Lucian Dumitrescu*
Analiza își propune să explice reacțiile virulente ale presei mainstream la adresa președintelui Trump după recentul Summit de la Helsinki. Președintele Trump a fost acuzat de trădare și etichetat ca reprezentând o amenințare la adresa securității Statelor Unite ale Americii. Ipoteza textului este că narațiunea strategică apocalypse management, forjată în timpul administrației Eisenhower, este utilizată astăzi de presa mainstream împotriva președintelui Trump. Narațiunile strategice construiesc imaginarul de securitate al unui public și sunt vitale pentru înțelegerea evenimentelor internaționale. Astfel, obiectivitatea în politica mondială ține de narațiunea strategică utilizată. Textul discută mai întâi problematica narațiunilor strategice. Abordează apoi Summitul de la Helsinki, pentru ca în ultima secțiune să explice de ce presa mainstream îl etichetează pe președintele Trump ca președinte deviant, de tip rogue.
Narațiunea strategică apocalypse management
Președintele american Dwight D. Eisenhower
Narațiunile strategice au o structură simplă, de tip normativ. Trebuie să se întâmple asta, pentru că, în caz contrar, vor apărea consecințe. Cu alte cuvinte, în absența ordinii apare dezordinea. Sintagma iarna nu-i ca ca vara nu e o narațiune strategică. O narațiune devine strategică atunci când descrie și prescrie un tip de ordine care servește unor interese particulare. Orice narațiune strategică are două ingrediente: putere și comunicare. Această alianță dintre putere și comunicare construiește cadre mentale, prin intermediul cărora evenimentele primesc semnificație. Astfel, narațiunile strategice generează percepții, emoții și conduite. Adică realitate politico-socială. Succesul unei narațiuni strategice depinde de capacitatea acesteia de a impune sau de a reproduce o anumită interpretare pentru un eveniment. Un rol major în acest sens îl joacă legitimitatea emitentului și cultura de securitate a publicului. (Dez)Informarea este deci un proces intersubiectiv, care produce efecte altfel decât modelul behaviorist. Acesta pleacă de la premisa că o injecție cu dezinformare garantează că o parte a publicului va adopta un anumit tip de comportament politic. Behaviorismul nu acceptă că publicul are întotdeauna un grad de autonomie în raport cu narațiunile strategice. Deci succesul unei narațiuni strategice este condiționat de încrederea publicului în emitent și de capacitatea acestuia din urmă de a cunoaște temerile unei populații, respectiv cine ne sunt inamicii, cum îi putem înfrunta și unde ne situăm (raportul victorii/înfrângeri) în confruntarea cu aceștia. Efectul pervers al unei narațiuni strategice este insecuritatea. Când încrederea în emitentul local este scăzută, deficitul de încredere este exploatat de emitenții externi sau de emitenți locali care produc narațiuni alternative (magico-religioase sau de tip magico-religios).
Narațiunea strategică apocalypse management a apărut în timpul administrației Eisenhower. Premisa de la care pornea această narațiune strategică era aceea că Statele Unite are inamici care au capabilitățile necesare pentru a distruge modul de viață american, respectiv democrația liberală și capitalismul – la acea vreme – fordist. David Harvey spunea undeva că e mai ușor să-ți imaginezi sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului. Ca atare, confruntarea cu inamicul capitalismului căpăta conotații apocaliptice. Evident, inamicul inamicilor era Uniunea Sovietică. Mai puțin evident era că pacea nu consta în suprimarea inamicului. Pacea consta în obținerea unei stabilități de durată, întreținută de managerierea atentă a oricărei mișcări neașteptate a inamicului. Soluția aleasă pentru pace a fost strategia containmentului, materializată într-o îngrădire permanentă. Ca discurs ce disemina ordinea, narațiunea apocalypse management a inclus discursuri ale speranței, în special cele legate de dezarmarea nucleară, de genul A Chance for Peace, Atoms for Peace etc. În realitate, discursurile și inițiativele privind dezarmarea nucleară ale administrației Eisenhower au avut rol de comunicare strategică. Să insufle încredere publicului american în binefacerile energiei nucleare și să demonstreze că astfel de inițiative (concepute în așa fel încât să fie refuzate) puteau veni doar de la actorul inocent, situat de partea binelui. Un actor care, altminteri, avea tot interesul să-și mențină superioritatea strategică fiindcă intenționa ca pacea să fie dictată în termenii săi. Rolul Uniunii Sovietice pentru reușita comunicațională a narațiunii apocalypse management a fost crucial. Dacă sovieticii acceptau inițiativele privind dezarmarea nucleară avansate de Washington, statutul Statelor Unite de garant și protector al lumii libere era reconfirmat. Dacă sovieticii refuzau aceste inițiative, atunci intrau în rolul amenințării absolute care, potrivit narațiunii strategice a apocalypse management, putea distruge ordinea instituțională americană, respectiv democrația liberală și sistemul capitalist. Evident, textul nu-și propune să inocenteze Uniunea Sovietică, care era o amenințare de securitate în primul rând pentru proprii aliați, vezi episoadele Budapesta 1956 și Praga 1968, nemaivorbind aici despre construirea Zidului Berlinului sau despre Criza Rachetelor din Cuba din 1962. Textul își propune să arate că, în raport cu publicul american, narațiunea apocalypse management a cultivat clișeul care asocia sistematic URSS cu ciuperca nucleară, imaginea apocaliptică a Războiului Rece. Simultan, narațiunea apocalypse management a externalizat sistematic răul. Dacă s-ar fi produs, apocalipsa nucleara ar fi apărut exclusiv din vina URSS. Strategia deterrence, care pleca de la premisa vulnerabilității mutuale acceptate, suferea un șoc major în anii ’80 prin apariția Strategic Defense Initiative, care, teoretic, oferea avantajul primei lovituri. Această inițiativă se profila pe fondul crizei rachtelor balistice cu rază medie de acțiune din Europa, declanșată de URSS, și în contextul în care partea sovietică obținuse un avantaj în domeniul tehnologiei MIRV. E mai puțin important ce-a determinat narațiunea strategică a apocalypse management: eroarea de atribuire sau metafora containerului care a ghidat politicile de securitate atât ale SUA cât și ale URSS.
Ce contează este că discursul apocalypse management a generat și insecuritate pentru publicul american din mai multe puncte de vedere. În primul rând, obținerea securității naționale prin intermediul rachetelor balistice este o iluzie. În al doilea rând, securitatea a fost asociată unei situații de incertitudine, de ordine aflată în permanență pe marginea prăpastiei, garantată de prezența unui inamic care era simultan și partener de negociere. Ceea ce înseamnă că discuția despre securitate devine relevantă pentru publicul larg doar într-un cadru în care aceasta nu poate fi niciodată obținută pe deplin. În caz contrar, securitatea nu mai are relevanță. Iar în al treilea, și în cel mai important, rând, a transformat Rusia într-un inamic perpetuu al Americii. Dar într-un inamic subestimat. Care poate distruge modul de viață american nu numai prin intermediul unui război nuclear. Ci și prin virusarea procesului electoral intern. Asta se întâmplă când narațiunea apocalypse management trece din câmpul militar în cel politic, pe care administrația Eisenhower nu l-a luat în calcul. Într-o logică politică, Federația Rusă se transformă într-un adversar apocaliptic dacă poate influența procesul electoral în America și, astfel, modul de viață american. Fiindcă, parafrazând o celebră sintagmă din cultura populară americană, dacă Rusia poate influența alegerile din Statele Unite, atunci Rusia poate influența alegerile de oriunde. Mai mult decât atât, dacă Rusia are o asemenea capacitate de influențare strategică, atunci cine mai garantează perpetuarea democrației liberale? Răspunsul la această întrebare ne amintește de celebrul banc cu Uniunea Sovietică. Numai că de această dată voința Kremlinului nu se mai difuzează asupra vecinătății, ci asupra tipului de sistem politic.
Grefat pe cultura de securitate creată de narațiunea apocalypse management, adică pe percepția istorică a publicului american în legătură cu cine suntem noi, cine ne sunt inamicii și cum ne apărăm de aceștia, Russiagate a securizat interacțiunile președintelui Trump cu oficiali din Rusia, precum și discursul președintelui Trump despre Rusia. Drept urmare, orice vulnerabilitate, reală sau inventată, a administrației Trump în raport cu Federația Rusă este percepută ca fiind apocaliptică în acest moment.
Summitul de la Helsinki. Fapte și etichete
Summitul de la Helsinki, din data de 16 iulie, nu a fost urmat de un comunicat oficial. Din acest motiv, temele asupra cărora președinții Trump și Putin au ajuns sau n-au ajuns la un acord rămân neclare. Știm însă cu precizie, din declarațiile pe care secretarul de stat Mike Pompeo le-a făcut în fața Comisiei de Politică Externă a Senatului în data de 25 iulie, că președintele Trump i-a cerut președintelui Putin să pună capăt ocupației asupra Crimeei. Rezultă de aici că sancțiunile economice impuse Federației Ruse vor fi menținute. De asemenea, Casa Albă a amânat vizita la nivel înalt pe care președintele Putin urma să o întreprindă la Washington în această toamnă pentru anul viitor, când administrația Trump consideră că se va fi terminat investigația privind implicarea Rusiei în alegerile prezidențiale din 2016. În mod evident, summitul de la Helsinki nu a însemnat un reset al relațiilor diplomatice dintre Statele Unite și Rusia, așa cum s-a întâmplat în 2009. La mai puțin de un an de la Războiul din Georgia, administrația Obama iniția resetul raporturilor diplomatice dintre Washington si Moscova, al patrulea în perioada post-Război Rece, care se materializa într-o politică împăciuitoare (appeasement) a democraților față de administrația Medvedev. Consecința acestei politici a fost contracția perimetrului strategic al Statelor Unite la Marea Neagră – cazul Crimeei – și în Orientul Mijlociu – cazul Siriei, ultima contracție de acest timp având loc în anii ’70, când administrația Nixon iniția strategia détente în raporturile cu China și URSS. După criza din Ucraina din 2014, resetul diplomatic dintre Washington și Moscova, din 2009, a fost anulat. Președintele Trump a preluat raporturile Statelor Unite cu Federația Rusă de unde erau. Adică de foarte de jos. ,,Relațiile noastre nu au fost niciodată mai rele” (Trump). Spre deosebire de președintele Obama, președintele Trump nu a inițiat strategia împăciuirii (appeasement) și nici nu poate fi acuzat că ar fi afectat, prin politicile sale de securitate, perimetrul strategic al SUA. Cu toate acestea, prestația sa la Summitul de la Helsinki a fost interpretată în termeni apocaliptici.
Pearl Harbor, Criza Rachetelor din Cuba, 11 Septembrie și trădare au fost doar căteva dintre etichetele aplicate de presa democrată summitului de la Helsinki din data de 16 iulie. Aceeași parte a presei l-a acuzat pe Președintele Trump că ,,subminează securitatea națională a Statelor Unite” (CNN), că ,,este un client al lui Putin’’ (MSNBC), că ,,reprezintă cel mai important atu al Rusiei’’ (CNN) sau că ,,prin invitarea lui Putin în America, Trump i-a înmânat acestuia cheile cetății’’ (CNN). Inclusiv actori celebri au fost cu ochii pe summitul de la Helsinki. Dintre aceștia, Arnold Schwarzenegger l-a acuzat pe președintele Trump că a vândut ,,comunitatea de intelligence, sistemul de justiție, și, înainte de orice, țara’’. Nici comedianții celebri, precum Jimmy Kimmel sau Jimmy Fallon, n-au stat deoparte. După Kimmel, ,,Trump s-a aliat cu Rusia împotriva FBI’’, iar potrivit lui Fallon ,,Trump era nervos , ceea ce e de înțeles pentru că toți oamenii sunt nervoși când își întâlnesc șeful’’. Toate aceste reacții au în spate Russiagate, adică presupusul conclav Putin-Trump care ar fi condus la falsificarea alegerilor prezidențiale din 2016. Deocamdată există indicii privind implicarea Rusiei în alegerile din 2016, iar în acest sens Departamenul de Justiție a operat o serie de arestări, dar fără să fi pronunțat, pentru acest moment al discuției, condamnări. Nu există însă nicio probă, absolut niciuna până în prezent, privind presupusul complot Putin-Trump pentru ca ultimul s-o învingă pe Hillary Clinton în cursa prezidențială din 2016. Dar pentru presa mainstream, vinovăția președintelui Trump ține deja de domeniul evidenței, în pofida inexistenței nici unei dovezi în acest sens. Această percepție a fost pregătită și de narațiunea strategică apocalypse management, asamblată în vremea administrației Eisenhower. Orice stat care intră în colimatorul acestei narațiuni strategice devine automat un stat de tip rogue, adică un stat deviant care pune în pericol ordinea diseminată de lumea liberă. Dincolo de faptul că liderii acestor state sunt asociați cu cele mai nocive figuri din istoria umanității, împotriva acestor state pot fi inițiate acțiuni de tipul loviturii preventive (preemptive strike). De această dată, presa mainstream a îndreptat narațiunea strategică apocalypse management împotriva președintelui Trump, care e prezentat sistematic ca președinte de tip rogue, adică un președinte deviant. În acest mod, strategia de externalizare a răului, care a stat la baza narațiunii apocalypse management, s-a transformat într-una de internalizare a răului. E dificil de explicat altfel acuzația de trădare adusă președintelui Trump, o acuzație care, odată dovedită, atrage după sine pedeapsa capitală. După cum e dificil de explicat de ce episoade apocaliptice din istoria Statelor Unite, precum Pearl Harbor sau 11 Septembrie, pentru care deja au fost găsiți vinovați inamicii Americii, să fie asociate cu președintele Trump.
Consecința unei apocalypse management inversat. Un președinte de tip rogue?
După dizolvarea Uniunii Sovietice, în 1991, Statele Unite s-au confruntat cu un deficit de amenințare. În acest context a apărut doctrina statelor de tip rogue, respectiv state deviante din Lumea a III-a care amenințau securitatea Statelor Unite și a aliaților Americii mai ales prin intermediul armelor de distrugere în masă. Doctrina statelor de tip rogue a fost schițată de generalul Colin Powell încă de la finele lunii decembrie a anului 1989, când o confruntare militară între Statele Unite și Uniunea Sovietică devenise foarte improbabilă. Doctrina era îmbrățișată de președintele George H. Bush pe 2 august, în Colorado, în cadrul unei prelegeri la Institutul Aspen. Conflictele regionale, sublinia președintele american, vor reprezenta piatra unghiulară a politicii de securitate a SUA în anii ’90. De asemenea, capabilitățile militare trebuiau să permită Americii să intervină în orice colț al lumii și să lupte simultan în două teatre de operațiuni. Bugetele pentru aceste operațiuni militare erau asigurate de doctrina statelor de tip rogue. În alocuțiunea din 2 august, președintele Bush a făcut o serie de referiri la invadarea Kuweitului de armata irakiană, care avusese loc cu o zi înainte. Însă, din punct de vedere istoric, doctrina statelor de tip rogue a fost concepută nu în raport cu primul Război din Golf, ci în funcție de situația geopolitică produsă după căderea Zidului Berlinului. Această narațiune strategică a apărut și în marea strategie Clinton, precum și în marea strategie George W. Bush. Neajunsul major al doctrinei statelor de tip rogue constă în faptul că niciun stat deviant nu e suficient de amenințător pentru Statele Unite, care are nevoie de un competitor de același calibru geostrategic. Doar în acest mod, amenințările de securitate la adresa Americii vor deveni cu adevărat credibile.
Russiagate a inversat vectorul narațiunii strategice apocalypse management și a stabilit competitorul geostrategic al Statelor Unite. Este vorba de combinația Rusia-Trump. Astfel. pentru presa mainstream din Statele Unite, principala amenințare pentru siguranța națională este astăzi președintele Trump, acuzat că a câștigat cursa prezidențială din 2016 cu ajutorul Federației Ruse. Există indicii ale implicării Federației Ruse în alegerile din 2016, dar nicio dovadă a presupusului complot Trump-Putin pentru câștigarea alegerilor. Russiagate s-a transformat deja într-o narațiune obsesivă în America. Iar obsesiile sunt întreținute emoțional, indiferent de fapte și de argumentele raționale. Ce legătură există între Summitul de la Helsinki și Pearl Harbor? Sau între Summitul de la Helsinki și Criza Rachetelor din Cuba?
E limpede că Russiagate a securizat orice referire la Rusia și că, în acest condiții, orice negociere cu Rusia capătă semnificații apocaliptice. În perioada Războiului Rece, rachetele nucleare țineau Uniunea Sovietică la distanță. Prin intermediul Russiagate, imaginile apocaliptice despre Uniunea Sovietică au reintrat în casele americanilor. Iar, potrivit presei mainstream, administrația Trump este incapabilă de a evacua aceste imagini și de a restabili securitatea cetățenilor americani. Narațiunea strategică Russiagate a fost grefată pe un imaginar de securitate în care singurul stat care putea distruge stilul de viață american era Uniunea Sovietică. După cum am arătat deja, imaginarul de securitate întreținut de narațiunea apocalypse management era alimentat de o logică militară. Administrația Eisenhower nu a luat în considerare faptul că Rusia poate genera și o apocalipsă politică, influențând adică alegerile prezidențiale din Statele Unite și modificând astfel parametrii democrației liberale.
Russiagate nu este singura narațiune îngrijorătoare din Statele Unite. Cel puțin la fel de îngrijorătoare este și versiunea administrației Trump, care a produs contra-narațiunea strategică a statului paralel. Casa Albă cultivă deci imaginea implicării Departamentului de Justiție, FBI-ului și a intelligenceului american în alegerile prezidențiale din 2016. Apar două consecințe paradoxale. Prima se referă la faptul că ciocnirea acestor narațiuni strategice nu-l afectează atât pe președintele Trump și establishmentul american, cât diminuează încrederea în democrația liberală și în capacitatea Statelor Unite de a fi garantul acestui sistem politic la nivel internațional. Iar a doua vizează supralicitarea capacității de influențare strategică a Federației Ruse. Dacă Rusia poate influența alegerile din SUA, atunci Rusia este campioana revoluțiilor colorate silențioase.
Lucian Dumitrescu* este coordonatorul Consiliului de Experți LARICS.