2017-05-24

Războiul informațional ca război civilizațional

Lucian Dumitrescu*

Europemap-Geopolitics-Geopolitica-Rusia-Putin-Dughin-1899-1989

 

Monitorizarea media s-a dovedit până acum o strategie eficientă de developare a războiului informațional. Întrebarea textului e dacă, și cum, se poate insera teoria relațiilor internaționale în studierea războiului informațional, un câmp de cercetare aflat deocamdată într-o fază descriptivă, pre-academică. Altfel spus, poate teoria relațiilor internaționale să livreze un pachet teoretico-metodologic pentru sondarea războiului informațional, fără a prescrie însă canoane analitice? Narațiunile strategice ar putea fi un răspuns.

Narațiunile strategice, un exercițiu de putere

Discursurile oficiale de politică externă sau textele legate de strategia națională de apărare sunt exemplele tipice de narațiuni strategice, înțelese ca expresii formale ale unei culturi de securitate particulare. E important ca narațiunile strategice formale să rezoneze cu referențialul informal al culturii de securitate, astfel încât discursul securizării să capete legitimitate. V-ați gândit vreodată că strategia de securitate națională ar putea fi interpretată și ca o poveste despre ,,noi, cetățenii’’, pe care să o înțelegem și cu care să ne identificăm? Adică un discurs care să rezoneze cu ,,partea necontractuală a contractului’’?  Narațiunile devin strategice tocmai din acest motiv. Pentru că odată afirmate, ele vizează obținerea anumitor atitudini față de evenimente aflate în derulare. Iar acest lucru se produce tocmai pentru că sunt ticsite cu idei ce ritmează cu valorile aflate deja în uzul social, banalizate. Cu alte cuvinte, eficiența narațiunile strategice, ca parte a culturii de securitate formală, depinde de cultura de securitate informală, de așa-numita geopolitică banală, respectiv de un caleidoscop de reprezentări sociale legate de cine ne sunt inamicii, cum ne amenință aceștia, cum ar trebui să ne apărăm de ei, cum se așteaptă ceilalți să reacționăm etc.. Cultura strategică, formală și informală, se referă la semnificația acordată de cetățeni statalității, prin statalitate înțelegându-se aici percepția asupra staturii propriului stat în contextul politicii mondiale. Dacă acceptăm că scopul propagandei este acela de a stimula sisteme valorice banalizate și, de asemenea, dacă acceptăm că ideile nu apar ex nihilo, ci din experiența politică a anumitor matrici instituționale, atunci o premisă fundamentală a cercetării războiului informational este una de tip instituțional. Narațiunile strategice nu acționează niciodată într-un vacuum identitar.

Panarin carte 2

Pentru că sunt branșate la o cultură de securitate specifică, narațiunile strategice nu înseamnă doar retorică. Înseamnă, în primul rând, un exercițiu de putere, prin intermediul căruia este construit și reprodus sistematic un sens colectiv despre trecutul, prezentul și viitorul politicii mondiale, cu intenția de a influența conduita actorilor internaționali și a actorilor interni. Dacă sunt orientate spre planul intern, narațiunile stategice construiesc sentimental de ,,we, the people’’, de unde concluzia că procesele de nation-building sunt prin definiție procese strategice, mai ales în cazul națiunilor imaginate prin excelență, pentru coeziunea cărora este nevoie de reproducerea sistematică a alterităților externe. Există cel puțin două versiuni ale narațiunile strategice. Prima versiune fructifică o idee clasică, weberiană, potrivit căreia narațiunile strategice constituie un model de putere comportamentală: în urma unei proiecții strategice, A îl determină pe B să se comporte într-un mod în care ultimul n-ar fi făcut-o. Să continue, de pildă, o linie de politică externă și să aloce resurse pentru o întreprindere comună. Această viziune, ușor rudimentară, este completată de perspectiva post-structuralistă, care susține că narațiunile strategice reprezintă și un exercițiu de putere cu rol constitutiv, ontologic. În acest caz, narațiunile strategice definesc sistemul internațional, construiesc referențialul și procedurile sale, precum și identitatea actorilor din sistem. Pe scurt, narațiunile strategice constitutive conferă un înțeles politicii mondiale. Un centru de putere devine cu adevărat hegemonic atunci când narațiunea sa strategică constitutivă despre sistemul internațional s-a banalizat, s-a transformat deci într-o doxă pentru ceilalți actori. Pentru că tocmai banalizarea unei apartenențe culturale, respectiv internalizarea și transformarea acesteia într-o emoție ce nu mai poate fi scrutată rațional, la rece, vădește forța unui centru de putere. O forță înspăimântătoare, dar hegemonul devine cu adevărat hegemon, atunci când valorile sale devin universale și incontestabile, situație în care diferența dintre aliați si adversari devine indicibilă. Pedalând pe tipologia de mai devreme, John Ikenberry asimilează narațiunea strategică comportamentală, de tip weberian, marii strategii de tip pozițional, prin care hegemonul răspunde tentativelor puterilor emergente de a-i eroda poziția preeminentă din sistem. Totodată, Ikenberry consideră că există o echivalență între narațiunea strategică constitutivă și marea strategie de tip ambiental. Aceasta din urmă  forjează atât structura soft cât și structura hard a cooperării internaționale. Cu alte cuvinte, marea strategie de tip ambiental nu numai că definește ordinea internațională. În perioadele de criză, aceasta impune ordinea internațională. Poziția lui Ikenberry e tranșantă. Orice centru de putere cu ambiții hegemonice trebuie să dezvolte atât narațiuni strategice comportamentale cât și narațiuni strategice constitutive. Adică o mare strategie pozițională dublată de o mare strategie ambientală.

 

Ce urmează după o cultură de securitate imperialistă? Una neo-imperialistă

În 1992 se prăbușea ultima putere europeană continentală, scrie George Friedman cu referire la Uniunea Sovietică. O putere nelegitimă, am completa noi, și profund unilaterală, a cărei dominație era asigurată îndeosebi de arsenalul nuclear. E mai puțin important că ciclul post-columbian anunțat de Mackinder în 1904 nu avea să se mai materializeze în secolul XX. Ce conta era că, la peste jumătate de mileniu de la îndelunga așteptare de pe râul Ugra, când Ivan al III-lea învingea hanatul khazan, iar dilatarea strategică a Mittelpunktului moscovit era inițiată, granițele Rusiei înaintau pentru prima dată spre interior. Faptul că după cinci secole Rusia nu se mai învecina cu cine dorea, genera o criză identitară marcantă. Care, teoretic, putea fi rezolvată facil. Kremlinul urma să demareze tranziția dinspre o identitate imperială spre una națională. Această metamorfozare identitară presupunea ca Moscova să renunțe, printre altele, la narațiunile strategice de tip constitutiv, cele care definesc identitatea sistemului internațional și a actorilor acestuia. Dar fără o identitate civilizațională, cultura strategică a Federației Ruse s-ar fi prăbușit, din moment ce, în 1992, atât elita cât și cetățenii erau socializați în raport cu un referențial geopolitic imperial, ce distribuia Moscova în rolul fratelui cel mare pentru ,,vecinătatea apropiată’’. Cultura de securitate și narațiunile strategice subsecvente nu se schimbă peste noapte. Narațiunile strategice creează dependență de traseu, reziduuri identitare persistente, care nu rezonează cu orice discurs al securizării. Deci o narațiunea strategică ieșită la pensie lasă în urmă doxe care nu rezonează cu orice altă narațiune strategică. E ceea ce s-a întâmplat în Federația Rusă cu doctrina Kozîrev. Întrucât pleca de la premisa că Federația Rusă renunța la ambiția de mare putere, narațiunea strategică occidentală forjată de tandemul Elțîn-Kozîrev producea, în 1992, o delegitimare puternică a structurii statale. Un an mai târziu, o bună parte a fostei elite a Uniunii Sovietice traversa o resurecție religioasă stupefiantă. Dincolo de iluminarea produsă pe plan personal, pe care n-o discutăm, această convertire în masă a foștilor ofițeri KGB părea să facă parte dintr-un plan strategic. Era vorba despre elaborarea unei narațiuni strategice conservatoare, care nu doar că reinventa și legitima vechea elită a puterii într-un context intern fluid, dar furniza totodată și muniția discursivă pentru a contracara narațiunea strategică constitutivă a Occidentului. Pe scurt, ortodoxia înlocuia comunismul, cu consecința transformării Bisericii Ortodoxe Ruse în vector al neo-imperialismului Federației Ruse. Apărea astfel o re-poziționarea strategică, la care puțini s-ar fi gândit cu câțiva ani înainte. În logica clasică a dezinformării, de tip maniheist, Federația Rusă începea să se legitimeze ca protectoare a valorilor tradiționale, o putere morală deci, ce-și propune să stăvilească asaltul imoral al drepturilor omului promovate de Occident. La aproape un secol de la Revoluția din Octombrie, Federația Rusă se angaja într-o nouă misiune civilizatoare. Să recreștineze Occidentul. Excepționalismul tradiționalist al Federației Ruse șarja astfel excepționalismului post-național al Uniunii Europene.

orig

În această încleștare ,,civilizațională’’, Biserica Ortodoxă Rusă a jucat și joacă un rol pivotal, legitimând acțiunea de politică externă a Kremlinului, într-o simfonie bizantină asimetrică ce compromite ,,bunurile interne’’ ale Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru a le gonfla în schimb pe cele exterioare. Rolexul Patriarhului Kirill e un exemplu grăitor în acest sens. Mai importante însă sunt ecourile simfoniei bizantine în politica externă. În 2007 era înființată fundația Russkiy Mir, proiect de promovare a limbii și a culturii ruse la nivel internațional, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe și al Ministerului Educației și Științei. Doi ani mai târziu era formalizată colaborarea dintre Russkiy Mir și Biserica Ortodoxă Rusă, care relevă colaborarea strânsă stat-biserică în acțiunea de politică externă. În 2008, viitorul patriarh Kirill, pe atunci directorul Departamentului de Relații Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse,  critica elita sovietică care semnase, în 1975, actul Final de la Helsinki. De asemenea, tot în anul crizei georgiene, viitorul patriarh codifica asaltul discursiv împotriva drepturilor omului în documentul intitulat ,,Fundamentele învățăturii Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la demnitate, libertate și drepturile omului’’. Documentul statua superioritatea valorilor tradiționale în raport cu drepturile omului. Afirmarea și reproducerea acestui maniheism ermetic, în așa fel încât între ,,valorile tradiționale’’ și drepturile omului să nu se profileze posibilitatea dialogului, ține nu numai de principiile clasice ale dezinformării. Ține totodată și de cultura strategică a Uniunii Sovietice, a cărei istorie a fost marcată de două tipuri de narațiuni strategice. Este vorba despre o linie relativ flexibilă, inițiată de Lenin, preluată apoi de Buharin, Litvinov și Hrușciov, și dezvoltată de Gorbaciov. Se numea doctrina coexistenței pașnice și avea ca premisă superioritatea civilizațională a blocului comunist în raport cu cel capitalist, o premisă care era însă suficient de laxă încât să permită angajarea Uniunii Sovietice în negocieri și acorduri privind dezarmarea nucleară. Cealaltă direcție strategică, belicoasă, a fost afirmată atât de Stalin cât și de Brejnev, pentru a fi codificată de Jdanov în celebra doctrină a celor două blocuri. Biserica Ortodoxă Rusă este instrumentalizată astăzi de Kremlin tocmai în raport cu tronsonul strategic contondent, confrontațional, care alimenta cândva doctrina Stalin și doctrina Brejnev. În acest sens sunt deja de notorietate declarațiile președintelui Putin, care descria relația simbiotică dintre scutul nuclear și scutul reprezentat de credința ortodoxă, condiție necesară pentru suveranitatea, securitatea internă și externă a Federației Ruse. Patriarhul Kirill prelua ideile de mai devreme, în 2009, cu ocazia unei vizite la șantierul naval din Severodvinsk. Aflat la bordul unui submarin nuclear, patriarhul Kirill afima că rachele balistice ar putea fi utilizate și pentru apărarea valorilor ortodoxe. Firește că aceste declarații pot fi considerate periculoase sau de-a dreptul caraghioase. Ce contează pentru comunicator, e că ele cadrează cu o cultură strategică specifică, iar scopul veritabil al propagandei este acela de a consolida și stimula referențiale deja banalizate. Declarațiile de mai sus fac parte dintr-un război informațional dus de Federația Rusă împotriva propriilor cetățeni, un război informațional puțin sofisticat, mai degrabă cantitativ decât calitativ.

 

Federația Rusă și războiul informațional împotriva propriilor cetățeni

Experții de serviciu pentru acest demers sunt Igor Panarin și Aleksandr Dughin. Profesor la Academia Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe, Igor Panarin întreține teoriile conspiraționiste despre destrămarea Uniunii Sovietice. El cultivă, la nivelul culturii de securitate informale, ,,geopolitica neîncrederii’’, un alt termen pentru politics of fear. E un loc comun în științele sociale că în matricile instituționale dominate de neîncredere, teoriile conspiraționiste proliferează și sunt vehiculate atât de publicul mai puțin educat cât și de cel educat.  În Federația Rusă, neîncrederea este constitutivă chiar culturii strategice, aspect remarcat de diplomații americani încă din anii ’40. Preferința pentru hard-power, doctrina verticalei puterii, proliferarea viziunilor statiste, dorința de a reașeza raporturile diplomatice dintre state pe principiile anilor ’50-’60, ale neamestecului în treburile interne, precum și disprețul pentru mecanismele societății civile, reflectă nu atât o vulnerabilitate administrativă, de tipul capacității infrastructurale precare, ci mai degrabă o cultură a neîncrederii densă, încastrată în cultura strategică a Federației Ruse. Pentru anumiți autori, cultura neîncrederii este o traumă netratată provocată de invaziile mongole, expedițiile lui Napoleon și operațiunea Barbarossa. Când cultura neîncrederii este resort al narațiunilor strategice, avem o explicație de ce acestea sunt supradimensionate și agresive. La Kremlin, politica internațională este înțeleasă în termeni hobbesieni.

Revenind la Igor Panarin, acesta este autorul  unor cărți de succes despre războiul informațional. Una dintre acestea – Primul război informațional global. Colapsul Uniunii Sovietice – clamează că războiul informațional împotriva URSS ar fi început încă din 1943, la inițiativa lui Winston Churchill, acțiune blocată însă de Stalin. Destrămarea Uniunii Sovietice este pusă de Panarin pe seama serviciilor de informații occidentale, care ar fi reușit să-i promoveze în fruntea PCUS pe troțkiștii globaliști Nikita Hrușciov și Mihail Gorbaciov. Dincolo de conținutul discutabil, cartea lui Panarin acreditează ideea că Uniunea Sovietică n-a avut ca adversar un stat anume, ci o civilizație, respectiv civilizația occidentală. Ideile lui Panarin rezonează cu perspectiva de secol XIX a panslaviștilor Constantin Leontiev și Nicolai Danilevschi, care vehiculau aceleași idei civilizaționale. Potrivit celor doi, Rusia reprezenta un tipar civilizațional distinct de modelul occidental, care era perceput nu doar ca diferit, ci și ca ostil. Într-o altă lucrare, intitulată Război informațional, PR și politică mondială, Panarin discută despre al doilea războiul informațional declanșat de Occident împotriva Uniunii Sovietice în debutul anilor ’90. Convingerea autorului este că, de această dată, Federația Rusă va ieși învingătoare, o victorie ce va avea loc în 2020!?! Autorul propune o distincție sugestivă, între războiul informațional defensiv și războiul informațional ofensiv. Primul are menirea de a proteja ,,conștiința’’ cetățenilor Federației Ruse, mai ales în timpul alegerilor parlamentare și prezidențiale, de fluxurile informațioanale nocive.

,,Viziunea civilizațională’’ articulată de Panarin este potențată de geopoliticianul Aleksandr Dughin, care descrie în cărțile sale modul în care KGB-ul a fost penetrat în perioada Războiului Rece de ,,atlantiști’’, cei mai de seama dintre aceștia fiind Nikita Hrușciov și Mihail Gorbaciov. Dughin tricotează ideile eurasianiștilor clasici – Savițki, Trubețkoi, Vernadski – pentru a forja, întocmai ca Panarin, o geopolitică populară de tip civilizațional, în care spațiul eurasianist, o ordine post-liberală de tip neo-conservator, va intra în coliziune cu spațiul atlantist pentru apărarea tradiției, valorilor conservatoare și a libertății veritabile. Consistența, sau mai degrabă lipsa de consistență a discursului, poate fi dezbătută. Mai importantă însă e forma. Fiindcă discursul geopolitic în sine, cu aparența sa de obiectivitate susținută de hărți, devine un potențator al culturii strategice civilizaționale. Utilizând din plin viziuni esențialiste, care prezintă civilizațiile ca structuri amorfe, ce nu cunosc contestarea, și care sunt separate prin granițe ermetice de celelalte civilizații, geopolitica lui Dughin preia masiv clișeele realismului clasic, ce transferă percepția actorilor politici ca bile de biliard asupra civilizațiilor. Un astfel de discurs geopolitic fructifică trucurile geografiei simbolice și se transformă într-un veritabil discurs de securitate. Cu alte cuvinte, geopolitica lui Dughin securizează, rostogolește sistematic distincția schmittiană prieten/dușman. Îi amintește deci publicului cine este inamicul, cum s-a comportat acesta în raport cu spațiul rusesc și cum trebuie tratat. De asemenea, justifică verticala puterii, reproduce viziunile statiste și legitimează bugetele militare. În acest mod, cultura de securitate formală, de la nivelul elitei, este inserată în cultura de securitate informală. Următorul exemplu e elocvent în acest sens. Dughin a amorsat un desant intelectual eurasianist, care prin dicționare, enciclopedii, participare la conferințe internaționale, articole și cărți academice, încearcă să ofere o replică livrescă, cu ștaif academic, rețelei atlantiste. Reperul ideologic al acestui desant intelectual este ,,a patra teorie’’. Inventată de Dughin, care consideră desuete ideologiile majore ale secolului XX – liberalism, comunism, fascism -, această viziune ar trebui să constituie fundamentul unui superstat neo-conservator și post-liberal. ,,A patra teorie’’ zugrăvește Federația Rusă ca forță politică revoluționară ce militează pentru o lume justă, multipolară, pentru valori conservatoare și libertate veritabilă. Numai că ,,a patra teorie’’ a lui Dughin încapsulează de fapt conceptul de politică externă avansat de Federația Rusă în 2013, un concept care, în esență, constată declinul Occidentului și ,,ascensiunea restului’’. Deloc surprinzător, ,,ascensiunea restului’’ va eroda, conchide Dughin, hegemonia americană în secolul XXI, cu consecința profilării unei lumi dominată de hegemoni regionali. Adică de centre de putere ce vor proiecta identități civilizaționale ancorate în valori tradiționale, contrare deci narațiunilor strategice post-naționale ventilate de Statele Unite și de Uniunea Europeană.

Viziunea cuprinsă în cărțile lui Dughin și Panarin securizează, ermetizează, la nivelul percepțiilor, frontiera civilizațională dintre ,,noi’’ și ,,ei’’, o frontieră care în realitate e mai degrabă poroasă. În mod obișnuit, discursul securizării este urmat de gramatica desecurizării. Însă efectul de destindere strategică, de re-deschidere a frontierei, generat de narațiunea de-securizării, are toate șansele să nu mai fie posibil într-o matrice politică dominată de cultura neîncrederii și de narațiuni strategice ce promovează identități închise, specifice lumilor pre-moderne. Această geopolitică populară este asezonată cu discursurile patriarhului Kirill, despre supremația valorilor tradiționale în raport cu cu drepturile omului, precum și cu imaginea distorsionată a civilizației occidentale proiectată sistematic de Russia Today – inegalitate socială marcantă, șomaj masiv, abuzurile împotriva drepturilor omului, homeless people, consecințele crizei economice din 2008. Cireașa de pe tort a acestui război informațional intern o constituie discursurile formale de politică externă. Tot acest efort propagandistic ajunge în final să creeze diferențe civilizaționale clasice, pe axa bine/rău, care fac parte din războiul informațional preventiv – vorba lui Panarin – proiectat nu numai în raport cu cetățenii Federației Ruse, dar și în raport cu etnicii ruși din vecinătatea apropiată. Nu e întâmplător că exegeza crizei din Ucraina s-a făcut într-o paradigmă civilizațională, iar anexarea Crimeei a fost prezentată drept o victorie civilizațională a Moscovei. ,,Naționalismul’’ lui Putin, eticheta folosită în războaiele informaționale destinate altor culturi strategice de securitate, nu era doar naționalism. Era mai degrabă pragmatism strategic legitimat printr-un discurs civilizațional, un discurs mult mai asertiv decât discursul național.

 

În loc de concluzie

Dughin

Narațiunile strategice civilizaționale sunt ușor de demontat din punct de vedere academic  sau pur și simplu etichetate ca populism. Cu toate acestea, odată închegate și ventilate, acestea oferă unui actor politic individualitate strategică, respectiv capacitatea de a influența identitatea altor actori și simultan de a ecrana proiecțiile civilizaționale concurente. Individualitatea strategică permite unui stat fie să definească ordinea internațională, fie să aibă o minimă autonomie în definirea acesteia. În societățile conectate masiv la internet, întrucât joacă simultan rol de legitimare și contestare, aceste narațiuni strategice capătă anvergura unui război pentru mințile și sufletele oamenilor. Cum răspunde un stat înconjurat de adversari ce proiectează narațiuni strategice concurente? Poate răspunde în câteva moduri. În primul rând, printr-o narațiune strategică credibilă, în acord cu dimensiunea formală și cu cea informală a propriei culturi de securitate, dublată de creșterea prosperității propriilor cetățeni. De asemenea, poate acționa printr-o strategie de depolitizare, care poate genera efecte perverse pe termen lung. Este vorba despre demoralizarea socială și propagarea unei culturi politice de supunere, de tip fatalist, că nu se poate face nimic. Depolitizarea masivă garantează lipsa acțiunii colective. Dar cel mai eficient mod de a câștiga o astfel de confruntare este reformarea ambientului social care face plauzibilă și inteligibilă narațiunea civilizațională concurentă. Așa cum spuneam, narațiunile strategice nu acționează niciodată într-un vacuum identitar. Din acest motiv, e naiv să crezi că o dispută civilizațională poate fi câștigată doar prin blocarea sau condamnarea narațiunilor strategice rivale. Procesul de penetrare silențioasă a frontierei (identitare) e dificil de stopat în societățile deschise, în care narațiunile ,,lor’’ se ciocnesc frecvent cu narațiunile ,,noastre’’. Concluzia e că teoria relațiilor internaționale poate înșfăca euristic războiului informațional printr-o combinație de constructivism și post-structuralism. Ca metodă, o mixtură între analiza instituțională, istoria ideilor (de securitate) și analiza de discurs ar putea fi o soluție.

 

*Lucian Dumitrescu este coorodonatorul Consiliului de experţi LARICS.