Sursa: alwaght

Matei Blănaru*

În cele ce urmează vom analiza din sondaje (aflate la câțiva ani depărtare unele de celelalte, ca să surprindem mai bine schimbările din societatea turcă) câțiva indicatori-cheie pe care îi considerăm raportați la creșterea neo-otomanismului în societatea turcă. Acești indicatori-cheie pe care îi vom analiza se referă la Turcia pe arena internațională geopolitică, Victimizare și singularizare, Expansiunea neo-otomanistă a Turciei, Dimensiunea militaristă, Islamizarea societății turce.

Punctăm pe alocuri această creștere din societate în raport cu declarații de la cel mai înalt nivel din Turcia care incită la exact aceste lucruri, pentru a arăta cum unele elite din Turcia, prin politici și narațiuni publice consecvente, insistente, sunt de fapt cele care promovează și răspândesc mentalitățile neo-otomaniste în societatea turcă. Societate turcă ce pare deja imposibil să se mai întoarcă la ceea ce a fost înainte de anii 2000, adică la doctrina republicană a lui Mustafa Kemal Atatürk, ceea ce va avea repercusiuni de securitate asupra întregii zone, inclusiv a României.

Într-o dezbatere online de pe 11 aprilie organizată de German Marshall Fund România și LARICS, disponibilă pentru vizionare aici, una dintre principalele dimensiuni abordate a fost și cea care ne indică resurecția mentalității „imperialiste” în mai multe locuri de pe glob. Dacă acum vedem limpede ce înțelege Rusia prin mentalitate imperialistă, cum tratează statele limitrofe, felul în care percep această mentalitate și felul în care acționează în această direcție este diferit în China, de exemplu, unde Taiwanul încă nu împărtășește soarta Ucrainei. Dar între aceste două abordări diferite, care au totuși ca scop final același lucru (respectiv sfere de influență, state învecinate cu suveranitate redusă, chiar acaparări de teritorii sub diferite forme etc.), pare că se află mentalitatea imperialistă a Turciei lui Erdogan. Aceasta, totuși, nu este deloc nouă în zonă, ci și-a schimbat doar strategia, de curând, și în urma unor probleme economice serioase. Deși „sultanatul” lui Erdogan dorește rezultate imediate, în politica externă se pare că au revenit pentru moment la tactici mai puțin agresive. Dar să nu ne lăsăm înșelați, scopul final nu s-a schimbat (respectiv… neo-otomanismul turcesc), după cum au susținut și invitații dezbaterii de mai sus și după cum am dezvoltat într-un articol precedent.

Iar una dintre cele mai emblematice acțiuni în acest sens, respectiv retransformarea Catedralei Sfânta Sofia din Istanbul în moschee, se pare că în România nu a fost privită deloc drept ceea ce este, ceea ce a fost și la 1453, atunci când a căzut Constantinopolul – adică o afirmare simbolică a puterii Imperiului Otoman și mai ales a expansiunii. Sigur că Turcia de acum, respectând proporțiile istoriei, nu are puterea Imperiului Otoman de atunci, dar arată foarte bine încotro vrea să meargă, iar expansiunea (economică, politică, culturală, chiar militară și teritorială când i se dă ocazia) este una dintre aceste dimensiuni. Și va folosi orice strategii va considera de interes ca să facă asta.

Dacă strategia cere ca acum să joci rolul de mediator între Ucraina și Rusia, foarte bine. Dacă acum se cere să fii în NATO, dar să cumperi sisteme de rachete S-400 de la Federația Rusă, nicio problemă. Pe de altă parte, dacă acum îți poți permite să ataci nordul Irakului, ca zilele acestea, o va face. Dacă Rusia îi va da mână liberă în nordul Siriei, Turcia va invada din nou nordul Siriei. Dacă toată lumea închide ochii la faptul că trimite mercenari ISIS și Al-Qaeda să lupte pentru ea în Libia, o va face. Dacă acum, în urma conflictelor diplomatice cu Israelul și Egiptul, Cipru, Franța sau Grecia nu poate să facă ce dorește (încă) în Estul Mediteranei, nu poate (încă) ocupa din multitudinea de insule aparținând Greciei, va mai aștepta un pic. Dacă (încă) nu poate ocupa mai mult din Caucaz decât a reușit să ocupe prin Tratatul de la Kars din 1921, va mai aștepta. Puțină lume știe că Turcia a ocupat și Micul Ararat, la începutul anilor 1930, o zonă care aparținuse Iranului, pe care, în urma unui mic schimb de teritorii avantajând Turcia, nu l-a mai returnat acestuia. Dar scopurile finale nu se vor schimba absolut deloc atâta timp cât aceste elite continuă să îndrepte Turcia pe această cale.

Resurecția unei mentalități imperialiste, în unele locuri, nu este, așa cum ar putea crede unii, o chestiune organică, naturală, care mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple oricum. Nu, deloc. În schimb, este o chestiune cât se poate de pragmatică, sociologică, ancorată în acțiuni și mesaje conștiente și reale – ca de exemplu mesaje din partea elitelor, narațiuni oficiale, politici interne educaționale, manipularea și deformarea istoriei în interes personal electoral sau de altă natură de către unii lideri sau politicieni și, nu în ultimul rând, o politică externă agresivă. Toate aceste lucruri construiesc sau, mult mai ușor, reconstruiesc o mentalitate imperialistă, acolo unde este cazul. Exact același lucru se întâmplă și în Turcia, dar nu de acum, ci de mai mulți ani.

Deși actualul război din Ucraina, pornit de o altă mentalitate imperialistă, probabil nu va face decât să accelereze mentalitățile și perspectivele imperialiste ale Turciei, acesta nu a jucat niciun rol în conturarea acestor perspective și mentalități care sunt reconstruite în Turcia în mod consecvent, conștient, de mult mai mulți ani. Implicarea Turciei în Siria în Ildib și alte zone limitrofe, de exemplu, nu a fost decât un simptom al acestei mentalități imperialiste în creștere de la Ankara. Redăm în continuare cei câțiva indicatori din sondaje.

1. Turcia pe arena internațională geopolitică. Victimizare și singularizare. Dacă în 2015 23% dintre turci aveau o părere bună despre Statele Unite, atunci când vine vorba să aprecieze avantajele strategice, 27% apreciau SUA ca cel mai important partener strategic. Situația din 2022 însă nici că poate fi mai diferită.

Sondaj GMFUS 2015. Sursa: GMFUS

Deși întrebarea nu este perfect echivalentă, se poate presupune că reflectă totuși același tip de opinie. Iată, deci, că doar 7 ani mai târziu procentul celor care văd SUA drept cel mai important partener în relații internațional a scăzut cu 20%, până la 6%, în scădere și față de 2021! Dacă am fi căutat în vreun sondaj vreo oglindire în societatea turcă a discursurilor anti-occidentale ale lui Erdogan, greu de crezut că am fi putut găsi o alta mai bună. Aceeași SUA apare puțin mai jos în respectivul sondaj pe primul loc la cea mai mare amenințare la adresa Turciei, cu aproape 60%.

Tot la capitolul geopolitică, victimizare și singularizare, iată în ce termeni de stereotipii a fost învățată societatea turcă să gândească în anul 2022 despre europeni: aproape 70% cred că Europa ajută întărirea organizației PKK (vedem și retorica recentă a lui Erdogan despre Suedia și Finlanda acuzate că sprijină „organizații teroriste”), 62,4%, adică aproape 2/3 dintre turci, cred că Europa vrea „să dividă Turcia așa cum a făcut cu Imperiul Otoman”(!), iar peste 50% dintre turci încă mai gândesc că în spatele atitudinii Europei față de Turcia se află nici mai mult nici mai puțin decât… „spiritul cruciadelor” (la circa 800 de ani de la ultima cruciadă)! Cu toate acestea, nu putem să ne mirăm de astfel de opinii în societatea turcă atunci când de la cel mai înalt nivel li se spune oamenilor întruna că Vestul este de vină pentru tot, inclusiv pentru sprijinirea ISIS (pe ai cărei militanți, culmea, tocmai Erdogan îi trimitea să lupte pentru el în Libia), sau pentru asta, pentru asta sau pentru asta sau pentru multe altele.

Tot raportat la acestea, în 2015, când sunt întrebați cu cine ar trebui să coopereze, 29% dintre turci, adică cel mai mare scor, credeau că Turcia ar trebui să acționeze singură. Nici nu este de mirare, cu așa discursuri publice ca ale lui Erdogan din 2015 când acuza Occidentul că el este de fapt de vină pentru criza migranților sirieni și irakieni (mai ales aici trebuie să punctăm și faptul că acești migranți nu sunt deloc bine văzuți de populația din Turcia), când acuza un ziar din SUA că intervine în politica internă a Turciei după ce acesta l-a criticat pe Erdogan, când acuza tot Occidentul de ipocrizie după atentate de la Paris, continuă sfidarea la adresa Rusiei pentru avionul rusesc doborât de Turcia pe 24 noiembrie după o pretinsă încălcare a spațiului aerian turcesc, în timp ce Turcia încălca de 20 de ori doar într-o zi de iulie spațiul aerian al Greciei (de 2.244 de ori în 2014, de exemplu). Pe plan intern, tot în 2015, contribuie din plin la reizbucnirea violențelor cu kurzii după ce HDP, partidul acestora, îl șochează pe Erdogan și câștigă 13% din voturi la alegerile parlamentare din iunie încurcându-i acestuia planurile de a avea majoritate ca să schimbe constituția și să dobândească el puteri sporite. După reizbucnirea violențelor în iulie, la alegerile reconvocate pentru noiembrie același an, partidul lui Erdogan, AKP, câștigă 49,5% din voturi și o majoritate confortabilă în parlament. În concluzie, cu o astfel de politică internă și externă în 2015 care agresează aproape toți vecinii și cu un trecut imperialist pe care, în loc să îl lase în planul secund, pentru a da o șansă traumelor vecinilor să se vindece, elitele Turciei îl scormonesc și mai tare.

Sondaj GMFUS 2015. Sursa: GMFUS

În 2022, după 2 ani de pandemie în care răspunsul guvernului turc la aceasta nu a fost cel mai bun, în care s-au văzut beneficiile conlucrării și întrajutorării la nivelul unor state, iată că totuși, acum că pandemia s-a sfârșit, crește într-un singur an cu 9%, până la aproape 25%, procentul turcilor care nu vor ca Turcia să coopereze îndeaproape cu vreo altă țară și doresc să meargă singuri. Acum, că pandemia a trecut (UE ajutând Turcia pe multiple dimensiuni, inclusiv economic, în comerț în această perioadă), totuși nu mai este nevoie de cooperare cu UE pe probleme internaționale la fel ca anul trecut, deși mai jos aflăm că încrederea în țările UE a crescut.

2. Expansiunea neo-otomanistă a Turciei. În 2015, în ciuda politicii externe foarte agresive a lui Erdogan, iată că totuși 70% dintre respondenți ar fi vrut ca Turcia să se concentreze mai degrabă pe politicile interne, doar 20% fiind interesați ca Turcia să se implice mai mult în fostele teritorii ale Imperiului Otoman din Balcani, Orientul Mijlociu sau Asia Centrală. Iată, așadar, neo-otomanismul abia la început.

Sondaj GMFUS 2015. Sursa: GMFUS

Pentru că, la aceeași întrebare în 2022, 38,2% dintre turci doresc ca Turcia să se implice mai mult în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa de Nord, adică în fostele zone aparținând Imperiului Otoman. Iată o creștere de aproape 20% în numai 7 ani a celor care doresc ca Turcia să se implice activ peste hotare în zone care au aparținut Imperiului Otoman.

Sursa: GMFUS

Probabil că în orice altă privință și raportat la orice altă țară, această creștere uriașă a susținerii populare pentru politici imperialiste ar fi fost considerate foarte grave și analizate ca atare. Iată însă că despre Turcia și aceste mentalități imperialiste care cresc pe an ce trece impulsionate de elitele lui Erdogan nu se spune aproape nicăieri nimic. Dacă Erdogan este un lider politic tot mai puțin apreciat și demn de încredere peste hotare, astfel că nu multă lume mai este atentă la discursurile pline de ură, xenofobie, imperialism ale acestuia, iată că totuși ceea ce fac aceste discursuri societății turce nu sunt lucruri luate în seamă. Iar adevărata problemă pe termen lung nu este un lider oarecare, ci ceea ce reușește acesta să inducă unei societăți. Ca să facem o comparație din istorie, problema Genocidului Armean nu a fost numai sultanul Abdul-Hamid al II-lea și politicile sale vizavi de armeni, ci problema cea mai mare a fost atitudinea pe care acesta a insuflat-o întregii societăți turce raportat la armeni, care a erupt într-unul dintre cele mai infame genociduri din lume – Genocidul Armean la circa 5-10 ani după detronarea sultanului.

Tot la acest indicator, al expansiunii, iată că cei mai mulți dintre turci ar dori anexarea nordului Ciprului de către Turcia.

3. Dimensiunea militaristă. Mai mult, din același sondaj din 2022 aflăm că procentul celor care doresc ca Turcia să fie o țară influentă din punct de vedere militar a crescut cu 6,2% numai într-un singur an, ajungând la 36,8%.

Iată într-un sondaj din 2020 cât de mulți turci, o medie de peste 52%, credeau că Turcia și-ar folosi forța armată în exteriorul țării ca să își apere interesele sale pe scena internațională.

Sursa: turkuazlab

Spre deosebire, în 2015 doar 47% ar fi susținut o intervenție armată în Siria și asta numai ca să apere populația civilă de ISIS, în rest pentru niciun alt motiv nu ar fi fost mai mulți susținători ai unei intervenții armate. Iată că în doar 5 ani populația Turciei s-a obișnuit cu escapadele armate ale lui Erdogan peste hotare și au ajuns să li se pară normale.

Sondaj GMFUS 2015. Sursa: GMFUS

Deși tot aici, la dimensiunea militară, alte sondaje din 2021 par să arate o scădere de 20% în decurs de 4 ani, între 2017 și 2021, a apetenței turcilor pentru intervențiile armate externe, trebuie să ținem cont că 2 dintre acești ani au fost ani de pandemie, iar tot aici metodologia acestui sondaj o vom aborda din nou mai jos, pentru că sunt mai multe diferențe care pot induce în eroare, inclusiv întrebarea, care se referă strict la intervenții armate împotriva „terorismului”, în condițiile în care amenințarea ISIS sau Al-Qaeda din Siria sau Irak este cu mult mai mică astăzi, aproape inexistentă, față de 2017. Oricum, un procent de 33,7% care susțin intervenții armate proprii peste hotare nu este deloc mic.

Sursa: khas.edu

4. Islamizarea societății turce. Raportat la instituțiile internaționale în care turcii au cea mai mare încredere se văd limpede problemele actuale ale zonei și felul în care acestea influențează percepția turcilor – răspunsul la pandemie a făcut ca încrederea în UE să crească semnificativ cu 7% față de anul trecut, criza ucraineană a făcut ca aprecierea față de NATO să crească și ea cu 7% doar într-un an. Pe de altă parte, un alt indicator foarte puternic al neo-otomanismului, respectiv islamizarea societății turce, arată că încrederea în Organizația Cooperării Islamice a crescut până la 45%, tot cu aproape 7% într-un singur an. Acesta este un indicator care poate arăta islamizarea în curs a societății turce. Acestea sunt procente uriașe pentru un singur an, iar dacă primele două, referitoare la UE sau NATO pot fi clar explicabile prin problemele actuale din zonă, creșterea încrederii într-o organizație islamică poate fi explicabilă doar prin schimbările profunde prin care trece societatea turcă acum.

Desigur, alte sondaje ca acesta de exemplu arată o scădere a religiozității în societatea turcă, dar identificarea cu lumea islamică și încrederea în aceasta (în condițiile în care ți se spune mereu că „Vestul” și „ghiaurii” și „israelienii” și „armenii” sunt cei mai mari dușmani) și urmarea fidelă a preceptelor religioase într-o societate tot mai globalizată sunt lucruri ușor diferite. Pentru că lucrurile nu sunt atât de simple. Într-un alt sondaj din 2021 care pare că arată o scădere în timp a afilierii politice islamiste (scăderea abruptă de la 28% în 2019 la 9% în 2020 este din cauza schimbării denumirii opțiunii chestionarului din „vedere politică religioasă” la „islamism politic”, lucru pe care respondenții nu l-au înțeles în mod adecvat sau nu a reprezentat o oglindire fidelă a realității) și conservatoare, dacă ne uităm la afilierea politică secundară aceasta este la 30% islamistă. Adică 30% peste cei 36,5% islamism politic și conservatorism, plus încă 10% opțiune secundară conservatorism, ajungem la 76,5% din societatea turcă ce are între primele 2 opțiuni islamismul politic și conservatorismul președintelui Erdogan. Așa că cei care poate se bucură dacă scade procentul celor care se declară religioși, islamiști politic, probabil că ar trebui să țină cont și de aceste cifre de mai sus. Iată parțial de ce Erdogan continuă să câștige alegeri în Turcia și să mizeze pe teme islamiste și neo-otomaniste, deși religiozitatea poate fi în ușoară scădere.

Sursa: khas.edu

Pe scurt, câteva dintre concluzii:

1. O concluzie foarte importantă a sondajului GMFUS este aceea că populația Turciei ar fi foarte bucuroasă să accepte unele schimbări considerate neesențiale sau poate chiar convenabile venind din partea UE, ca de exemplu cele privind abordarea corupției, criminalitatea, chiar eliminarea pedepsei cu moartea, chestiuni ecologice, însă atunci când se pune problema de libertate de expresie, învățământ în limba maternă pentru minorități, programe radio și tv în limba minorităților, libertatea religioasă sau rezolvarea conflictului cu Grecia în interesul ambelor părți, rezolvarea problemelor din Cipru prin compromisuri de ambele părți, tendința este de radicalizare și de refuz, crește numărul celor care nu sunt de acord. Se observă, astfel, un neo-otomanism pragmatic – UE este bună atunci când vine vorba despre unele aspecte, în special eliminarea vizelor și chestiuni economice, chiar încrederea în UE a crescut (pe fondul pandemiei și a războiului din Ucraina), dar atunci când vine vorba despre chestiuni ce țin de mentalitățile imperiale, ca de exemplu Grecia, Cipru, sferele de influență ale Turciei în Marea Mediterană, minoritatea kurdă sau armeană, UE nu mai este bună.

Sondaj GMFUS 2022

2. Deși religiozitatea societății turce poate fi în ușoară scădere, identificarea acestora cu opțiuni politice ca islamism politic și conservatorism (asemănător celui al președintelui Erdogan) ajunge la 76% ca primă opțiune și opțiune secundară în societatea turcă, ceea ce este un procent uriaș.

3. Crește accelerat dorința turcilor de o implicare mai mare în foste zone aparținând Imperiului Otoman, ca Balcanii, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

4. Cu procente variabile, în funcție de sondaj și de felul în care a fost pusă întrebarea, procentul turcilor care apreciază o dimensiune militaristă este între 33% și peste 50%.

5. Procentul turcilor care încă văd Europa prin prisma unor stereotipuri difuzate de narațiuni oficiale neo-otomaniste de la cel mai înalt nivel, ca de exemplu „cruciadele”, „dezmembrarea Turciei ca pe cea a Imperiului Otoman”, asemănarea reformelor cerute de UE cu Tratatul de la Sevres sau „susținerea organizațiilor teroriste” de către Europa, deși în scădere, este uriaș, ajungând aproape la 70% în unele cazuri. Așa că, poate dacă ar fi să fim optimiști în ceea ce privește unele opțiuni ale societății turce, această dezinformare și manipulare în masă din societatea de acolo sunt îngrijorătoare. Pentru că în manipulare și dezinformare stă puterea unei părți a elitei turcești, exact la fel cum se întâmplă și în Federația Rusă, dar pe alte subiecte.

O întrebare bună ar fi oare ce strategii are România raportat la aceste schimbări semnificative de atitudini și de raporturi de forțe din Balcani și din Marea Neagră? România are vreo strategie față de Turcia? Iată în ce fel radical s-a schimbat doar balanța comercială în favoarea Turciei în ultimii ani, nu mai vorbim despre societatea turcă.

Sursa: imm.gov.ro via Aurel Lazăr & Miruna Butnaru-Troncotă

Care este răspunsul României? Noi nu avem niciun fel de interes în Balcani, măcar pentru propriile minorități ignorate de reprezentanții Statului Român? Pe noi nu ne interesează ce face Turcia în Balcani, la Marea Neagră, în Republica Moldova, lângă noi și chiar în interiorul României? Sau răspunsul României este aceeași platitudine repetată obsesiv că „suntem în NATO” sau „suntem parteneri NATO”, de parcă Turcia nu ar avea deseori interese contrare celorlalți aliați NATO, după cum se vede chiar în aceste zile?

Cine nu are o voce în această regiune acum, cine nu își urmărește activ interesele, poate sfârși prin a fi irelevant, ceea ce se traduce într-o invitație la un viitor statut de victimă. Cu repercusiuni foarte grave asupra noastră a tuturor. Desigur, nu acum, imediat, încă ne vom putea „bucura” de unele PNRR-uri, acum Portul Constanța are o importanță uriașă, la fel și traficul pe și peste Dunăre, dar dacă ne mulțumim doar cu ceea ce aduc unele conjuncturi, dacă suntem doar reactivi (uneori nici atât) în loc să fim activi sau proactivi, nota scadentă va veni la un moment dat și nu o vor plăti cei care au „ratat” ca din întâmplare șanse istorice și strategice ale României (ca de exemplu apropierea prin pași decisivi și hotărâți de Republica Moldova exact în aceste momente când Federația Rusă nu mai sperie pe nimeni decât cu bomba nucleară, exact ca și Coreea de Nord, când politica sa internațională este profund discreditată la nivel mondial, când state anterior neutre ca Suedia sau Finlanda depun cereri de aderare la NATO), ci, pe lângă facturile uriașe la energie electrică, gaze și combustibili de acum, nota scadentă o vom plăti tot ceilalți cetățeni români.

Încheind, raportat la Turcia, politica României (dar și a multor alte țări europene și nu numai) pare a fi aceea că ne prefacem că nu vedem și nu auzim nimic, ca după Omertà, faimosul cod al mafioților italieni: „Non vedo, non sento, non parlo” (nu văd (nimic), nu aud, nu spun). De fapt, aceasta pare a fi strategia României la Marea Neagră și în zonă de zeci de ani, dar în fața tuturor provocărilor strategice care au explodat acum odată cu acest război din Ucraina și cu ascensiunea imperialistă a Turciei acest lucru ne izbește ca fiind cu atât mai evident – „nu văd nimic, nu aud nimic, nu spun nimic.”

*Matei Blănaru este cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române „Ion I C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI) și doctorand al Universității din București.