Autor: *Răzvan Ceuca

Pentru cei mai mulți, data de 26 decembrie 1991 marchează și astăzi adoptarea declarației de încetare a existenței Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) de către Consiliul Republicilor Sovietului Suprem al URSS, precum și formarea Comunității Statelor Independente (CSI). Însă, pentru noul sistem internațional unipolar marcat de supremația (și, totodată, victoria) Statelor Unite ale Americii, destrămarea blocului comunist avea să vină la pachet nu doar cu o serie de angoase regionale din partea Federației Ruse – care vor fi din ce în ce mai evidente în era președintelui Vladimir Putin, ci și cu un vid de securitate în Europa de Est. Pentru „acoperirea” acestui vid s-au luptat mai mulți actori: pe de o parte NATO și Uniunea Europeană, pe de altă parte Federația Rusă (Peter Rutland, „An Unnecessary War: The Geopolitical Roots of the Ukraine Crisis”, în Agnieszka Pikulicka şi Richard Sakwa (eds.) Ukraine and Russia: People, Politics, Propaganda and Perspectives, Bristol, 2015, pp. 129-140).

Acesta este contextul internațional est-european care a dus la declanșarea conflictului din Ucraina, catalogat astăzi drept „conflict înghețat”, în ciuda faptului că schimburile de foc dintre trupele guvernului de la Kiev, trupele separatiste din Donbas și alți combatanți proxy încă au loc ocazional.

Criza din Ucraina a început cu protestele din Kiev, care au avut loc în noiembrie 2013, împotriva deciziei președintelui ucrainean Viktor Ianukovici de a respinge semnarea Acordului de Asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană. După represiunea violentă din partea trupelor Беркут/Berkut („acvila de munte”; este vorba de unitatea specială a miliției ucrainene), a crescut în mod neintenționat numărul de protestatari și a escaladat conflictul, președintele Ianukovici fiind nevoit să fugă din țară, în februarie 2014. După anexarea Peninsulei Crimeea, în martie 2014, în urma unui „referendum local”, președintele Putin a declarat necesitatea protejării drepturilor rusofonilor din peninsulă și din sud-estul Ucrainei. Aceste declarații au amplificat diviziunile etnice din Donbas, determinând separatiștii proruși din Donețk și Luhansk să organizeze un referendum, în vederea declarării independeței față de Kiev. De aici conflictul a cunoscut o traiectorie ascendentă atât în materie de evenimente (bătălia de la Mariupol, doborârea zborului MH17, bătălia de la Debalțeve și Acordurile de la Minsk), cât și în materie de victime (peste 10.000 de victime și peste 1.5 milioane de persoane strămutate intern, conform Global Conflict Tracker).

Amestecul de metode și tehnici militare cu cele nonmilitare – idee conceptualizată în literatura de specialitate drept „război hibrid” (Frank G. Hoffman, Conflict in the 21st century: The Rise of Hybrid Wars, Potomac Institute for Policy Studies, Arlington, Virginia, 2007,  p. 7) – a mai fost utilizat și în războiul ruso-georgian din 2008.

Ceea ce a luat prin surprindere actorii occidentali a fost complexitatea operațiunilor Kremlinului în Ucraina, fapt care ar putea explica parțial lipsa unui răspuns imediat din partea unui Occident pus în fața acestui nou tip de război. Această situație se datorează, în opinia noastră, elementului principal al noii strategii a regimului Putin. Acest element, respectiv principiul nonatribuirii, constituie o componentă critică a așa-numitei „Doctrine Gherasimov”, conform căreia războiul hibrid al Federației Ruse se bazează pe actori de tip proxy, care au scopul de a împiedica atribuirea acțiunilor și de a camufla intențiile politice, dar și de a maximiza confuzia și incertitudinea actorilor vizați. Principiul nonatribuirii este eficient dacă funcționează pe baza a ceea ce se numește distribuire descentralizată, care prevede utilizarea sistematică a unor multiplicatori de forțe, precum armatele de trolli, ONG-urile și think tank-urile afiliate Kremlinului. Toate acestea i-ar permite Rusiei să pună în aplicare o intervenție sistematizată, dar multilaterală (Hope Carr, „The Power of Non-Attribution in Modern Information Warfare” în The Three Swords Magazine, nr. 33, 2018, pp. 43-46).

Și totuși, această intervenție multilaterală, coordonată de același „creier”, aflat între pereții Kremlinului, nu se rezumă doar la aceste trei tipuri de entități, deoarece lista actorilor afiliați regimului Putin se extinde și la o serie de diplomați clandestini, care au declanșat o serie de măsuri active. Acestea sunt acțiuni de război politic dirijate de serviciile secrete rusești, care urmăresc influențarea cursului evenimentelor în interiorul societății civile a actorului vizat, alături de activitățile de intelligence,  menite să întoarcă situația din Ucraina în favoarea Federației Ruse (Christopher Andrew, Vasili Mitrokhin, The Mitrokhin Archive: The KGB in Europe and the West, Penguin, Londra, 2000). „Creierul” care a creionat această strategie este și cel care i-a coordonat pe respectivii diplomați clandestini. Ne referim aici la Vladislav Surkov – fost prim-șef adjunct al Administrației Prezidențiale a Federației Ruse (1999-2011) și consilier personal al președintelui Vladimir Putin (2011-2013) pentru relațiile cu Abhazia, Osetia de Sud și Ucraina.

Unul dintre planurile de federalizare a Ucrainei propuse lui Surkov. Verdele reprezintă subiectul „Novorossiya”, galbenul reprezintă subiectul „Malorossiya”, iar portocaliul „Galicina” (Galiția)

Sursa: InformNapalm

Ce reprezintă Surkov Leaks?

Personalitatea lui Vladislav Surkov a făcut obiectul unor scurgeri de informații din conținutul unor e-mail-uri care aparțineau acestuia, precum și oamenilor săi plantați în sud-estul rusofon al Ucrainei. Aceștia aveau sarcina de a dirija o serie de măsuri active, în așa fel încât agenda politică a Kremlinului în raport cu Ucraina să fie promovată exact acolo unde avea nevoie de cea mai mare recunoaștere: la „firul ierbii”, adică în rândul societății etnic divizate din sud-estul țării.

Aceste scurgeri poartă denumirea generică de Surkov Leaks și au fost făcute publice în exclusivitate în 2016-2017 pe platforma InformNapalm. InformNapalm reprezintă o inițiativă de informare cu privire la „războiul declarat împotriva Ucrainei, anexarea Crimeei, activitățile teroriste ale serviciilor secrete rusești, precum și militanții fanatici ai așa-numitelor „RPD” („Republica Populară Donețk”), „RPL” („Republica Populară Luhansk”) și „Novorossiya” („Noua Rusie”)”. Echipa InformNapalm este formată din foști militari, jurnaliști, analiști, traducători și activiști care lucrează în mod voluntar.

Surkov Leaks conțin câteva mii de e-mail-uri, subtilizate de către așa-numita Cyber Alliance (alianța grupărilor de hackeri activiști: CYBERHUNTA, FalconsFlame, RUH8 și TRINITY) în care se dezvăluie, în premieră, informații provenite din corespondența electronică privată a lui Vladislav Surkov, de unde ne putem face, în sfârșit, o idee, la prima mână, despre măsurile active coordonate de regimul Putin în Ucraina. Conform platformei InformNapalm scurgerile de informații au avut loc în trei tranșe.

Prima tranșă, care conține 2347 de e-mail-uri venite de la adresa prm_surkova@gov.ru, a fost făcută publică pe Internet în 25 octombrie 2016; cea de-a doua tranșă, care conține 435 de e-mail-uri venite de la adresa pochta_mg@mail.ru, a fost făcută publică în 3 noiembrie 2016; iar ultima tranșă, care conține e-mail-uri venite de la două adrese (viktor_vinogr@mail.ru – 1046 de e-mail-uri și fedor_fedorov53@mail.ru – 337 de e-mail-uri) a fost făcută publică în 2 noiembrie 2017 (Alya Shandra, Robert Seely, The Surkov Leaks: The Inner Workings of Russia’s Hybrid War in Ukraine, Royal United Services Institute for Defence and Security Studies, 2019, pp. 7-8).

Deși puțin studiate atât în cadrul literaturii de specialitate – axată pe războiul hibrid al Federației Ruse, cât și de mass-media națională și internațională (despre Surkov Leaks s-a discutat doar în Radio Europa Liberă, Euromaidan Press, Medium.com și Kyiv Post), datele furnizate de Surkov Leaks ne oferă o imagine cât se poate de clară asupra metodelor și tacticilor prin care Kremlinul a interferat cu procesele politice și sociale din regiunile din sud-estul Ucrainei (oblast-urile Donețk, Luhansk, Harkov, Zaporojie, Odesa, Herson și Dnipropetrovsk) în timpul conflictului din Ucraina. Și nu doar tehnicile și metodele specifice războiului hibrid sunt evidențiate, ci și actorii de care regimul Putin – prin intermediul lui Surkov – s-a folosit pentru a-și pune în aplicare planurile, care nu au vizat doar Ucraina, ci și Republica Moldova și Georgia.

Cine au fost diplomații clandestini din spatele „războiului nedeclarat” împotriva Ucrainei?

  1. Inal Ardzinba – mâna dreaptă a lui Surkov

Sursa: Kremlin Roadmap

Născut în 1990 în Abhazia, Ardzinba a fost șef al Departamentului Direcției pentru Cooperare Socială și Economică cu Statele Membre CSI Albhazia și Oseția de Sud, iar în prezent este președinte al Consiliului Public Interreligios al Afacerilor pentru Tineret pe lângă Patriarhia Moscovei. Conform celei de-a treia tranșe de e-mail-uri, Arzdinba s-a ocupat de măsurile active care vizau pregătirea schimbării granițelor teritoriale ale Ucrainei și încălcarea Constituției țării, fapte de care a și fost acuzat mai târziu. În acest sens, Ardzinba a coordonat demonstrații susținute de activiști proruși în orașe din sud-estul Ucrainei și evenimente organizate pentru promovarea separatismului. Mai mult, corespondența sa electronică conținea o serie de documente care arată maniera în care Kremlinul a încercat să influențeze alegerile din regiunea Harkov și să destabilizeze alte regiuni ucrainene. Acestea aveau rolul de a schimba statutul constituțional al Ucrainei pentru promovarea proiectului de federalizare a țării, astfel încât ruperea teritoriilor din sud-est de sub autoritatea Kievului să fie „legitimă”. Același Inal Ardzinba a primit, în 2016, din partea președintelui Putin, titlul de consilier de stat clasa a III-a (cel mai înalt rang al funcționarilor federali din Rusia, care corespunde gradului militar de general-maior), iar în prezent acesta s-a angajat în crearea unui nou partid politic, Viitorul Abhaziei, care, susține el, „oferă tinerilor abhazi proactivi din punct de vedere politic un nou instrument de căutare a schimbării”.

  • Aleksei Cesnakov – recrutorul liderilor de opinie

Sursa: Seldon News

Născut în 1970 în Baku, Azerbaidjan, Cesnakov a fost adjunct de politică internă în cadrul Administrației Prezidențiale a Federației Ruse (2001-2008), membru al Camerei Civice a Federației Ruse (2009-2010) și secretar-general adjunct al Partidului „Rusia Unită” (2012–2013). În prezent, este director al Centrului Rus pentru Politici Curente – unul dintre think-tank-urile aflate în relații strânse cu Kremlinul – și, din 2019, profesor la Școala Superioară de Economie din cadrul Universității Naționale de Cercetare. Prin activitatea centrului pe care îl conduce, Aleksei Cesnakov a supravegheat centrele de presă din Republica Populară Donețk și din Republica Populară Luhansk, recrutând lideri de opinie ucraineni pentru a mediatiza evenimentele din Donbas, în conformitate cu directivele regimului Putin și pentru a pregăti studii sociologice.

Deși a negat acuzațiile privind aceste fapte, afirmând că Centrul Rus pentru Politici Curente nu a făcut decât să monitorizeze situația politică și economică din Ucraina și, ca urmare, nu ar fi fost implicat în dezvoltarea ideologiei Novorossiya, în realitate o serie de e-mail-uri arată contrariul. Din acestea reiese că Cesnakov i-a trimis lui Surkov rezumate ale studiilor realizate de experții afiliați centrului pe care îl conduce, studii care devoalează strategia Kremlinului atât în Ucraina, cât și pentru republicile proxy – RPD și RPL. Studiile au în vedere decrete ale președintelui Ucrainei, deciziile Consiliului de Securitate și Apărare al Ucrainei, declarații ale reprezentanților RPD și RPL, liste ale tuturor partidelor politice ucrainene, precum și analiza declarațiilor în mass-media de limba engleză referitoare la „republici”.

  • Andrei Așkerov – filosoful vizionar

Sursa: YouTube

Filosof de profesie și protejat al lui Surkov, Așkerov și-a folosit abilitățile pentru a-și dezvălui concepția filosofică asupra modului în care Rusia ar trebui să facă față orientării spre Occident a Ucrainei. Într-un e-mail din 22 ianuarie 2014, acesta stipula că Rusia ar trebui să perceapă Ucraina ca „o altă Rusie…ca al doilea cap al vulturului bicefalic, care se uită etern spre Vest”. Concepția sa de filosofie politică a ajutat la legitimarea acțiunilor Kremlinului menite să sublinieze necesitatea „protejării Ucrainei” care, în tradiția istorică rusă, are o importanță crucială (Rusia Kieveană și Малороссия/Malorossiya reprezintă astfel de exemple). El a fost instrumental în ceea ce privește narațiunea falsă creată, conform căreia „ucrainenii fasciști au atacat rușii din regiunea Donbas”, care s-a dovedit deosebit de utilă în mobilizarea sprijinului popular rus, situație care a creat dificultăți societății civile ruse în încercările de opoziție față de acțiunile regimului Putin în sud-estul Ucrainei.

  • Konstantin Zatulin – raportorul

Sursa: Wikipedia

Konstantin Zatulin este un alt cunoscut politolog rus pe care agențiile de securitate ucrainene l-au declarat persona non grata înainte de conflictul ruso-ucrainean, pentru declarații și activități care au alimentat separatismul în Peninsula Crimeea. Zatulin a promovat narațiunea de la Kremlin prin intermediul televiziunilor prin cablu din Ucraina și Belarus, precum și prin canalul rusesc de stat TV-Țentr. Mai mult, în calitate de director al Centrului pentru Studiul Țărilor CSI a realizat o serie de analize, pe care i le-a trimis și lui Surkov, ce aveau să servească la planificarea unor măsuri active, în cazul în care evenimentele din sud-estul Ucrainei nu evoluau în direcția favorabilă intereselor Moscovei. Spre exemplu, într-un raport din 30 octombrie 2013, acesta a concluzionat că președintele ucrainean pro-rus Viktor Ianukovici ar semna probabil Acordul de Asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană, în cadrul Summit-ului de la Vilnius din 28-29 noiembrie 2013. Astfel, nu este exclus ca acest raport să fi avut influență în reuniunea ulterioară și secretă dintre Ianukovici și Putin, fapt care ar putea demonstra o legătură între rezultatul analizei și decizia președintelui ucrainean care a dus la Euromaidan. De asemenea, la 6 februarie 2014, Surkov a primit un alt raport de la Zatulin, ce conținea o monitorizare a presei, raport care a descris o întâlnire organizată de cel din urmă cu militanți cazaci proruși, al căror sprijin îl dorea, context în care Zatulin a trecut în revistă ce acțiuni vor întreprinde aceștia, în cazul în care Euromaidanul are succes. Corelând aceste date cu evenimentele ce aveau să urmeze, ne putem da seama de faptul că există posibilitatea ca Zatulin să fi avut un rol proeminent în planificarea preliminară a anexării Crimeei, care a culminat cu referendumul din 16 martie 2014.

Cu toate acestea, numele lui Konstantin Zatulin nu s-a făcut auzit doar în Ucraina, ci și în România. Astfel, în decembrie 2007, Zatulin a acuzat Biserica Ortodoxă Română de „prozelitism” împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse din Moldova, „în scopul de a anexa aceste teritorii la România”. Pe de altă parte, în 2016, Zatulin a făcut obiectul unui scandal numit generic ,,stenogramele Glaziev”, scandal care a avut la bază o serie de interceptări ale unor apeluri telefonice făcute publice de Procurorul General al Ucrainei. Convorbirile s-au purtat între Serghei Glaziev – politician și economist rus, consilier prezidențial pe integrare economică regională – și diferite persoane din Ucraina și Rusia, implicate în finanțarea și organizarea ciocnirilor pro-ruse. În acest sens, Zatulin a declarat că interceptările sunt autentice, dar ,,scoase din context”.

  • Pavlo Broyde și Oleksandr Slabiyev – experții în PR

Expert în relații publice, Pavlo Broydese află în relații strânse, conform e-mail-urilor, atât cu Surkov, cât și cu Ardzinba. Astfel, el s-a prezentat celui dintâi ca fiind un cunoscător foarte bun al vieții cotidiene din orașul Zaporojie, orașul de reședință al regiunii cu același nume. Dincolo de legăturile sale profesionale cu un protopop al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, cu organizațiile de tineret Наши/Nași („ai noștri”) și Молодая Гвардия/Molodaya Gvardiya („Tânăra Gardă”), Broyde și-a folosit cunoștințele despre peisajul politic zaporojean pentru a gestiona planurile Kremlinului de destabilizare a regiunii. E-mail-urile sale cu Ardzinba dezvăluie modul în care Kremlinul a încercat, prin expertiza în PR a lui Broyde, să genereze suportul local pentru acordarea statutului special regiunii Zaporojie, ca parte a planului mai amplu de federalizare a Ucrainei.

La 10 iulie 2014, atunci când i-a cerut lui Surkov să-i plătească un asistent (pe Oleksandr Slabiyev), Broyde i-a trimis acestuia, via e-mail, o propunere, prin care se urmărea ca situația creată de Partidul Regiunilor, în timpul administrației Ianukovici, să poată fi folosită în avantajul Rusiei. Pe scurt, administrația Ianukovici a facilitat ca acele instituții de stat regionale responsabile de controlul sau monitorizarea proceselor politice (serviciile secrete, reprezentanți locali ai guvernului, poliție și partide politice locale) să fie adunate în așa-numitele „verticale ale puterii din umbră” (n. n. –este vorba despre mai multe relații de putere bine ierarhizate între actori sau grupuri de actori eterogeni). Acest lucru a dus la stabilirea unor legături mai strânse între aceste instituții oficiale, lumea interlopă și economia subterană din Ucraina. În schimbul unor astfel de oportunități de îmbogățire și de exercitare controlul asupra tuturor acestor instituții, regimul Ianukovici și-a raliat cu atât mai mult subordonații din sud-estul țării în păstrarea puterii politice, cu ajutorul Partidului Regiunilor, prin intermediul specialiștilor în PR care, printre altele, au contribuit la discreditarea adversarilor politici, persoanelor și grupurilor de afaceri neloiale, la asigurarea obedienței mass-media, precum și la asigurarea succesului campaniilor electorale (Alya Shandra, Robert Seely, op. cit., p. 23).

Oleksandr Slabiyev, asistentul lui Pavlo Broyde și directorul unei agenții de PR, a devenit un lider activ al separatiștilor pro-ruși din Zaporojie, în cadrul unor proteste pro-separatism coordonate de Kremlin. Atunci când proiectul geopolitic Novorossiya se afla în pragul eșecului, Slabiyev a fugit (în mai 2014) în Crimeea proaspăt anexată, de teama unei posibile arestări. Ulterior a început să colaboreze cu batalionul Zarya, unul dintre cele mai mari formațiuni militare ilegale ale RPL, lucru reiese și dintr-un e-mail trimis lui Surkov în 24 iulie 2014, în care Broyde vorbește despre contactele lui Slabiyev cu oameni din instituțiile de justiție pro-ruși din Zaporojie. În același e-mail, Broyde vorbește și despre recomandările oferite de Slabiyev în ceea ce privește nevoia de colaborare cu Zarya în contextul destabilizării Ucrainei.

  • Dmitri Soin – agentul operativ

Sursa: Publika.md

Născut în 1969 la Tiraspol, în Republica Moldova, Dmitri Soin a fost implicat activ în planurile separatiștilor pro-moscoviți de scindare a teritoriul de astăzi al nerecunoscutei Republici Transnistriene de cel al Republicii Moldova. El a făcut acest lucru în calitate de participant la Războiul transnistrian din 1992 și, mai apoi, în calitate de ofițer al KGB-ului transnistrean în timpul „conflictului înghețat” care a urmat. În 2010 a fost ales deputat în „parlamentul” transnistrean, fondând în 2013 „Uniunea Transnistrenilor Ucraineni”. În august 2014 Soin a fost reținut în Ucraina, el aflându-se pe lista Interpol încă din 2004, fiind acuzat de mai multe asasinate, alături de trafic de rachete Alazan cu focoase nucleare, produse chiar în Transnistria.

Deși s-a decis extrădarea sa autorităților de la Chișinău, acesta a reușit să scape din arest în 30 noiembrie 2014. După cum el însuși s-a lăudat pe pagina sa de Facebook, Soin a evadat prin spargerea lacătului și fuga pe acoperiș, reușind, apoi, să treacă ilegal frontiera în Rusia. În 2016 presa rusă a raportat numirea sa în funcția de rector al Institutului de Studii Europene JUSTO, cu sediul la Moscova.

Conform Surkov Leaks, el a comunicat cu Ardzinba sub pseudonimul de „Anedrey Gold”, folosind adresa goldabxazia@mail.ru. Astfel, într-un e-mail trimis la 1 iunie 2015, Soin făcea referire la aniversarea a 10 ani de activitate a Organizației Internaționale a Tineretului „Prorîv” (mișcarea de opoziție din Tiraspol). Aceasta a fost înființată pentru a încuraja sentimentul pro-rus în rândul tinerilor din Transnistria, dar și pentru a alimenta separatismul în cadrul Ucrainei și Georgiei. Corelând acest fapt cu necesitatea identificării unor cadre tinere, Soin afirma că „există absolvenți ai școlii de stânga, pe care am pregătit-o pentru ukropiya”(un termen derogatoriu pentru Ucraina), indiciu care ne arată faptul că acțiunile de separatism din Ucraina și Georgia (alături de amplificarea tensiunilor din Republica Moldova) au fost puse la cale încă din anul 2005. Într-un alt e-mail trimis lui Ardzinba în 4 mai 2015, Soin i-a sugerat acestuia recurgerea la atacuri teroriste asupra infrastructurii de transporturi și comunicații.

În ceea ce privește implicarea sa și în alte acțiuni de separatism din Ucraina – dar care vizau și Republica Moldova – Dmitri Soin este unul dintre personajele care a avut legătură directă cu crearea „Consiliului Popular din Basarabia” (CPB). Organizație subversivă creată în 2015 la Odesa, misiunea acesteia constă în scindarea Bugeacului (Basarabia istorică în Evul Mediu – partea de sud a Republicii Moldova, astăzi parte componentă a Ucrainei) de sub autoritatea Kievului. Potrivit lui Soin, CPB ar avea menirea de a crea o „platformă independentă, cu o perspectivă critică, care să concentreze puterile ce se opun cursului naționalist, anti-rus al conducerii Ucrainei”, precum și „un centru al puterii informale în Basarabia de Sud”. Formată pe principiul reprezentării proporționale între minoritățile bulgară, găgăuză, rusă, ucraineană, rromă, moldovenească și poloneză, „Rada” pro-rusă ar fi fost creată drept un organism reprezentativ, ce are ca scop protejarea intereselor comunităților naționale din Bugeac, reprezentanții acesteia amenințând, totodată, că își rezervă și dreptul de a declara independența Bugeacului în cazul în care Ucraina va adera la NATO.

Dincolo de toate aceste aspecte, Soin s-a ocupat și de alte câteva „detalii organizatorice”. E-mail-urile scurse arată că acesta ar fi avut în vedere o serie de detalii care să demonstreze capacitățile de micro-management ale Kremlinului, urmărindu-se formularea unui manifest, crearea de afișe, precum și discursuri pentru conferința de deschidere a CPB. Printre invitații „interesanți” ai conferinței s-au numărat și Alik Vetrov, director al Centrului European de Comunicare, un ONG pro-rus din Bulgaria și Andrei Ivanițki, fost deputat în Parlamentul Bulgariei.

  • Alla Aleksandrovska – comunista din Harkov

Sursa: Tijdeni.ua

Fost prim-secretar al Comitetului Regional Harkov al Partidului Comunist din Ucraina, Alla Aleksandrovska s-a ocupat de implementarea planurilor regimului Putin de destabilizare a Ucrainei prin încurajarea separatismului teritorial în oblast-ul Harkov și prin promovarea schimbării Constituției care să faciliteze federalizarea țării. E-mail-urile trimise de Aleksandrovska lui Ardzinba în perioada iunie-octombrie 2015 (făcute publice în tranșa a treia din Surkov Leaks)au indicat sprijinul activ al Kremlinului în eforturile sale de a alege candidați proxy în consiliile municipale și regionale la alegerile din octombrie 2015. În acest sens, în cadrul unui e-mail din 15 iunie 2015, trimis lui Ardzinba de pe adresa fedor_fedorov53@mail.ru, Aleksandrovska a atașat un rezumat, în care sublinia importanța alegerilor locale, având în vedere procesele de descentralizare în curs de desfășurare la acea vreme.

Aleksandrovska ar fi propus ca membrii Partidului Comunist din Ucraina (interzis prin lege) să candideze la alegerile locale din 2015, fie în calitate de independenți, fie în calitate de afiliați ai grupului creat de ea atunci, numit  „Consiliul Public pentru Asistență la Reforma Constituțională” („Слобожанщина/Slobojanșcina”). În cadrul aceluiași e-mail, au fost trimise și o serie de documente din care se pot deduce cheltuielile necesare pentru respectiva campanie electorală. Astfel, costurile estimate pentru 30 de candidați la consiliul regional au ajuns la 120.460 de dolari americani, iar costurile estimate pentru 20 de candidați la consiliul orașului au însumat 183.240 de dolari americani. Acestea includeau, de asemenea, plățile membrilor din comisiile electorale, reprezentanții partidului, observatorii electorali, brigăzile de agitație, precum și combustibilul, materialele tipărite și mediatizarea.

La data de 9 iulie 2015, Aleksandrovska îi trimite un nou e-mail lui Ardzinba în care i-a atașat o listă cu candidații alegerilor pentru consiliile locale din regiunea Harkov, urmând ca, o lună mai târziu, să-i propună lui Ardzinba ca denumirea noului partid să fie „Noul Stat” (Нова Держава/Nova Derjava). Cu toate acestea, rezultatele alegerilor preliminare trimise de Aleksandrovska către Ardzinba la 27 octombrie 2015 s-au dovedit dezamăgitoare. Nova Derjava a câștigat doar 2,44% din voturi pentru consiliul regional, singurele rezultate semnificative ale formațiunii politice conduse de Aleksandrovska rezumându-se la un număr de 11 aleși în consiliile sătești din oblast-ul Harkov. Deși dovezile conform cărora Kremlinul ar fi interferat cu alegerile locale din 2015 din Harkov ar putea să nu fie foarte concludente, comunicarea intensă dintre Inal Ardzinba și Alla Aleksandrovska privind participarea partidului ei la acestea reprezintă o dovadă clară a intențiilor Kremlinului în unul dintre oblast-urile care compun partea de sud-est a Ucrainei.

În iunie 2016, Aleksandrovska a fost arestată de autoritățile ucrainene sub acuzația de abuz de influență și, din februarie 2017, a fost pusă sub arest la domiciliu. Obiectul acestor acuzații a constat într-o mită de 9000 de dolari oferită de Aleksandrovska unui reprezentant al unui ONG numit „Iujne – Orașul Meu”. Acesta avea sarcina de a-l influența pe președintele consiliului local al orașului Iujne să facă un apel către președintele Ucrainei și către Rada Supremă, astfel încât acestea să propună amendamente la Constituția Ucrainei, având drept scop numirea liderilor locali și a judecătorilor prin alegeri.

  • – tovarășul grupurilor proxy

Sursa: Donetsk News Agency

Fost deputat din partea orașului rusesc Kurciatov, Aleksei Muratov este membru al Partidului Rusia Unită și fostul reprezentant oficial al Republicii Populare Donețk. Acesta a ținut legătura cu Ardzinba prin adresa de e-mail kursk18@gmail.com, creată după numele regiunii Kursk, din care face parte și orașul pe care l-a reprezentat. Printre activitățile pe care le-a desfășurat se numără: colaborarea cu rețele de actori proxy pentru a promova interesele specifice Russkiy Mir, criticarea guvernelor locale de după Euromaidan din Harkov, Odesa, Dnipro și Herson, precum și organizarea de mitinguri pro-ruse în Harkov. Mai mult, în 20 octombrie 2014, acesta i-a transmis lui Ardzinba o propunere, venită din partea unui „tovarăș Vitali”, de a pirata adrese de e-mail, conturi de Skype și de WhatsApp, precum și de a efectua atacuri cibernetice de tip DDoS (Distributed Denial of Service) pentru sume cuprinse între 50 și 2.000 de dolari per atac.

Dincolo de aceste aspecte, din Surkov Leaks reiese și faptul că Muratov a fost unul dintre oamenii-cheie din cadrul Operațiunii Troia. La 4 noiembrie 2014, Muratov i-a trimis lui Ardzinba o arhivă protejată prin parolă, originară de la Vladimir Novikov, comandantul detașamentului forțelor speciale din cadrul Operațiunii. Conform Ukrinform, planul – denumit codat „Troia” – se referea la manipularea opiniei publice înainte de o insurgență în Zaporojie și la scoaterea regiunii de pe orbita guvernului central de la Kiev. Insurgența urmărea să folosească o rețea de spionaj existentă, precum contactul cu simpatizanți din cadrul poliției locale și al Serviciului de Securitate din Ucraina (SBU). Mai mult, Muratov ar fi cerut aprobarea informală pentru suma de 181.000 de dolari destinați cheltuielilor, astfel încât operațiunea să aibă sorți de izbândă și în vestul Ucrainei. De asemenea, costurile operațiunii ar fi fost alocate în felul următor: 40.000 de dolari pentru organizarea protestelor, 10.000 pentru menținerea rețelei de agenți în cadrul SBU și Ministerului de Interne și 49.000 pentru achiziționarea de vehicule.

Cu toate acestea, deși aparent bine planificată, operațiunea lui Muratov nu a fost niciodată pusă în aplicare și nu știm cu certitudine dacă Moscova a privit-o drept o propunere serioasă.

  • Sargis Mirzahanian – organizatorul de mitinguri

Sursa: Twitter

Sargis Mirzahanian a fost, la momentul dezvăluirilor, asistentul lui Igor Zotov – deputat din partea Partidului Rusia Cinstită (Справедливая Россия/Spravedlivaya Rossiya)și organizator în cadrul departamentului internațional al „Uniunii Voluntarilor Ruși”. El a corespondat cu Ardzinba folosind adresa mir-sargis@yandex.ru și a fost responsabil cu asigurarea sprijinului pentru unele măsuri active care vizau proiectele de federalizare ale Ucrainei. De pildă, acesta a organizat un miting în sprijinul Consiliului Popular din Basarabia, eveniment de la care i-a trimis fotografii lui Ardzinba, la data de 18 mai 2015. Câteva zile mai târziu, la 27 mai 2015, acesta i-a trimis un nou e-mail lui Ardzinba, cu un comunicat de presă în care era exprimat sprijinul pentru proiectul Porto Franco, proiectul de federalizare lansat de Kremlin pentru regiunea Odesa, în care erau menționați doi membri ai establishment-ului politic italian: Giacomo Bezzi și Giuriato Luigi.

Mai apoi, la 7 iunie 2015, Mirzahanian i-a făcut lui Ardzinba sugestia de a organiza un miting la Varșovia, împreună cu partidul de stânga pro-rus Zmiana, în sprijinul modificărilor propuse la constituția Ucrainei și a eliberării jurnalistului separatist ucrainean Artiom Buzila, arestat în aprilie 2015 sub acuzația de separatism.

Cu toate acestea, acțiunile lui Mirzahanian nu s-au rezumat doar la promovarea separatismului în Ucraina. Conform unei investigații realizată de BBC, în colaborare cu Der Spiegel, ZDF și La Repubblica, Mirzahanian a luat parte la Forumul Economic de la Yalta din 2016 (o adunare care reunește toți politicienii și jurnaliștii cu viziuni pro-ruse), alături de jurnalistul Manuel Ochsenreiter și candidatul de atunci din partea AfD, Markus Frohnmaier. În acest context, Mirzahanian a fost reprezentantul Kremlinului în campania de interferență hibridă privind alegerile parlamentare din Germania din 2017. Prin Ochsenreiter, în calitate de intermediar, acesta a stabilit relații cu Frohnmaier, un politician cunoscut pentru viziunile sale pro-ruse, precum și pentru opoziția sa față de sancțiunile impuse Rusiei după acțiunile din Crimeea și Ucraina.

  1. Petr Gorbunov – coordonatorul diasporei din Harkov

Petr Gorbunov era președintele unei organizații de ucraineni care veneau din regiunea Harkov, dar locuiau chiar peste graniță, în Rusia. Folosind adresa de e-mail gorbunovpetr@inbox.ru, el a ținut legătura cu Ardzinba și l-a informat pe acesta cu privire la problemele sociale și tensiunile din Harkov, conform  rapoartelor informatorilor săi din regiune. De asemenea, a trimis planuri și prețuri pentru mitinguri, dintre care doar unele au avut loc. Mai mult, acesta a fost implicat într-un forum media rusesc din Harkov, ce a elaborat un proiect de rezoluție, prin care i-a solicitat președintelui ucrainean de atunci, Petro Poroșenko, „să pună capăt conflictului din Donbas”, pentru a putea fi păstrate relațiile de afaceri cu oblast-ul vecin rusesc – Belgorod, precum și să extindă puterile regiunii Harkov. Acest proiect a fost trimis la data de 5 februarie 2015.

  1. Anton Davidcenko – activistul coordonator de proteste

Sursa: Военное обозрение

Recunoscut pentru spiritul său de activist, Anton Davidcenko pare să fi fost organizatorul din spatele protestelor din Odesa, Zaporojie, Dnipropetrovsk, Nikolaiev și Kiev. În februarie și martie 2014, Davidcenko a condus proteste împotriva Euromaidanului și a cerut federalizarea Ucrainei, precum și secesiunea regiunii Odesa, fapt pentru care a fost reținut de SBU și condamnat la 5 ani de închisoare, după ce și-a recunoscut faptele. Cu toate acestea, după ce a fost eliberat din arest pentru o perioadă de probă de 3 ani, Davidcenko a fugit în Rusia, fiind dat în urmărire de autorități pentru evadare.

Contul de e-mail al lui Ardzinba conține 461 de mesaje, provenite de la contul kolokol_2008@mail.ru, începând cu 2 noiembrie 2014. Aceste e-mail-uri sunt semnate de însuși Davidcenko și îi explică lui Ardzinba principalele măsuri active desfășurate de activist în regiunile menționate mai sus: coordonarea acțiunilor de stradă împotriva autorităților ucrainene și identificarea potențialilor lideri în sprijinul proiectului Porto Franco, crearea de meme-uri, acțiuni de trolling pe social media, diseminarea de fake news, organizarea unor conferințe de presă și oferirea de bani jurnaliștilor din presa ucraineană pentru a prezenta activități pro-ruse și pro-separatiste. Aceste e-mail-uri includeau chiar și sume destinate plății unor salarii sau cheltuieli destinate acestor activități, fapt care ne duce la ideea că regimul de la Kremlin finanțează astfel de mișcări pentru a crea o iluzie de sprijin popular pentru proiectele sale din Ucraina (Alya Shandra, Robert Seely, op. cit., p. 21).

În loc de concluzii – în ce a constat modus operandi al regimului Putin în cadrul conflictului din Ucraina?

După cum am afirmat mai sus, elementul care a luat prin surprindere Occidentul în cazul războiului hibrid din Ucraina a fost componenta de distribuire descentralizată. Prin această componentă, regimul lui Vladimir Putin urmărește să împiedice, pe cât posibil, atribuirea evenimentelor din Crimeea și sud-estul Ucrainei către comanditarul real, cel care a creionat această politică externă extrem de agresivă, ce are drept obiectiv principal recrearea vechii sfere de influență – a Imperiului Țarist și, mai apoi, a Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale și de Est.

Prin analiza informațiilor Surkov Leaks ne dăm seama că distribuirea descentralizată a reprezentat componenta cheie în relația dintre Moscova și agenții ei hibrizi plasați în Ucraina. Mai mult, varietatea tipologiilor acestor agenți hibrizi (politologi, filosofi, activiști, agenți operativi etc.) ne arată faptul că, pe cât a fost de centralizată coordonarea operațiunilor hibride din Ucraina, ce au plecat de la un singur „creier”, Vladislav Surkov, pe atât de diversificate au fost intervențiile efective ale respectivelor operațiuni hibride. De pildă, dacă Aleksei Cesnakov și Konstantin Zatulin au monitorizat atent peisajul politic și social ucrainean, pentru a identifica și exploata punctele sale slabe prin centrele de cercetare pe care le conduceau, Pavlo Broyde și Oleksandr Slabiyev – în calitate de experți în PR – s-au ocupat de generarea suportului local pentru acordarea statutului special regiunii Zaporojie. Mai mult, dacă Anton Davidcenko, Petr Gorbunov și Sargis Mirzahanian s-au ocupat de organizarea unor mitinguri și coordonarea unor proteste în mai multe regiuni din sud-estul țării, Dmitri Soin, Alla Aleksandrovska și Aleksei Muratov au orchestrat crearea Comitetului Popular din Basarabia, al Partidului Nova Derjava și a Operațiunii Troia, așa cum am descris mai sus.

Cu toate acestea imaginea de ansamblu este mult mai complexă, pentru că, după cum am afirmat în cadrul analizei precedente, interferența hibridă – dimensiunea nonmilitară a războiului hibrid dispune de trei componente esențiale, care urmăresc crearea de instabilitate societală, într-un regim politic vizat de politica externă a Federației Ruse: diplomația clandestină, geoeconomia și dezinformarea. Diplomația clandestină presupune o formă de acțiune ascunsă, al cărei scop rezidă în cultivarea unei rețele de organizații, mișcări și persoane subversive, pentru a exacerba tensiunile existente în statul vizat, prin exploatarea punctelor de presiune politică existente. În cazul conflictului din Ucraina, Surkov Leaks ne arată că diplomația clandestină a jucat un rol fundamental în promovarea planului de soft federalisation al Ucrainei – un obiectiv mult mai important decât cel militar în sine, am spune (Mikael Wigell, „Hybrid Interference as a Wedge Strategy: A Theory of External Interference in Liberal Democracy” în International Affairs, februarie 2019, pp. 255-275).

În acest caz, vedem că diplomația clandestină a fost pusă în aplicare de către regimul lui Vladimir Putin în doi pași: în prima fază, prin intermediul lui Vladislav Surkov s-a urmărit crearea unei rețele bine consolidate de agenți hibrizi, meniți să promoveze agenda politică a Federației Ruse în Ucraina, urmând ca, în a doua fază, prin intermediul acestor agenți hibrizi, să fie generată susținerea populară necesară în așa fel încât federalizarea Ucrainei și anexarea oblast-urilor din sud-estul țării să se bucure de „legitimitate” atât în rândul rusofonilor, cât și în rândul comunității internaționale.

*Răzvan Ceuca este colaborator LARICS și expert Intel4Patriam specializat pe analiza și combaterea războiului informațional.