exercitare a influenței (soft-power). Ulterior, în jurul acestei idei s-a născut doctrina „Lumea rusă”, cea mai importantă doctrină politică din Rusia secolului XXI. Am menționat aceste doctrine pentru că diaspora rusă loială Moscovei, cel puțin din statele CSI, este principalul catalizator al războiului hibrid propagat în aceste țări.
Într-o ultimă instanță, evoluția războiului hibrid ne aduce la Valeri Gherasimov, șeful al Statului Major rus.
Viziunea lui Gherasimov
Omul care este cel mai des invocat de experții Occidentali, ca fiind părintele războiului hibrid, este generalul rus Valeri Gherasimov.
E important de menționat că, deși printre cercetătorii din Vest există un consens ferm că războiul hibrid e o invenție rusească, în cercetările și declarațiile oficiale rusești acest termen este utilizat foarte rar și de regulă în direcție inversă, adică Occidentul ar fi cel care promovează războiul hibrid împotriva Rusiei.
Cu toate aceste, liderii militari ruși vorbesc de o nouă abordare a războiului modern, fără însă al numi hibrid. Ilustrativă în acest sens este viziunea șeful al Statului Major rus, expusă în 2013 (deci înainte ca termenul de război hibrid să facă titluri de presă în Occident), în cadrul adunării generale a Academiei de Științe Militare, probabil cel mai important eveniment din viața științei militare ruse.
Astfel, potrivit lui, secolul XXI șterge hotarul dintre război și pace, războiul devenind o constantă, dar nu războiul clasic, ci cel neconvențional.
Valeri Gherasimov, șeful al Statului Major rus. Sursa foto
Încă în 2013, generalul rus observa că, a crescut considerabil rolul elementelor non-militare într-un război, accentul fiind pus pe instrumentele politice, economice, informaționale și umanitare, valorificate în tandem cu potențialul revoluționar al populației (Metejvoina). Toate aceste componente, spune Gherasimov, trebuie susținute prin acțiuni secrete, realizate de servicii speciale și unități militare de elită.
Potrivit lui, forța militară trebuie aplicată deschis abia în ultimă instanță, dar și atunci sub paravanul unei misiuni de pacificare cu pretextul de dezamorsare a conflictului.
Gherasimov vede conflictul militar modern ca o acțiune continuă, fără pauze strategice, care să țină inamicul în șah. Tocmai de aceea forțele militare de elită, bine pregătite și echipate, sunt preferate celor regulate. Războiul modern solicită și tehnică de ultimă oră, pentru că bătălii mari între forțe regulate devin istorie, cedând locul mijloacelor moderne de luptă, de pildă dronelor. Spre deosebire de tancuri sau chiar artilerie, sistemele militare controlate la distanță nu țin seama de linia frontului și pot lovi pe toată adâncimea teatrului de război.
Astfel, crede Gherasimov, războiul asimetric este capabil să șteargă limitele impuse de supremația militară (în sens clasic, de ex. numărul de soldați, tancuri etc.) a adversarului. Din arsenalul asimetric enumerat de generalul rus cele mai importante sunt influența mediatică constantă (propaganda și dezinformarea), utilizarea forțelor speciale (militare, inclusiv private și cele secrete) și alimentarea opoziției interne pentru a crea un front activ pe tot teritoriul statui inamic.
Pe lângă asta, din punctul lui de vedere, cea mai eficientă metodă de a anihila potențialul combatant al adversarului e influența informațională.
Totodată, un răspuns asimetric presupune, de regulă, identificarea punctelor slabe ale inamicului, care trebuie accentuate și exploatate în folosul său.
Important de menționat că nu doar războiul hibrid (modern) presupune utilizarea simultană a numeroaselor elemente, multe enumerate aici, ci și apărarea modernă ar trebui să aibă la bază același concept, adică utilizarea simultană a tuturor structurilor de forță ale statului și nu doar.
Definiția
Deși războiul hibrid e un fenomen sub zodia căruia lumea trăiește deja de mai mulți ani, încă nu avem un concept clar referitor la ce este, de fapt, războiul hibrid.
Așa dar, o definiție pe care o vom accepta drept model a fost oferită de Dr. Russell W. Glenn, directorul Direcției instrucție și doctrină a Armatei Statelor Unite ale Americii (United States Army Training and Doctrine Command). Potrivit lui Glenn, războiul hibrid este orice tip de conflict în care, simultan și adaptiv, sunt utilizate acțiuni convenționale, iregulare, teroriste și criminale, la fel precum sunt utilizate simultan și instrumentele politice, militare, economice, sociale și informaționale. Pe lângă asta, conflictul hibrid poate fi susținut de o singură entitate sau de un tandem de actori statali și non-statali.
O definiție asemănătoare a fost oferită și experții ucraineni, care sunt foarte productivi în studiul războiului hibrid promovat de Rusia atât în țara lor, cât și în străinătate. Astfel, în cadrul unei mari conferințe din 2018, dedicate războiului hibrid, fostul președinte ucrainean Petro Poroșenko declara că Rusia a dezlănțuit războiul hibrid încă în 2008, odată cu invazia în Georgia, iar apoi l-a cizelat în Crimeea și Donbas, sub privirile pasive ale Vestului. Faptul că rușii militarizează zona Mării Negre, zicea Poroșenko, sugerează faptul că războiul hibrid nu se va opri acolo, ci este îndreptat spre Occident.
Raportul prezentat de Poroșenko nota că, elementele principale ale războiului hibrid sunt agenții de influență (mass-media și social media) prin care Kremlinul încearcă să destabilizeze țările Occidentale. O altă trăsătură a războiului hibrid e influența exercitată asupra societății pentru a o dezbina și a o face să nu aibă încredere în propriul guvern și în instituțiile statului. Alte instrumente folosite de ruși în războiul hibrid sunt cele religioase și politice.
Elementele esențiale ale războiului hibrid
O vorbă rusă zice că „necazul nu vine niciodată singur”, la fel și războiul hibrid. Până în prezent, cercetătorii au stabilit faptul că în război hibrid promovat de Rusia pot fi utilizate în jur de 50 de instrumente de influență, care pot fi grupate în șapte categorii și anume: politic, cultural, economic (inclusiv energetic), militar, diplomatic, informațional și cel principal, respectiv centrul de comandă.
Elementul militar
După cum am menționat, într-un război hibrid, sarcinile militare sunt executate de forțele de elită, precum e Spețnaz în Rusia. În același timp, aceste sarcini pot reveni și unor formațiuni militare private, precum e gruparea Wagner, controlată de oligarhul Evgheni Prigojin alias bucătarul lui Putin.
Totodată, o trăsătură esențială a războiului hibrid e faptul că statul agresor nu-și implică direct armata regulată, ci apelează la așa numitul război proxy, organizat în jurul unor revolte locale. Un exemplu bun sunt formațiunile militare ale așa-numitor DNR și LNR, republici nerecunoscute din estul Ucrainei. În același timp, statul agresor nu recunoaște oficial implicarea sa în război, deși asigură suportul grupărilor militare locale, exact așa precum se întâmplă în Donbas.
O trăsătură caracteristică combatanților separatiști din estul Ucrainei e faptul că aceștia nu au semne distinctive pe echipamentul său. În imagine, luptător „LNR”, prins de SBU. Sursa foto
Elementul informațional
După cum a observat șeful Statului Major rus, invocat anterior, propaganda și dezinformarea sunt mai eficiente decât armata, care poate cuceri teritorii, dar nu și minți.
Sigur, propaganda este un fenomen vechi, care există și independent de războiul hibrid, dar e greu de conceput războiul hibrid fără propagandă. În același timp, elementul de noutate pe care l-a adus războiul hibrid e folosirea rețelelor de socializare cu scopul de a disimila propaganda, un fenomen denumit „înarmarea rețelelor de socializare”.
Așa dar, propaganda în social media e sora mai mică a propagandei prin presa clasică, care are însă un potențial de infectare mai mare. Mai exact, social media sunt teren fertil pentru răspândirea informațiilor false și a propagandei datorită faptului că acestea sunt mai puțin reglementate decât presa clasică.
De asemenea, secolul XXI a permis ca pracrit orice om de pe Glob să poată să devină un emițător de informații. Astfel, și răspândirea propagandei și a informațiilor false a devenit infinit mai simplă. Pe lângă asta, rețele sociale permit răspândirea propagandei fără repercusiuni politice. Adică, un mesaj favorabil, de exemplu Rusiei, poate fi răspândit de niște conturi false (de persoane fizice) din România sau oricare altă țară de pe Terra.
Astfel, investigarea și o eventuală demonstrare a faptului că Rusia ar sta în spatele respective propagande e mult mai complicată și, în același timp, ar putea fi mult mai ușor negată. Pe lângă asta, într-o eventuală deconspirare, ar fi și mai greu de demonstrat că cei care răspândesc propaganda sunt forțele statale și nu persoane fizice oarecare, adică idioții utili. Prin urmare, rețelele de socializare fac, vrând-nevrând, parte din războiul hibrid.
Bugetele oficiale ale marilor surse propagandistice ruse în Occident sunt secrete. Potrivit RT, aceștia alături de agenția Rossia Segodnia (Sputnik și RIA) au avut în 2019 un buget de 440 milioane USD. Sursa foto: Ilia Pitalev, AP
Această participare este cauzată și de algoritmii de funcționare a rețelelor de socializare, menite să creeze bule informaționale. Adică, utilizatorii care consumă un anumit tip de informații, vor primi și mai multe recomandări/sugestii de content similar cu ceea ce ei des citesc, apreciază etc. Astfel, acest gen de utilizatori ai rețelelor de socializare se vor adânci și mai mult în informații părtinitoare.
Pe lângă bule informatice, mai există un fenomen caracteristic rețelelor sociale, care favorizează răspândirea informațiilor false și implicit propagandei. Acesta se numește cascadă informațională. Fenomenul presupune distribuirea de informații de persoane în care utilizatorul are încredere sau pur și simplu îl cunoaște personal. Astfel, utilizatorul de rând este tentat să dea crezare informației distribuite, fără s-o verifice.
Aici e important de menționat că elementul propagandei, cel puțin din social media, poate fi perfect combinat cu cel cibernetic, în sensul amplificării unei campanii propagandistice prin utilizarea boților și trolilor.
Elementul cibernetic
Odată cu dezvoltarea tehnologiei și digitalizării lumii, internetul a devenit și un câmp de luptă. Astfel, cel mai tânăr element al războiului hibrid este cel cibernetic.
Rusia, de exemplu, are un departament întreg de soldați cibernetici, pe lângă fermele de boți despre care presa deja a vorbit.
În prezent, elementul cibernetic presupune realizarea diferitor tipuri de operațiuni, precum spionaj cibernetic sau campanii pe internet de influențare a opiniei publice, realizate prin propagandă.
Totodată, rușii au învățat să folosească armata cibernetică și pe câmpul de luptă real. Cel mai bun exemplu în acest sens vine din nou din Donețk.
Rușii folosesc cu succes trolii și boții de internet de mai mulți ani. Încă în 2013, jurnaliștii de investigație au stabilit că cea mai mare fermă de troli aparține bucătarului lui Putin, Evgheni Prigojin. În imagine, e primul sediu al Agenției de Cercetare pe Internet din Petersburg, așa precum e denumită oficial ferma de boți care cheltuia aproximativ 20 milioane de ruble/lună pentru a influența opinia publică pe rețelele de socializare. Sursa foto
Vorbim de decembrie 2015, când a avut loc primul atac cibernetic soldat cu succes împotriva unei centrale electrice. Mai exact, pe 23 decembrie 2015, rușii au reușit să spargă și să preia controlul sistemului de distribuție a energiei electrice în orașul Donețk.
În total, atacul cibernetic a lăsat fără curent electric, timp de trei ore, aproximativ 80.000 de consumatori. Pe lângă acest atac, simultan au mai fost afectate alte trei centrale (dar cu rezultate mai slabe pentru atacatori), astfel încât numărul final de consumatori afectați se ridică la 225.000 de persoane. Mai târziu, investigațiile autorităților de la Kiev au constatat faptul că atacul a fost realizat de o grupare cibernetică controlată de serviciile secrete ruse.
Pe lângă acest fapt, merită să invocăm atacurile cibernetice de tip ransomware, lansate de Rusia, care au afectat sistemele folosite de guvernul Ucrainei, dar și numeroase site-uri și calculatoare ale ziarelor, ale firmelor de electricitate, ale deferitor organizații etc. Vorbim în speță de virusul celebru, denumit Petya.
Concluzii
Prima și cea mai importantă concluzie e că războiul hibrid aduce în prim plan arsenalul de soft-power, fără însă a ignora și cel de hard-power, care acum sunt utilizate coordonat și concomitent. E ca și cum ai împăca lupul și vulpea și i-ai pune să vâneze împreună același iepure.
Din asta reiese că și apărarea se schimbă. Astfel, ajungem la concluzia numărul doi: războiul hibrid caută să exploateze vulnerabilitățile, adică să pună degetul pe rană. Cu cât mai multe și mai adânci sunt rănile, cu atât mai mare va fi impactul.
Cu alte cuvinte, un stat puternic și o societate sănătoasă sunt cele mai bune arme de apărare împotriva războiului hibrid. În acest sens, cele două elemente prevalează în fața numărului de tancuri, rachete etc.
În aceeași ordine de idei, o armată puternică nu înseamnă neapărat siguranță, din moment ce există alte breșe în apărarea contra pericolelor hibride, precum sunt, de exemplu, o clasă politică coruptă, instituții ale statului slabe, sistem al educației ineficient, lipsa unei idei naționale sau o populație dezbinată (de exemplu, crearea republicilor separatiste din estul Ucrainei nu ar fi posibilă dacă populația de acolo ar fi pe aceeași undă cu Kievul) ș.a.
Din asta rezultă că un războiul hibrid nu e despre recuceriri/eliberări. Tocmai de aceea, în apărarea împotriva amenințărilor hibride joacă un rol determinant capacitatea de reacție. Adică, cât de repede poate să-și revină, de exemplu, o instituție de la un atac cibernetic? (amintiți-vă exemplul Donețkului); cât de repede poate un factor decizional al statului să-și asume responsabilitatea și să acționeze, cât de pregătit e? (de exemplu, mai mulți experți ruși și ucraineni susțin că anexarea Crimeii nu ar fi fost posibilă dacă Kievul ar fi trimis armata în peninsulă, fapt ce nu a avut loc din cauza faptului că niciun factor de decizie care nu a fost cooptat de ruși s-a temut să-și asume responsabilitatea în lipsa unui ordin de sus).
De asemenea, războiul hibrid nu e unul (doar) de cucerire a teritoriilor, ci de cucerire a inimilor/minților. Războiul hibrid e imperativ și un război al ideilor, în care câștigă nu adevărul, ci puterea de convingere. Deci, așa precum se schimbă definiția războiului, se schimbă și definiția apărării, în care există un rol important rezervat nu doar armatei, ci și experților grupați în centre de cercetare, specialiștilor în domeniul cibernetic, presei competente, sistemului educațional etc.
*Iurie Rotaru este doctorand al Universității din Suceava și colaborator LARICS pe spațiul ex-sovietic.