2017-02-22

Priorități strategice ale războiului informațional rus în România si R. Moldova

 

 „Să creezi harababură în gânduri,

să le faci ilogice și dezordonate,

să îl forțezi pe om să se îndoiască de adevăruri vitale stabile:

e ceea ce îl face pe om să ajungă fără apărare în fața manipulării”

(Serghei Kara-Murza, 2003)

*Nicolae Țîbrigan

În ultima decadă, practica războiului informațional al Rusiei s-a dezvoltat mult mai rapid decât se așteptau analiștii și experții militari. Totuși, la nivel de conținut, noua tehnică nu reprezintă o inovație în materie de agresiune informațională, mai ales că noua propagandă a Rusiei păstrează câteva repere fundamentale ale propagandei sovietice. Designerii propagandei și dezinformării ruse au reușit să învețe din propriile eșecuri înregistrate în campaniile informaționale din timpul protestelor democratice din Georgia (2003 – „Revoluția trandafirilor”), Ucraina (2004 – „Revoluția portocalie”) și Kârgâzstan (2005 – „Revoluția lalelelor”), adaptându-se cu succes la noile tehnologii informaționale ale secolului XXI, mai ales prin utilizarea spațiului cibernetic. Totuși, neînțelegerea naturii acestor campanii de dezinformare și manipulare lansate de strategii ruși, precum și identificarea unor contramăsuri eficiente pentru combaterea acestora – rămân principalele provocări ale oricărui stat interesat în securitizarea propriului spațiu informațional. Agresiunile informaționale continuă să fie descrise în spațiul occidental ca fiind ineficiente, mai ales din cauza falsității narațiunilor ruse în spațiul public, însă lipsa unor reacții prompte din partea societății civile față de aceste „măsuri active” ale propagandei, dezinformării și intoxicării pe așa-zisele canale „alternative de informare” trădează o înțelegere rudimentară a logicii și obiectivelor acestora pe termen lung.

Se pare că ceea ce ne este prezentat a fi o „diplomație publică” a Federației Ruse a devenit deja un subiect dezbătut pe larg în presă, studii de specialitate, conferințe etc., fiindu-ne prezentată ca o adevărată „avalanșă a manipulării” îndreptată împotriva populației din statul vizat.

Cooptarea masivă a mass-media în interesele Armatei de către strategii de la Kremlin a adus primele rezultate în timpul campaniei militare din Georgia (2008), când numeroși jurnaliști ruși au fost aduși împreună cu trupele militare pentru a susține o campanie informațională prin care să se relateze succesul Federației Ruse în protejarea „propriilor cetățeni”, lansând, în același timp, știri false despre „atrocitățile” comise de soldații georgieni în Osetia de Sud sau Țhinvali. Astfel, un avantaj considerabil în acest război informațional l-au avut și televiziunile locale unde jurnaliștii ruși aveau acces direct, difuzându-se permanent imagini cu forțele militare separatiste și ruse care avansau pe teritoriul georgian, prezentându-le mai degrabă ca „forțe eliberatoare”. Și guvernul rus s-a implicat direct prin folosirea unui purtător de cuvânt militar în cadrul unor interviuri televizate pentru a furniza informații despre desfășurarea campaniei militare – o altă inovație pentru spațiul informațional al Rusiei.[1] Chiar jurnaliștii ruși, afiliați Armatei, au început să-și spună „legiunea media” („медийный легион” – rus.).[2] De altfel, această practică a devenit un element inalienabil în campaniile militare desfășurate de Rusia, mai ales în urma anexării Crimeii (2014), intervenției militare din regiunile estice ale Ucrainei (2014) și campaniei din Siria (2015). Cu alte cuvinte, puterea militară a reușit să-și dezvolte o nouă componentă importantă – „jurnaliștii-soldați”, care au contribuit decisiv la atingerea unor obiective stabilite în cadrul operațiunilor.

Astăzi, aceste resurse informaționale sunt mult mai perfecționate și adaptate contextelor din diferite zone strategice și state. Tiparul „noii propagande” ruse este unul extrem de complex, „modelat” după tipare civilizaționale, definind majorități relevante, mizând preponderent de emoții și încercând să țină rațiunea cât mai departe de deciziile Kremlinului. Ori, cheia operațiunilor de manipulare din Est constă în așa-numita rețetă a „post-adevărului” („post-truth” – eng.)[3], unde adevărul sau minciuna nu mai contează. În fond, în campaniile de dezinformare se presupune definirea realității în funcție de propriile interese ale actorilor internaționali, iar teorema lui Thomas, ce subliniază că „o situație devine reală prin consecințele definirii ei ca fiind reală”, poate fi aplicată și în geopolitică, în sensul că se va impune ca realitate varianta adevărului unui oponent ce-și va dezvolta o veritabilă forță de comunicare.[4] Ingredientul unei dezinformări eficiente a fost explicat de scriitorul francez de origine rusă Vladimir Volkoff în cartea sa „Tratat de dezinformare: De la Calul Troian la Internet” unde arăta că aceasta ar fi compusă din trei elemente: 1) manipulare a opiniei publice; 2) mijloace deturnate și 3) scopuri politice (interne sau externe), propunând următoarea definiție: „Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, în scopuri politice, folosind informații tratate cu mijloace deturnate”.[5] Vom considera această definiție drept una relevantă pentru prezenta analiză, pentru a putea identifica principalele teme din designul campaniilor de manipulare lansate de Rusia în spațiile informaționale ale României și R. Moldova.

 

Rezultatele dezinformării în sondaje

Pentru a cuantifica rezultatele războiului informațional rus în România și R. Moldova vom ilustra câteva rezultate din sondajele care fac referință la percepția Rusiei (de altfel, eterogenă dacă am aplica o cercetare calitativă a subiectului).

Atunci când analizăm aprecierile românilor vizavi de Rusia și politica sa externă, aceasta se plasează pe ultimele locuri în ceea ce privește simpatia pe țări, deloc surprinzător dacă luăm în considerare istoricul relațiilor ruso-române. Potrivit rezultatelor sondajului „Barometrul INSCOP – Adevărul despre România”[6] realizat de INSCOP Research la comanda Adevărul în perioada 21-28 martie 2016, doar 27,9% dintre respondenți au declarat că au sentimente mai degrabă pozitive față de Rusia, în timp ce doi din trei români (61,5%) manifestă atitudini mai degrabă negative, rezultate ce pot fi operaționalizate prin sentimente de neîncredere, ură, respingere, anxietate, teamă etc. (Figura 1) La polul opus, în clasamentul perceperii ca principali aliați ai României în cazul unor amenințări la adresa siguranței naționale se află SUA cu 49,7%, Germania – 9,2%, Franța – 4,5% și cel mai interesant, chiar R. Moldova cu 3,5% – situație explicată prin proximitatea poziționării geografice și a comuniunii istorico-culturale față de Chișinău.

fig 7Fig. 1 Grafic INSCOP Research pe tema simpatiei pe țări. Sondajul a fost realizat în perioada 21-28 martie 2016 pe un eșantion de 1063 persoane, reprezentativ pentru populația adultă din România și cu o marjă de eroare de +/-3% la un grad de încredere de 95%

 

Pentru a completa tabloul vom analiza un alt sondaj realizat în perioada 26-27 octombrie 2015 de către Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, pe un eșantion multistratificat, reprezentativ la nivel național de 950 de persoane cu vârsta +18 ani și la o marjă de eroare +/- 3,2%.[7] Sub aspectul unui top al statelor percepute de către români ca cele mai mari inamice ale României, Rusia se plasează pe primul loc. Peste o treime din cei chestionați în cadrul studiului IRES (35%) au indicat Rusia drept cel mai mare dușman al României, urmând Ungaria cu 17% (Figura 2).

fig 6Fig. 2 Grafic IRES pe tema percepției de stat-dușman de către respondenți

Studiul „Percepția Federației Ruse în rândul românilor”

 

Trei din cinci români (57,5%) sunt în mare și foarte mare măsură de acord cu faptul că Rusia este, în momentul actual, o amenințare pentru securitatea lumii. Răspunsul nu diferă prea mult nici în situația în care respondenții sunt rugați să aprecieze: 1) în ce măsură cred că Federația Rusă este o amenințare pentru Europa – 58% au răspuns în mare și foarte mare măsură; 2) în ce măsură cred că aceasta e o amenințare pentru securitatea României – 57%, dintre aceștia cea mai mare pondere o reprezintă categoria de vârstă cuprinsă între 18-35 ani! (Figura 3).

fig 5Fig. 3 Grafice IRES despre percepția Federației Ruse ca amenințare pentru „securitatea Europei”/ „securitatea lumii”/ „securitatea României”

Studiul „Percepția Federației Ruse în rândul românilor”

 

Studiul mai scoate în evidență faptul că în regiunea Moldovei se înregistrează ponderi mai mari în ceea ce privește temerea față de Rusia ca amenințare asupra securității lumii (60,5%), sau asupra securității Europei (63,8%), dar cu o ușoară scădere în ceea ce privește răspunsurile cu amenințare asupra securității României (59,7%), fapt ce se poate explica mai ales prin proximitatea regiunii Moldovei din România cu R. Moldova, percepută ca exemplu al intervenției directe ruse pe teren. La asta se mai adaugă anexarea Crimeii și conflictul din Estul Ucrainei – mediatizate pe larg de presa din România.

Doar 5% dintre români considerau că România ar trebui să fie de partea Rusiei în cazul unui conflict regional. Doi din cinci români (39%) cred că România ar trebui să se poziționeze de partea SUA/a Occidentului și aproape jumătate din populație (49%) declarau că țara lor ar trebui să fie neutră în cazul unui conflict (Figura 4).

fig 4Fig. 4 Grafic IRES a percepției românilor cu privire la

orientarea strategică a României în cazul unui conflict regional

Studiul „Percepția Federației Ruse în rândul românilor”

 

Luând în considerare profilul socio-demografic al opțiunilor privind „neutralitatea” (55% – femei, 53% – respondenți cu vârsta cuprinsă între 36-50 ani și 54% – respondenți cu studii elementare), poziția poate fi explicată față de „frica de război” în contextul expunerii mediatice a conflictului din Ucraina și a războiului civil din Siria. Treptat, am putut observa că unul dintre obiectivele pe termen lung a războiului informațional rus în România constă tocmai în inocularea în spațiul public a unor sentimente de frică, anxietate și incertitudine pentru a stimula grupul/grupurile țintă, agenții de influență, convinșii etc. să adopte și să disemineze „opțiunea neutralității” ca fiind benefică pentru România în raport cu statutul acesteia de „membră a NATO”, deci aflată în postura unei „potențiale ținte pentru Moscova”.

În statul vecin din est – R. Moldova, situația privind atitudinea populației față de Rusia poate fi ilustrată cu ajutorul sondajului „Public Opinion Survey – Residents of Moldova” realizat de Institutul Republican Internațional în perioada 1-23 septembrie 2016 cu un eșantion de 1516 persoane și reprezentativ pentru populația adultă din R. Moldova având o marjă de eroare de +/- 2,8%.[8] Studiul ne arată că o majoritate de 62% din moldoveni percep Rusia drept un partener economic, în timp ce 57% din respondenți percepe Rusia drept principalul partener politic al R. Moldova. UE a fost devansată semnificativ la acest capitol, bucurându-se de aprecieri ca partener economic în rândul a 56% din populație, iar ca partener politic – 53%. Concomitent, unul din patru moldoveni (26%) percepeau Rusia ca principala amenințare economică la adresa republicii, și 26% indicau UE ca principala amenințare politică (Figura 5).

fig 3Fig. 5 Grafic provind percepția cetățenilor moldoveni pe țări în ceea ce privește parteneriatul/amenințare politică sau economică

 

Evident că toate aceste rezultate sunt determinate de expunerea intensă a populației față de canalele de difuzare ale mașinăriei de dezinformare ruse din republică, mai ales că pe primul loc în topul surselor de informare în rândul cetățenilor moldoveni rămâne televiziunea – 85,4% dintre respondenți au declarat că urmăresc constant posturile TV, potrivit Barometrului de Opinie Publică – octombrie 2016,[9] iar patru din șase moldoveni (62,1%) au apreciat televiziunea ca cea mai importantă sursă de informare. Același studiu sociologic evidențiază faptul că 43% din populație se informează din emisiunile televiziunilor ruse sau radio, iar patru din nouă moldoveni (45,3%) au oarecare și multă încredere în presa din Rusia, devansând-o pe cea locală care are un nivel de încredere de doar 39,6% (Figura 6 și Figura 7).

fig 2Fig. 6 Distribuția răspunsurilor privind sursele de informare ale cetățenilor moldoveni (octombrie 2016)

Barometrul Opiniei Publice – octombrie 2016

fig 1Fig. 7 Distribuția răspunsurilor privind gradul de încredere

al cetățenilor moldoveni față de presă (pe țări)

Barometrul Opiniei Publice – octombrie 2016

 

Astfel, putem constata că, la nivelul percepției față de Rusia în cele două societăți, există un „efect în oglindă”, iar factorul determinant a fost chiar presa din Rusia și canalele locale care difuzează posturile de televiziune în limba rusă, cu o audiență ridicată, în contextul prezenței unui număr crescut al etnicilor ruși și a altor minorități (ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.) vorbitoare de limbă rusă. Rămâne de văzut în ce măsură narativele sunt diferite și cum acestea sunt adaptate celor două publicuri din R. Moldova și România, de altfel interconectate prin factori identitari, istorici, etno-culturali etc., dar separate încă la nivel informațional.[10]

 

 

Câteva tipare ale propagandei ruse în România și R. Moldova

Mai mulți experți consideră că propaganda rusă ar fi în continuare una dintre cele mai eficiente, mai ales că folosește în continuare elemente de bază ale propagandei sovietice, cum ar fi principiile controlului reflexiv, utilizate în literatura militară și definite ca „acțiunea de transmitere, către un partener sau un oponent, a unei informații pentru a-l determina să adopte o decizie predeterminată, în sensul dorit de către inițiatorul acțiunii”.[11] Totuși, spre deosebire de propaganda sovietică, cea folosită de Rusia modernă, este mult mai subtilă și persuasivă, intersectându-se cu dezinformarea, tehnicile de manipulare, intoxicarea și publicitatea. Dacă în perioada sovietică, termenul de propagandă se referea la transmiterea directă a unei informații către un public cu scopul de a fi percepută în mod salutar, ca expresie a unui singur adevăr existent, noua propagandă a Rusiei lui Putin, mai ales cea difuzată în spațiul virtual din străinătate, dispune de toate caracteristicile unui război informațional insidios, al cărui obiectiv nu constă neapărat în convingerea țintei, ci a-i induce o stare de confuzie, pentru a-l defăima și dezorienta, semănând, în același timp, discordie între aliații occidentali. De fapt, e același model propus de E.L. Doțenko în cartea sa „La Psychologie de manipulation” (1996) ilustrat printr-un paragraf: „Cineva care ne întreabă care este drumul spre Minsk, dar noi îl orientăm în chip mincinos spre Pinsk: în acest caz nu e decât o minciună. Ar fi manipulare dacă el ar avea intenția de a merge la Minsk, dar noi am face astfel încât să aibă dorința de a merge la Pinsk”.

În acest sens, noua propagandă s-a adaptat la noile realități de pe teren preluând permanent noi teme importante ale momentului. Designerii dezinformării au substituit vechile teme legate de „URSS ca apărător al proletariatului și al lumii de pericolul capitalist”, cu o nouă antiteză: „civilizația eurasianistă” vs. „civilizația nord-atlantică”, aceasta din urmă fiind condusă de SUA care înconjoară Rusia printr-o geopolitică de containment pentru „a-i submina statalitatea” și a câștiga supremația globală.

Pentru a măsura gradul de eficiență a războiului informațional vom ne vor referi exclusiv la două spații informaționale, de altfel, strategice pentru propaganda rusă: România și R. Moldova. Ambele state sunt suprapuse în zone și niveluri distincte în ceea ce privește „narativele dezinformării” reprezentate schematic astfel:

fig 9Fig. 8 Reprezentarea schematică a distribuției propagandei moderne a Rusiei

în funcție de zonele strategice

 

Aici putem observa că zonele nu dispun de limite clar delimitate, unele dintre ele se suprapun pe anumite narative pe care le vom denumit generic „narative generaliste”, cum ar fi, de exemplu, narativul „superiorității Rusiei conservativ-tradiționale în raport cu Occidentul decadent” sau a „necesității trecerii de la o lume unipolară la una multipolară prin contrabalansarea Occidentului”.

În ceea ce privește România și R. Moldova, ambele state se află poziționate în zone diametral opuse. Dacă influența propagandei moderne a Rusiei este mai redusă, unde cele mai febrile dezbateri se dau pe rețelele sociale (Facebook, Twitter), iar războiul trolilor, grupurile de discuții pe rețele sociale, bloguri conspiraționiste, precum și avalanșa a peste 80 de site-uri cu „fake news” („știri false”) marchează prezența în spațiul public și a opțiunilor pro-ruse, antieuropene și mai ales antiamericane. Totuși, spațiul public românesc rămâne în continuare unul echilibrat, în ciuda faptului că persistă riscul major ca unele televiziuni sau agenții de știri locale să cadă în plasa unor intoxicări sau campanii de dezinformare. Toate instrumentele de propagandă pro-rusă identificate în România sunt folosite fie pentru recrutări ale grupurilor de sprijin, grupurilor de influență și presiune (pregătite și condiționate să exercite presiuni asupra decidenților cu scopul de a-i îndepărta de la soluția obiectivă identificată); fie să dirijeze dezbaterile publice și să descurajeze eventuale teme critice la adresa establishmentului de la Kremlin. Decidenții nu sunt influențați, însă există premise clare ale unor tentative de a afilia partide naționalist-populiste locale, cum ar fi Partidul România Unită (PRU) care a încheiat în 2016 un protocol de colaborare cu partidul „Zmiana” din Polonia, cunoscut datorită pozițiilor sale pro-ruse vizavi de războiul din Ucraina și parteneriatului polono-american.[12]

În același timp, spațiul public din R. Moldova este destul de expus, mai ales că acolo putem identifica un curent pro-rus cu o influență majoră. La fel ca și în cazul altor state din CSI, Republica Moldova se confruntă cu încercări ale Rusiei să-i manipuleze spațiul informațional. În clasamentul realizat de Freedom House pe 2016 se spune că presa din republică a continuat să rămână parțial liberă, surclasată la acest capitol de state precum Georgia și Ucraina.[13] Principalele instrumente utilizate de designerii dezinformărilor sunt posturile de televiziune rusești, unele canale de știri locale, politicieni și formatori de opinie cu rol de agenți de influență și presiune, partide pro-ruse, Runet-ul[14], diverse organizații non-guvernamentale și grupuri de inițiative pro-ruse, biserica rusă etc. Influența majoră a acestor canale în spațiul public este irevocabilă, mai ales că și cel politic este influențat de partidele și liderii politici pro-ruși care reprezintă interesele Federației Ruse în republică. Din păcate, aici capacitatea de alterare a deciziilor este mare, cu riscul ca pe termen mediu această dominație a curentului pro-rus în spațiul public să se accentueze.

Analizând mesajele pe care Moscova le adaptează în raport cu cele două state, România este poziționată la „nivel regiona-global în zona strategică 2 – Europa Centrală și de Sud-Est”, în timp ce R. Moldova se situează la „nivel național-regional în zona strategică 1 – Comunitatea Statelor Independente” (Figura 8).

În privința României, narativele dezinformării vizează metoda etichetării, deoarece statul român este ilustrat în canalele de dezinformare ca fiind „sclavă/colonie a SUA” care nu-și poate urmări propriile interese naționale. Finalizarea lucrărilor privind amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu (aprilie 2016) a adus cu sine și amplificarea apariției unor „analize” care aproximau în minute cât va putea rezista Armata Română în fața unei potențiale invazii din partea Federației Ruse și cu ce efecte poate fi lovit Bucureștiul de către rachetele ruse amplasate în Crimeea, în cazul unui conflict regional. Tot acest „zgomot mediatic” a fost însoțit și de declarațiile președintelui rus cu referire la scutul antirachetă: „Acesta nu este un sistem de apărare, ci face parte din potenţialul nuclear al Statelor Unite extins la periferie. În acest caz, periferia este Europa de Est. Oamenii care au luat decizia amplasării acestui scut trebuie să ştie că până acum au trăit într-un context calm, au fost protejaţi. Dar acum ne vedem obligaţi să găsim o cale de a neutraliza ameninţările care apar la adresa Federaţiei Ruse”, lăsând să se înțeleagă că e sceptic în privința faptului că sistemul ar fi strict o armă defensivă.[15] Ca și în cazul zonei strategice 1 – CSI, obiectivul dezinformării ar consta în inocularea ideii unei superiorități militare zdrobitoare a Rusiei, care să determine cetățenii acestor țări să ceară guvernelor lor politici „echilibrate” în raport cu Federația Rusă. În România a fost activată o serie de „site-uri fantomă” cu știri și analize ce abordează această narațiune, în combinație cu alte teme contextuale: teorii ale conspirației, ultranaționalism, anti-UE, anti-NATO, inițiative pro-familie, anti-vaccin etc. Una dintre temele amplificate de canalele de dezinformare cu scopul de a crea efecte pe termen mediu se referă la existența unui presupus „separatism românesc în Ucraina” cu scopul de a crea divergențe între București și Kiev într-un moment al sprijinului oferit de statul român pentru statul ucrainean în războiul din regiunile sale estice.

Potrivit site-ului Stopfake.org, temele solicitării unei mai mari autonomii din partea regiunilor din Ucraina față de Kiev, precum și existența unor mișcări separatiste locale sunt reflectate destul de des în „noutățile” de pe canalele rusești. Știrea falsă precum că regiunile Volyn și Vinnița se pot separa de Ucraina a fost distribuită pe 16 ianuarie curent de o serie de portaluri și agenții de știri ruse, cum ar fi Telekanal „Zvezda”, Lenta.ru, Vesti, Agenția de știri „Harkov” etc. Sursa acestor pseudo-știri ar reprezenta declarațiile comandatului batalionului „Donbas” al Forțelor Armate ale Ucrainei, Anatoli Vinogradsky, făcute în cadrul unei conferințe de presă care a avut loc la Severodonetsk tot pe 16 ianuarie. Potrivit înregistrării integrale din cadrul conferinței de presă, Vinogradsky se întreba, în realitate, dacă e necesară acordarea unui statut special zonei operațiunilor anti-teroriste (zona ATO). Acesta mai subliniase că ar putea exista posibile nemulțumiri și în alte regiuni ale Ucrainei, mai ales că o parte din impozitele încasate de acolo sunt redirecționate și spre această zonă, constituind un argument în plus pentru solicitarea unui statut special și de către alte regiuni. Așadar, nu s-a vorbit de niciun fel de separatism sau revendicări pentru autonomie.[16] La numai patru zile de la campania de manipulare privind „separatismul din Volyn și Vinnița”, Ambasada Rusiei la București, în fruntea căreia se află fostul ambasador la Chișinău, Valeri Kuzmin, a lansat un atac la adresa presei din România, acuzând-o că pe 18 ianuarie a ignorat un subiect de știre referitor la o convorbire telefonică purtată de Vladimir Putin cu Angela Merkel și François Hollande pe tema Ucrainei: „Pe data de 18 ianuarie a.c. a avut loc o conversaţie telefonică între președinţii Rusiei, Franţei şi cancelarul Germaniei (http://kremlin.ru/events/president/news/53747, https://www.bundesregierung.de/…/2017-01-18-telefonat-merke…, http://www.elysee.fr/…/entretien-telephonique-avec-mme-mer…/), a cărei temă principală a fost situaţia din estul Ucrainei, cursul implementării acordurilor de la Minsk, precum şi necesitatea de a intensifica colaborarea în cadrul „formatului Normandia”. Cu toate acestea, mass-media din România, inclusiv astfel de agenţii mari cum sunt AGERPRESS, MEDIAFAX şi RRA, se pare, pur şi simplu au ignorat evenimentul. S-a marcat doar un portal de internet privat «DCNews» (https://www.dcnews.ro/discu-ie-merkel-putin-hollande-conver…), care, totuşi, în mod eronat a mutat accentul discuţiilor pe soluţionarea conflictului sirian.

Aceast mod de abordare ridică semne de întrebare cu privire la nivelul real al interesului public românesc faţa de situaţia din ţara vecină, care este considerată drept „partener strategic”. Având în vedere situaţia dificilă a etnicilor români care trăiesc în regiunile vestice ale Ucrainei (https://www.agerpres.ro/…/micula-inchiderea-unor-scoli-roma…http://www.romanialibera.ro/…/exclusiv-rl-ucraina-trimite-e…), se vede clar o discrepanţă între situaţia reală în Ucraina şi în jurul ei şi reflecţia acestei situaţii în spaţiul mediatic românesc”.

fig 8Fig. 9 Print Screen de pe pagina de Facebook a Ambasadei Rusiei în România

 

Așadar, această postare a Ambasadei pe rețeaua de socializare Facebook vine ca un „ecou” al dezinformării lansate anterior în spațiul public din Ucraina. De altfel, ideea-centrală a postării nu reprezintă acea convorbire telefonică dintre Vladimir Putin, Angela Merkel şi Francois Hollande pe dosarul ucrainean, ci narațiunea așa-numitei „situații dificile a etnicilor români care trăiesc în regiunile vestice ale Ucrainei”, în condițiile în care românii din regiunea Cernăuți se înrolează în armata ucraineană ca cetățeni ucraineni, unii dintre ei înrolându-se ca voluntari. Ținta o reprezintă publicul cu viziuni naționaliste din România, în eventualitatea creării unor grupări de sprijin, mase de manevră care vor putea fi transformați ulterior în așa-numite „instrumente locale” sau „inamici din cetate”: agenți operativi (din antenele locale angajate în operațiuni) sau masă de manevră (care îmbrățișează fără discernământ orice temă li se pare atrăgătoare).[17] Din figura 7 se observă cum postarea respectivă a fost distribuită de 23 de ori, fără a genera un impact semnificativ de vizualizări și reacții din partea publicului.

De altfel, rolul „apărător al românilor de pretutindeni” pe care și l-a asumat ambasadorul Kuzmin este unul recent deoarece, în calitate de fost ambasador al Rusiei în R. Moldova în perioada 2007-2012, s-a remarcat prin declaraţii controversate referitoare la identitatea națională a românilor din republică și prin acuzații la adresa României.[18]

În România, ca și în întreaga zonă a Europei Centrale și de Sud-Est, campaniile de dezinformare nu sunt constante, acestea intrând în acțiune în funcție de contextul socio-politic din fiecare stat luat în parte. Întregul narativ variază în funcție de tiparele psihosociale și istorice ale țărilor vizate. Obiectivul general constă în împiedicarea creării unui cordon strategic anti-rus al „Noii Europe”. Astfel, mișcările național-populiste din regiune precum și diferendele dintre țări sunt periodic „analizate” de diverși politicieni, analiști, istorici și jurnaliști ruși angrenați în cadrul mecanismului de propagandă.

Judecând după logica propusă de Moscova în ceea ce privește spațiul ex-sovietic ca „străinătate apropiată”, R. Moldova face parte din acel spațiu comun al „Lumii ruse” (Русский мир – rus.), unde limba rusă continuă să rămână un soi de lingua franca printr-un proces continuu de rusificare. Kremlinul folosește din plin acest avantaj, oferind un sprijin constant instituțiilor de cultură, filialelor de universități, organizațiilor non-guvernamentale și entităților media de limbă rusă sau afiliate mișcărilor pro-ruse. Imaginea statelor prezentată în presa rusă depinde în mare măsură de atitudinea guvernelor sau oficialilor față de președintele rus și politica sa regională sau globală. Spre deosebire de Belarus, Kazahstan, Tadjikistan, Kârgâzstan sau Armenia, unde presa rusă nu popularizează subiectele negative, R. Moldova și Ucraina se află permanent sub atacul războiului informațional rus bazat pe un arsenal impresionant de dezinformări, negativism, intoxicări și calomnii. Paradoxal sau nu, dar din cauza monopolului instituit de presa rusă asupra spațiului informațional autohton,[19] propaganda rusă funcționează la fel de bine ca și cea sovietică, fixând agenda publică. Televiziunile și site-urile de știri, afiliate direct mașinăriei propagandistice ruse sau partidelor pro-ruse, abundă de articole și analize despre eșuarea R. Moldova în economie după semnarea Acordului de asociere cu Uniunea Europeană, despre inutilitatea sau pericolul modernizării de tip occidental și criza profundă la care se poate expune R. Moldova în condițiile în care va alege parcursul european în detrimentul apropierii de Rusia și Uniunea Eurasiatică. În cazul R. Moldova, temele de propagandă și dezinformare abordează sentimentele nostalgice ale populației față de „epoca de glorie” a RSSM, idealizând imaginea statului. Așa se explică și de ce 56% dintre moldoveni regretă destrămarea Uniunii Sovietice.[20] Represiunile din perioada sovietică și țaristă sunt trecute într-un con de umbră, iar una dintre cele mai importante narative ale dezinformării sunt prezentate astfel: „1) R. Moldova este o țară săracă și neputincioasă, manipulată de Occident; 2) vectorul european este greșit și o să se soldeze cu un eșec; 3) securitatea R. Moldova este legată de Rusia, iar NATO destabilizează situația; 4) discreditarea activă a proiectului unionist care este prezentat ca o amenințare pentru statalitatea R. Moldova”.[21] Principalele resurse de distribuire a narativelor este bine organizat, având o eficiență sporită. Dintre acestea amintim de:

  • posturile de televiziune rusești care sunt retransmise de canalele autohtone – „Pervîi kanal” („Prime”), NTV („NTV Moldova”), RTR („RTR-Moldova”), REN TV (Ren Moldova) etc.
  • presa scrisă și online cu o agenda setting pro-rusă, unele afiliate partidelor locale pro-ruse (KP Moldova, Argumenty i fakty, Sputnik Moldova, Gagauzinfo.md, Bloknot Moldova etc.)
  • canalele de televiziune afiliate partidelor politice pro-ruse – Accent TV, Euro TV, Alt TV, RUTV etc.
  • site-urile și portalurile de știri promotoare ale teoriilor moldoveniste cu poziții anti-românești (afiliate mișcărilor moldoveniste și pro-ruse) – NOI.MD, Salvammoldova.org, Patriotism Moldova, Basarabia.md etc.
  • diverși experți/analiști politici/jurnaliști din mediile conservator-ortodoxiste și anti-occidentale.

Principalele tehnici utilizate:

  • propagandă antieuropeană și antiamericană;
  • critică la adresa autorităților pro-europene de la Chișinău (în special la adresa oficialilor cu simpatii occidentale și pro-române);
  • învinuirea autorităților R. Moldova pentru instituirea unei presupuse „blocade economice” asupra regiunii transnistrene;
  • învinuirea „naționaliștilor români” de intoleranță față de populația vorbitoare de limbă rusă din republică;
  • blamarea unioniștilor pentru „atac la adresa suveranității” R. Moldova și destabilizarea situației interne;
  • atacuri la adresa deciziilor privind sporirea/dezvoltarea relațiilor cu NATO.

Pentru a aparține de „lumea rusă”, populației locale îi este sistematic inoculată ideea că legăturile dintre „poporul moldovenesc” și cel rus sunt mult mai adânci și vechi, decât oricare alte legături cu Europa. De aceea, istoria reinterpretată și oficializarea limbii ruse sunt principalele strategii de implementat pe termen mediu în republică. În acest scop, autoritățile ruse pun accentul pe o serie de evenimente simbolice, a corăr interpretare nu poate fi pusă în discuție. Evident că locul central îl ocupă „Marele Război pentru Apărarea Patriei” (sărbătorit pe 9 mai și suprapus cu un alt eveniment simbolic – Ziua Europei), iar Rusia încearcă pe toate canalele sale de influență să-l impună ca „act de eliberare a Europei de contropitorii fasciști”, ocultând și negând chiar consecințele devastatoare ale ocupației sovietice pentru statele și popoarele Europei Centrale și de Sud-Est. Orice reacție externă la adresa „liniei ruse” de interpretare a celui de al doilea Război Mondial, este calificată, la cel mai înalt nivel ca fiind „încercare de modificare ale granițelor stabilite în urma războiului” și de „reabilitare a criminalilor de război”.

 

„Sputnik” chiar „spune ceea ce alții trec sub tăcere”?

Ultima inovație în domeniul narativelor de dezinformare în cadrul războiului informațional rus o reprezintă Agenția Informațională „Sputnik” – o rețea de site-uri de știri și posturi de radio controlată direct de guvernul rus prin intermediul conglomeratului media Rossia Segodnya („Россия Сегодня” – rus.). În trecut agenția a reprezentat o filială a RIA Novosti care fusese desființată în 2013. Întrucât materialele RIA Novosti erau emise de la sediul central de la Moscova, Sputnik a preluat birourile internaționale pentru emisie în mai multe state. Birourile sale editoriale regionale se află la Washington, Cairo, Beijing, Londra, Edinburgh și Chișinău, iar platforma media își propune să ofere o perspectivă diferită „de completare a tabloului”, având obiectivul declarat de a privi lucrurile critic. Strategia are succes mai ales în rândul publicului non-rus, obișnuit să caute alte perspective decât cele oferite de media mainstream, și să descopere mai multe aspecte ale întâmplărilor. Faptul că „Sputnik” a reușit să spargă barierele lingvistice și a adoptat o astfel de strategie este receptat de unii cititori ca fiind un demers jurnalistic profesionist. În realitate, jurnaliștii antrenați în tehnici de manipulări deseori utilizează pozițiile sau comentariile politicienilor anti-establishment din mai multe medii ale spectrului politic pentru a discredita guvernele pro-occidentale, politicile și acțiunile acestora în cadrul UE și NATO, validând, în același timp, narativele lansate de Kremlin. Think-tank-ul independent Center for European Policy Analysis (CEPA) cu sediul la Washington DC. a adus critici pertinente în ceea ce privește utilizarea de către „Sputnik” a unor materiale jurnalistice scoase din context, tendențioase, operând pe alocuri cu jumătăți de adevăruri. De exemplu, producătorii invită în cadrul emisiunilor doar un grup select de politicieni sau așa-ziși „experți” (de obicei marginali) cu viziuni pro-ruse și în opoziție cu presa mainstream, nu neapărat cu scopul de a asigura un pluralism al opiniilor.[22]

Varianta de limba română a site-ului este găzduită și operată de biroul de la Chișinău, înregistrat de „Rossiya Segonya” SRL și reprezentat de Vladimir Novosadiuc. Prin intermediul firmelor deținute de soția sa, Rita Țvic, Novosadiuc controlează și televiziunile Euro TV și Alt TV.[23] Potrivit monitorizărilor ONG-urilor media s-a constat faptul că „Sputnik Moldova”, de cele mai multe ori, a admis derogări de la deontologia jurnalistică.

În același timp, agenția este folosită și cu scopul nedeclarat de a crea confuzii în rândul celor două publicuri din România și R. Moldova utilizând tactica „narativelor comune” – teme de dezinformare ce pot fi utilizate pentru cititorii din două sau mai multe state vizate simultan. În acest sens, a fost creată și secțiunea „MOLDOVA-ROMÂNIA” pe site-ul agenției de știri, iar unul dintre „narativul comun” lansat în spațiile informaționale ale celor două state se referă la faptul că „atât România, cât și R. Moldova sunt colonii ale Uniunii Europene”. Tema a fost susținută în trecut și de actualul președinte de la Chișinău, Igor Dodon, în cadrul unei vizite efectuate la Forumul Economic Internațional de la Sankt-Petersburg (mai 2014), declara cu doar două luni înainte de semnarea Acordului de Asociere cu UE că „de-a lungul istoriei sale moderne, R. Moldova nu a semnat cu niciun partener extern un acord atât de asimetric și disproporțional în schimbul unor promisiuni de beneficii economice și politice destul de dubioase”.[24] Ideea de bază din textul intervenției a liderului PSRM se rezuma la faptul că integrarea europeană va conduce inevitabil R. Moldova spre o exploatare nemiloasă a resurselor sale.

Tema este reluată sistematic de „Sputnik Moldova”, iar ultima referință o putem identifica în cadrul unui interviu oferit de economistul Viorel Gârbu. De la bun început, titlul articolul este unul tendențios, operând cu o judecată de valoare: „Moldova, mai degrabă o colonie decât partener al Uniunii Europene”, fără a avea vreo legătură cu declarațiile intervievatului care afirma că „Acordul de Liber Schimb a fost semnat în defavoarea R. Moldova […] și nu va permite această dezvoltare pentru că de acum încolo nu va trebui decât să punem toate șansele (sic!) nu pe producătorul autohton, ci pe investitorul străin. Vreau să mă refer la termenii colonie și rob. Aceste cuvinte nu trebuie folosite numaidecât în conotații negative. Marea Britanie, atât timp cât a deținut colonii în India, a produs schimbări importante. Aceste schimbări, la moment, pot sta la baza relansării economice a statului respectiv”.[25]

În cadrul emisiunii „На самом Деле” („În realiate” – rom.) de la NTV Moldova, așa-numitul „politolog” și deputat în Parlamentul R. Moldova, Bogdan Țîrdea, cu rol de ideolog neoficial al PSRM, a accentuat același narativ, subliniind faptul că „Acordul [de Asociere – n.r.] fixează statutul de semi-colonie pentru R. Moldova, iar colonia nu este consultată în privința propriului statut”.[26] Principalele metode de manipulare sunt rudimentare, realizatorul emisiunii apelând la tehnici de exagerare, a logicii deficitare („A determină B, chiar dacă B nu rezultă neapărat din A”), scoaterea din context a cifrelor statistice etc. Interesant rămâne și faptul că, la puțin timp, pe blogul personal al președintelui Dodon apare o analiză exhaustivă[27] cu aceleași date economice despre „realizările pe care țara noastră le-a obţinut în cadrul avansării sale „asociate” către normele și standardele europene”. Chiar dacă cifrele nu aduc cu sine interpretări personale, acestea sunt manipulate și unele chiar false,[28] lăsând să se subînțeleagă faptul că R. Moldova a avut numai de pierdut în urma semnării Acordului de Asociere. Astfel, după alegerile prezidențiale războiul informațional rus a obținut la Chișinău poate cel mai redutabil agent de influență în persoana șefului statului.

Respectivul narativ se regăsește constant și în pseudo-materialele jurnalistice din România postate de o serie de site-uri marginale sau agregatoare de știri, precum: Departamentul Zamolxe România, Cuvântul Ortodox, Știripesurse.ro, Dailybusiness.ro, Meritocrația.ro, News.russia.today.ro etc. Imaginea UE este asimilată cu „oculta mondială”, fiind atacate „la pachet” și alte instituții financiare – FMI, Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului, sau chiar NATO, cu scopul de a intensifica sentimentele eurosceptice și a crea un curent constant anti-UE și anti-NATO în România.

Evident că există și alte narative „conexe”, dar mă voi limita să subliniez că acestea se pot identifica pe parcurs, în funcție de contextul și evoluția relațiilor pe axa București-Chișinău.

 

În loc de concluzii

E greu de estimat dacă există posibilitate de creștere a gradului de expunere al publicului din România la canalele de dezinformare ruse, cert e că în R. Moldova nivelul este unul covârșitor și pe măsura următoarelor cicluri electorale, cel mai probabil propaganda rusă se va intensifica pentru a crea breșe nu numai la nivel local, ci și transfrontalier. Nu putem estima nici cât va mai dura tendința de dezaprobare a Rusiei în Europa Occidentală, în condițiile în 2017 se vor desfășura noi scrutine legislative și prezidențiale în Olanda, Franța, Germania și posibil Italia, iar dreapta naționalist-populistă ar putea câștiga teren politic. Moscova, abia așteaptă să-și reconfirme statutul de partener de dialog cu Occidentul fără a recurge la compromisuri pe dosarele ucrainean și sirian. Sperăm să fie bine, dar știm că e înțelept să ne pregătim pentru ce e mai rău.

 

Nicolae Țîbrigan este licenţiat în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. În prezent este înscris la Şcoala doctorală de Sociologie. Are experienţă în domeniul realizării proiectelor europene, participând la numeroase iniţiative de voluntariat atât în Republica Moldova cât şi România. Începând cu 2013 este colaborator al revistei Foreign Policy România şi asistent de cercetare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române.

 

[1] Col. George T. Donovan, Jr. (2009). „Russian Operational Art in the Russo-Georgian War of 2008”, U.S. Army War College, USAWC Strategy Research Project, Carlisle Barracks, Pennsylvania 17013, p. 21.

[2] Veaceslav Gusarov, „«Медийный легион» российской армии. Аналитика ИС” („Legiunea media” a armatei ruse. Analiza „Rezisteneție informaționale”), Centrul de cercetări militaro-politice „Rezistența informațională”, 20 aprilie 2016, [Online]. Disponibil la: http://sprotyv.info/ru/news/kiev/mediynyy-legion-rossiyskoy-armii-analitika (Accesat la 05.02.2017).

[3] Concept desemnat a fi „cuvântul anului 2016” de Oxford Dictionary. Conform celor care au făcut această selecție, cuvântul se referă la acele circumstanțe în care faptele obiective au o influență mai redusă în formarea opiniei publice decât apelurile bazate pe emoție sau credințe personale. „Post-adevar” a fost folosit, în special, în asociație cu cuvântul „politica”, în formula „politica post-adevăr”. Deși, inițial, a fost un termen utilizat destul de puțin, acesta a devenit tot mai prezent în comentariile politice, ajungând să fie folosit în titlurile multor articole, fără a mai avea nevoie de nicio explicație. Prima utilizare a acestuia datează încă în 1992, când dramaturgul american de origine sârbă, Steve Tesich, folosește cuvântul „post-adevăr” într-un eseu cu referire la afacerea Iran-Contra și Războiul din Golf: „noi, ca popor liber, în mod voluntar am ales să trăim într-o lume post-adevăr”.

[4] Dan Jurcan, „Când cuvintele devin arme”, SINTEZA, #22, noiembrie 2015, p. 52.

[5] Vladimir Volkoff, „Tratat de dezinformare: De la Calul Troian la Internet”, trad. Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Iași, s.a., p. 25.

[6] INSCOP Research, „Barometrul INSCOP – Adevărul despre România. Aprilie 2016 – Simpatie țări” [Online]. Disponibil la: http://www.inscop.ro/aprilie-2016-simpatie-tari/ (Accesat la 08.02.2017).

[7] Adriana Dîncu și Mihaela Orban, „Marele vecin de la Răsărit”, SINTEZA, #22, noiembrie 2015, pp. 29-39.

[8] Institutul Republican Internațional, „Public Opinion Survey. Residents of Moldova”, Center for Insights in Survey Research, September 2016, p. 55.

[9] Institutul de Politici Publice, „Barometrul de Opinie Publică”, Republica Moldova, Octombrie 2016, p. 25.

[10] Proiectul „spațiului informațional comun” între România și R. Moldova a fost intens promovat prin intermediul mai multor strategii elaborate în România, însă implementarea acestuia rămâne în continuare o provocare, în ciuda pașilor mici care s-au realizat până în prezent. Vezi în acest sens oferirea de către AGERPRES a unui flux special de știri destinat redacțiilor de limba română din R. Moldova, trainingu-rile și școlile de vară organizate de statul român pentru jurnaliștii din R. Moldova etc.

[11] Florin Popescu, „Propaganda rusă – între tradiție și viitor”, SINTEZA, #22, noiembrie 2015, p. 94.

[12] Iuliana Enache, „Un nou partid, prorus, a apărut pe scena politică poloneză”, MEDIAFAX, 24 martie 2015 [Online]. Disponibil la: http://www.mediafax.ro/externe/un-nou-partid-prorus-a-aparut-pe-scena-politica-poloneza-14043072 (Accesat la 06.02.2017).

[13] Eugen Tomiuc și Alexandru Eftode, „Moldova și libertatea presei în ultimul Raport Freedom House”, Radio Europa Liberă, 27 aprilie 2016 [Online]. Disponibil la: http://www.europalibera.org/a/27701655.html (Accesat la 06.02.2017).

[14] Conceptul de Runet (Рунет – rus.) se referă la întreaga comunitate cibernetică vorbitoare de limbă rusă, reunind site-urile, portalurile, blogurile etc. de limbă rusă din mediul online. Termenul de Runet a fost folosit prima dată în 1997 de blogger-ul israelit de origine azeră, Raffi Aslanbekov, cunoscut și sub pseudonimul de „Marele Unchi” datorită coloanei sale pe blog „Gândurile Marelui Unghi” („Мысли Великого Дяди” – rus.). Din 2001, termenul Runet figurează și în dicționarele de limbă rusă.

[15] Digi24, „Propaganda rusă contraatacă: Scutul antirachetă – o cheltuială inutilă, nu va funcționa”, 14 mai 2016 [Online]. Disponibil la: http://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/propaganda-rusa-contraataca-scutul-antiracheta-o-cheltuiala-inutila-nu-va-functiona-517661 (Accesat la 07.02.2017).

[16] Stopfake.org, „Фейк: Волынь и Винница могут отделится от Украины” („Fake: Volyn și Vinnița se pot separa de Ucraina” – rus.), 18 ianuarie 2017, [Online]. Disponibil la: http://www.stopfake.org/fejk-volyn-i-vinnitsa-mogut-otdelitsya-ot-ukrainy/ (Accesat la 07.02.2017).

[17] Iulian Chifu, „Războiul informațional. Concept. Instrumentar, funcționare” în Iulian Chifu și Oazu Nantoi (coord.), Război informațional: tipizarea agresiunii informaționale a Federației Ruse, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu”, București, 2016, p. 40.

[18] Anatol Terzi, „Kuzmin atacă Istoria Românilor și face bancuri cu Armata Română”, Karadeniz Press, 6 aprilie 2012 [Online]. Disponibil la: http://karadeniz-press.ro/kara/kuzmin-ataca-istoria-romanilor-si-face-bancuri-cu-armata-romana/ (Accesat la 07.02.2017).

[19] Potrivit grilei de programe oferit de IPTV Moldtelecom în 2017, din totalul de 152 de canale din categorii precum: Generale, Filme și Seriale, Pentru copii, Sport, Natură și Știință, Lifestyle și Divertisment, Religie, Internaționale, Muzică, Radio, HD și Regionale, unde 47 de canale (35,87% din total) sunt difuzate exclusiv în limba rusă, 17 sunt difuzate bilingv – rom/rus (12,97%), 13 în rus/eng (9,92%) și 3 în ucr/rus (2,29%). Per total, gradul de expunere a publicului din R. Moldova la canalele care emit în limba rusă e de aproximativ de 60%. De remarcat e că ponderea cea mai mare a canalelor care difuzează bilingv sau în limba rusă se concentrează la categoriile posturilor Generale, Filme și Seriale, precum și la Internaționale.

[20] Institutul Republican Internațional, „Public Opinion Survey – Residents of Moldova” (September 29 – October 21, 2015), p. 31.

[21] Elena Mârzac și Danu Marin, „Război informațional: practici, instrumente și impact asupra securității naționale a Republicii Moldova” in Iulian Chifu, Oazu Nantoi (coord.), Război informațional: tipizarea agresiunii informaționale a Federației Ruse, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu”, București, 2016, p. 446.

[22] Ben Nimmo, „Sputnik. Propaganda in a New Orbit. Information Warfare Initiative Paper No. 2”, Center for European Policy Analysis (CEPA), 29 January 2016 [Online]. Disponibil la: http://cepa.org/sputnik-propaganda-in-orbit (Accesat la 09.02.2017).

[23] Olga Guțuțui, „Mass-media în războiul informaționak din Republica Moldova. Monitorizările Consiliului Coordonator al Audiovizualului” in Iulian Chifu, Oazu Nantoi (coord.), Război informațional: tipizarea agresiunii informaționale a Federației Ruse, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu”, București, 2016, p. 498.

[24] AIF.md, „Игорь Додон: Как европейская интеграция переходит в экономическую эксплуатацию”, 22 mai 2014, [Online]. Disponibil la: http://aif.md/igor-dodon-kak-evropejskaya-integraciya-perexodit-v-ekonomicheskuyu-ekspluataciyu/ (Accesat la 09.02.2017).

[25] Sergiu Praporșcic, „Moldova, mai degrabă o colonie decât partener al Uniunii Europene”, Sputnik Moldova, 8 decembrie 2016 [Online]. Disponibil la: https://sputnik.md/radio_rubrica_interviu/20161208/10185548/Moldova-mai-degraba-colonie-decat-partener-al-Uniunii-Europene.html (Accesat la 09.02.2017).

[26] NTV Moldova, „На Самом Деле „О договоре по колонизации” 04.02.17”, You Tube [Online]. Disponibil la: https://www.youtube.com/watch?v=85Zc9Ha6OWY&ab_channel=NTVMoldova (Accesat la 09.02.2016).

[27] Igor Dodon, „Republica Moldova. Doi ani de la semnarea Acordului de Asociere cu UE” [Online]. Disponibil la: http://dodon.md/republica-moldova-doi-ani-de-la-semnarea-acordului-de-asociere-cu-ue/ (Accesat la 09.02.2017).

[28] Potrivit analizei și declarațiilor președintelui Dodon, relațiile comerciale ale R. Moldova cu Federația Rusă s-ar fi înrăutățit semnificativ din cauza semnării Acordului de Asociere. Jurnaliștii de la Mediacritica.md au identificat faptul că președintele moldovean a manipulat în mod voit cifrele. Ori, potrivit indicatorilor economici, volumul exportului în Federaţia Rusă a avut tendinţe de descreştere încă de pe timpul guvernării comuniste, fapt determinat de mai mulţi factori şi nu de semnarea Acordului de Asociere dintre R. Moldova şi UE (documentul a fost semnat în iunie 2014 şi a intrat în vigoare în 2016). Vezi Mediacritica.md, „FALS: Relaţiile comerciale ale Moldovei cu Rusia s-au înrăutăţit din cauza Acordului de Asociere cu UE”, 9 februarie 2016 [Online]. Disponibil la: http://mediacritica.md/ro/fals-relatiile-comerciale-ale-moldovei-cu-rusia-s-au-inrautatit-din-cauza-acordului-de-asociere-cu-ue/ (Accesat la 09.02.2017).