2017-03-27

Mituri și mistificări despre NATO în R. Moldova

Nicolae Țîbrigan*

foto1

La începutul lunii februarie 2017, reprezentanții oficiali ai Alianței Nord-Atlantice au semnalat o creștere accentuată a fluxului de propagandă rusă distribuit prin intermediul diverselor canale media, mai ales după anexarea ilegală a Crimeii.

Potrivit purtătoarei de cuvânt a Alianței, Oana Lungescu, rolul de principale surse ale narativelor anti-NATO fusese preluate de agențiile de știri controlate de guvernul rus, cum ar fi Sputnik, RT, Life.ru și altele. De altfel, specialiștii NATO au realizat un „catalog online” cu 32 de mituri anti-NATO extrase din campaniile de dezinformare ale Moscovei derulate în ultimii doi ani, fiind combătute prin argumente, date factuale, înregistrări video/audio, comunicate de presă, revista presei etc. – toate amplasate în secțiunea separată „NATO-Russia: Setting the record straight”.

foto2

Potrivit reprezentantei NATO, Oana Lungescu, cea mai recentă dezinformare ar fi avut loc la începutul lunii februarie a.c., când televiziunea Life.ru din „Legiunea Media” a Armatei difuzează o așa-numită „interceptare” a convorbirii dintre Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, cu un parodiant rus care-l imita pe președintele ucrainean Petro Poroșenko. „O astfel de convorbire telefonică n-a existat în realitate, reprezentând mai degrabă un exemplu clar de dezinformare”, declara pentru Reuters Oana Lungescu.

Dacă până nu demult autoritățile ruse negau vehement că intenționează să se implice în treburile interne ale altor state, în timp ce presa controlată de statul rus contrazicea orice referire la faptul că ar acționa ca instrument de propagandă a Kremlinului, la sfârșitul lunii februarie Ministrul rus al Apărării, Serghei Șoigu, recunoaște într-un discurs către deputații ruși că va dezvolta unitățile specializate în războiul informatic, unde „propaganda trebuie să fie inteligentă, abilă și eficientă”. Nimic nou dacă judecăm prin prisma ultimelor doctrine militare ale Federației Ruse unde se amintea de o readucere și utilizare în scopuri militare a tehnologiilor informației și comunicațiilor în „războaiele moderne”. Astfel, presa este considerată de multă vreme de strategii ruși drept o armă a războiului hibrid, utilizat extensiv, pe plan extern, numai că până acum nimeni nu recunoscuse acest fapt oficial și formal.

Valurile de extindere ale NATO au fost identificate ca amenințări principale la adresa securității Federației Ruse (menționată și în documente anterioare de la data adoptării primului Concept de securitate națională – 2000). Obiectivul de bază neasumat oficial de presa angrenată în mașinăria de propagandă a Federației Ruse constă în discreditarea SUA și NATO la nivelul opiniei publice din cele 28 de state aliate. Prin aceste campanii concentrate pot fi oprite și aspirațiile atlantice ale altor state aflate în vizor. Ori, imaginea Alianței și a Washingtonului poate fi sabotată simultan deoarece propaganda rusă asociază organizația politico-militară defensivă cu imaginea celui mai mare contributor al său – SUA („Говорим – НАТО, подразумеваем – США”). Prin această metodă a „picăturii chinezești” administrată mediatic, Rusia intenționează să slăbească coeziunea din rândul Alianței și să forțeze retragerea bazelor militare (obiectiv asumat pe termen lung).

Un rol important în promovarea narativelor anti-NATO îl au mass-media, incluzând atât media tradițională (TV, radio, presă), cât și cea online (portaluri, bloguri, rețele sociale etc.). Prin folosirea metodei „falsului expert”, presa anti-occidentală afiliată partidelor pro-ruse din R. Moldova promovează mult mai efectiv orice discurs împotriva colaborării Chișinăului cu Alianța. Așa se explică și de ce „politologul de serviciu” al PSRM, Bogdan Țîrdea, a acordat o ediție întreagă din emisiunea „На Самом Деле”, difuzată la NTV Moldova, subiectului deschiderii Oficiului de legătură NATO în Chișinău (de fapt, o pastilă editorială format TV). De aici putem desprinde cu ușurință câteva narative importante ale discursului anti-NATO promovat în R. Moldova.

foto3

Comparativ cu situația din România, unde războiul informațional rus are drept ținte predilecte bazele militare americane, scutul antirachetă de la Deveselu și statutul de membru al Alianței „aflată în proximitatea frontierei ruse” după anexarea ilegală a Crimeii de către trupele militare ruse, în R. Moldova retorica anti-NATO s-a intensificat considerabil după anunțul făcut de oficialii de la Chișinău privind deschiderea unui Oficiu de legătură NATO (mai 2015), precum și cu ocazia expunerii tehnicii militare utilizate în cadrul exerciţiului moldo-american „Dragon Pioneer 2016” (mai 2016).

Pentru a contabiliza tipizarea discursului anti-atlantic în R. Moldova vom utiliza analiza de conținut aplicată în cadrul unui eșantion de surse mediatice online, comentarii ale userilor identificați ca troli, editoriale, titluri de știri etc. în perioada ianuarie 2014 – februarie 2017 și au folosit dezinformări, relatări tendențioase, atacuri sau comentarii critice la adresa NATO. Pe baza acestor materiale, am realizat o listă a principalelor mituri anti-NATO prezente în spațiul public din R. Moldova și diseminate de presă sau agenți de influență ai Kremlinului, unde fiecare narativ este demontat prin argumente pertinente și concise.

 

Mituri:

  • Extinderea NATO

Mit #1: Extinderea în continuarea a NATO și apropierea infrastructurii militare a acesteia de frontierele Rusiei reprezintă o amenințare directă la adresa statului rus

Fapt #1: Politica „ușilor deschise” a NATO a eliminat diviziunile seculare existente pe continentul european. Extinderea NATO este un proces deschis, continuu și nu un eveniment singular bazat pe articolul 10 al Tratatului Atlanticului de Nord care stipulează clar că „Prin acord unanim, părțile pot să invite să adere la Tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat și să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord (…)”. Lărgirea NATO și amplasarea facilităților sale militare are drept scop esențial de a îmbunătăți securitatea și extinde stabilitatea în întreaga zonă euro-atlantică. Prin aceasta nu se dorește amenințarea nimănui, mai ales a Federației Ruse, în condițiile în care Alianța dispune de organisme de cooperare – Consiliul Permanent Comun și Consiliul NATO-Rusia – cu scopul de a îmbunătăți relațiile cu statul partener din Est. În baza „Actului fondator al relațiilor, cooperării și securității reciproce între NATO și Rusia” semnat în 1997 la Paris și reconfirmat în cadrul summiturilor de la Roma (2002) și Lisabona (2010), acțiunile Alianței se ghidau după declarația statelor membre NATO: „în contextul actual și previzibil de securitate, Alianța își va îndeplini misiunea de apărare colectivă și celelalte misiuni prin asigurarea interoperabilității și integrării mai mult decât prin folosirea permanentă a forțelor de luptă suplimentare”. Alianța și-a îndeplinit până acum toate aceste angajamente.

Politica oficială a NATO vizavi de Federația Rusă a fost reiterată de mai multe ori în cadrul summiturilor din Țara Galilor (septembrie 2014) și Varșovia (iulie 2016): „Alianța nu caută confruntări și nu reprezintă nicio amenințare pentru Rusia.  Dar nu putem face și nu vom face niciun compromis la principiile pe care se sprijină Alianța noastră și securitatea în Europa și America de Nord.  NATO va continua să fie transparentă, previzibilă și fermă”. Declarația integrală a Summitului NATO de la Varșovia poate fi citită aici.

 

Mit #2: NATO folosește criza ucraineană pentru „a integra” Ucraina în componența Alianței

Fapt #2: De-a lungul timpului NATO a menținut o relație activă cu acele țări care își manifestau interesul de a deveni membre ale Alianței, printre acestea numărându-se și Ucraina. Atât administrația Kucima, cât și administrația Iușcenko își manifestau destul de clar aspirațiile de aderare și integrare în spațiul euro-atlantic. Alianța nu a făcut altceva decât să vină în întâmpinarea acelor aspirații, semnând în iulie 1997 la Madrid „Carta pentru un parteneriat specific între NATO și Ucraina”. În Cartă, țările membre NATO și-au reafirmat sprijinul pentru suveranitatea și independența Ucrainei, ca și pentru integritatea sa teritorială, dezvoltarea democratică, prosperitatea economică și statutul său de țară fără arme nucleare, precum și principiul inviolabilității frontierelor sale.

Decizia ulterioară a administrației Ianukovici de a milita pentru un statut de neutralitate a fost respectată de NATO, iar colaborarea între cele două entități a continuat pe domeniul implementării reformelor, și asta în urma solicitării guvernului ucrainean.

Criza din Ucraina nu a avut nicio legătură cu politicile NATO în raport cu statul ucrainean, fapt reiterat în cadrul declarației comune a Summitului de la Varșovia: „Rămânem fermi în suportul acordat suveranității Ucrainei și a integrității teritoriale a acesteia, în granițele recunoscute pe plan internațional, și în susținerea dreptului Ucrainei de a decide asupra propriului său viitor și a traseului politicii sale externe, fără interferențe externe, așa cum este stabilit în Actul Final de la Helsinki”. Declarația integrală a Summitului NATO de la Varșovia poate fi citită aici.

 

Mit #3: NATO a declanșat Euromaidanul din Kiev

Fapt #3: Protestele pro-europene din Ucraina numite și Euromaidan au început în noaptea de 21 noiembrie 2013 când cetățenii ucraineni au început să protesteze spontan în Kiev în răspuns la decizia guvernului ucrainean și a administrației Ianukovici de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană și Acordului de Liber Schimb cu aceasta. Protestele au fost începute de către studenți la care, în scurt timp, li s-au alăturat partidele din opoziție și alte grupări pro-europene, fără a avea de-a face cu NATO sau statele membre ale Alianței.

Printre revendicările protestatarilor putem aminti de: reforma constituțională, parlamentarism mai puternic, crearea unui guvern de uniune națională, politici publice care să combată corupția generalizată, alegeri prezidențiale anticipate și încetarea violențelor. Nu a existat nicio mențiune cu privire la Alianță.

Guvernul ucrainean a început să discute despre anularea statutului de neutralitate în septembrie 2014 – la șase luni de la anexarea ilegală a Crimeii de către Federația Rusă și începutul agresiunii militare ruse în regiunile estice ale Ucrainei. Într-un final, Rada Supremă adoptă o lege de anulare a statutului de neutralitate în decembrie 2014, la un an de la începutul protestelor pro-UE din Kiev și alte orașe ucrainene.

 

Mit #4: NATO dispune de baze militare pe tot mapamondul

Fapt #4: Dislocarea infrastructurii militare NATO în afara teritoriilor statelor aliate este limitată la nivelul acelor zone unde Alianța desfășoară operațiuni.

Astfel, Alianța dispune de facilități militare în Afganistan pentru a sprijini operațiunea „Resolute” și în Kosovo, unde NATO girează misiunea KFOR.

NATO dispune de birouri de legătură pe teritoriul statelor partenere: Georgia, Ucraina și Rusia, dar acestea nu au statutul de „baze militare” jucând rolul de misiuni diplomatice.

Unele state-membre NATO dispun de baze militare amplasate în exterior urma unor acorduri bilaterale cu state-terțe, contrastând cu bazele militare ruse amplasate ilegal pe teritoriul R. Moldova (Transnistria), Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea, Donețk, Lugansk) și Georgiei (Abhazia și Osetia de Sud).

 

  • NATO și atitudinea față de Federația Rusă

Mit #5: NATO practică o politică ostilă și intransigentă față de Rusia

Fapt #5: Obiectivul esențial al NATO este să protejeze libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite. Alianța a lucrat încă de la debutul său pentru stabilirea unei ordini de pace dreaptă și de durată în Europa, bazată pe valorile comune ale democrației, drepturile omului și pe guvernarea legii. Acest obiectiv central al Alianței a căpătat o nouă semnificație de la sfârșitul Războiului Rece pentru că pentru prima dată în istoria de după război a Europei, perspectiva realizărilor sale a devenit realitate.

De la terminarea Războiului Rece, NATO vede în dezvoltarea relațiilor constructive și de cooperare cu Rusia, un element cheie de securitate și stabilitate, care trebuie să servească intereselor comunității internaționale.

Mai mult, intenția de a păstra dialogul constructiv cu Rusia a fost reiterat în cadrul Declarației comune a summitului NATO de la Varșovia: „Rămânem deschiși unui dialog periodic, concentrat și substanțial cu o Rusie dispusă să se angajeze în Consiliul NATO-Rusia pe bază de reciprocitate, pentru evitarea neînțelegerilor, erorile de calcul și escaladările involuntare și pentru a spori transparența și previzibilitatea. Avem de asemenea linii militare de comunicație.  Am agreat să continuăm să utilizăm toate aceste canale pentru a aborda problemele critice cu care ne confruntăm, și facem apel la Rusia să valorifice toate liniile de comunicație”. Declarația integrală a Summitului NATO de la Varșovia poate fi citită aici.

 

Mit #6: NATO se ghidează după o logică a Războiului Rece

Fapt #6: Războiul Rece, care s-a încheiat acum 27 de ani, a reprezentat o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial între două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice diferite.

Anul 1989 a adus cu sine procesul de schimbare politică fundamentală în relația Est-Vest. Zidul din Berlin, reprezentând simbolul Europei divizate aproape patru decenii, a fost în sfârșit dărâmat, iar pentru statele Europei de Est și fosta Uniune Sovietică evenimentul a reprezentat o adevărată victorie.

Transformarea mediului de securitate a avut un impact profund chiar și asupra Alianței Nord-Atlantice însăși. Ea a permis Alianței să-și inițieze propriul proces de adaptare, simultan cu continuarea îndeplinirii funcției sale de bază de asigurare a securității statelor sale membre – schimbări de viziuni în urma adoptării unor coi concepte strategice în 1999 și 2010. Evident că mitul potrivit căruia NATO nu a reușit să scape din logica Războiului Rece nu poate fi argumentat, dacă luăm în calcul toate aceste schimbări de viziuni strategice.

În același timp, NATO și-a dezvoltat permanent relațiile cu Federația Rusă în cadrul unor serii de inițiative de parteneriat, culminând cu înființarea Consiliului NATO-Rusia în 2002. Niciun alt stat nu are o astfel de relație privilegiată cu Alianța. Moscova, la rândul ei, a jucat un rol important în edificarea unei arhitecturi europene de securitate comună, cum ar fi adoptarea Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă (noiembrie 1990), crearea OSCE (ianuarie 1995) și adoptarea „Actului fondator al relațiilor, cooperării și securității reciproce între NATO și Rusia” (mai 1997).

Acest lucru a fost confirmat în cadrul Declarației comune a statelor membre în cadrul Summitului NATO de la Varșovia: „Alianța nu caută confruntări și nu reprezintă nicio amenințare pentru Rusia.  Dar nu putem face și nu vom face niciun compromis la principiile pe care se sprijină Alianța noastră și securitatea în Europa și America de Nord.  NATO va continua să fie transparentă, previzibilă și fermă”. Declarația integrală a Summitului NATO de la Varșovia poate fi citită aici.

Anume după aceste principii se ghidează politica oficială a NATO, definită și exprimată, la rândul ei, la cel mai înalt nivel. Ca organizație de securitate cu responsabilitate față de statele membre, Alianța este obligată să aplice aceste politici asumate.

 

  • NATO văzută ca „amenințare”

Mit #7: Obiectivele NATO constau în încercuirea, contracararea și confruntarea cu Federația Rusă

Fapt #7: Acest mit sfidează bunul simț al logicii și geografiei. Frontiera terestră a Rusiei are o lungime de peste 20 000 km din care doar 6% (1215 km) separă Rusia de actualii membri NATO.

Rusia are granițe terestre comune cu 14 state (Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, Mongolia, China și Coreea de Nord), printre care doar cinci sunt membre NATO.

Afirmația precum că NATO ar construi noi baze militare în jurul Rusiei sunt la fel de nefondate. Până în prezent, Alianța și-a menținut prezența militară doar în trei zone „extra-NATO”: Kosovo, Afganistan și în largul Cornului Africii. Toate cele trei operațiuni se desfășoară sub mandat ONU, iar asta a presupus automat și aprobarea atât din partea Federației Ruse cât și a celorlalți membri ai Consiliului de Securitate. Înainte de intervenția militară pe teritoriul Ucrainei, Rusia a oferit sprijin logistic misiunii NATO din Afganistan și a colaborat cu Alianța în cadrul operațiunilor de combatere a pirateriei, demonstrând clar că aceste activități operaționale nu reprezentau pentru amenințări pentru statul rus.

În ceea ce privește staționarea permanentă a forțelor aliate ale SUA pe teritoriul altor aliați în Europa, NATO și-a respectat pe deplin angajamentele asumate în Actul fondator NATO-Rusia. Nu au existat staționări permanente suplimentare ale trupelor militare NATO pe teritoriul altor aliați, iar nivelul forțelor totale a fost redus substanțial după încheierea Războiului Rece.

Așa cum se poate vedea în această hartă interactivă, NATO a reușit să stabilească relații de parteneriat cu peste 40 de state din Europa și Asia. Astfel de parteneriate permit dezvoltarea militară practică în conformitate cu interesele și posibilitățile diferite ale țărilor participante, programul concentrându-se exclusiv asupra problemelor și dificultăților întâmpinate de statele partenere: planuri civile de urgență (incluzând starea de pregătire pentru catastrofe), transparența actelor decizionale, reforma forțelor armate precum și măsuri de combatere a terorismului și radicalismului islamic. Aceste parteneriate nu pot fi considerate provocări la adresa Federației Ruse, sau oricărui alt stat din regiune, nemaivorbind de o așa-numită „tentativă de încercuire”.

 

Mit #8: Scutul antirachetă de la Deveselu anulează echilibrul strategic între NATO și Federația Rusă prin potențialitatea acestuia de a deveni o armă nucleară ofensivă

Fapt #8: Scutul antirachetă este un sistem cu caracter strict defensiv care nu poate afecta echilibrul strategic regional sau global. În plus, facilitățile și locația unde vor fi amplasate rachetele interceptoare (SM3) sunt de dimensiuni reduse și nu au potențialul să modifice echilibrul strategic în Europa.

Rachetele de interceptare aduse în România nu au încărcătură nucleară, iar distrugerea rachetelor inamice ar avea loc prin intermediul energiei cinetice. Acordul bilateral semnat în România și Statele Unite în 2011 privind amplasarea sistemului antirachetă menționează clar că „Sistemul de Apărare împotriva Rachetelor Balistice al Statelor Unite în România include interceptori non-nucleari…” (Art.2, punct 1).

În același timp, Declarația comună a statelor membre NATO la Summitul de la Varșovia subliniază clar: „Sistemul de apărare antirachetă al NATO nu este îndreptat împotriva Rusiei și nu va submina capacitățile strategice de descurajare ale Rusiei. Apărarea antirachetă a NATO este proiectată să apere împotriva potențialelor amenințări provenind din afara spațiului Euro-Atlantic. Am explicat Rusiei de mai multe ori că sistemul BMD nu este eficient împotriva sistemului strategic al Rusiei de descurajare nucleară și că nu există nicio intenție de restructurare a acestui sistem pentru a avea în viitor o astfel de capacitate” – afirmații reiterate și cu alte ocazii de diverși oficialu înalți ai NATO. Declarația integrală a Summitului NATO de la Varșovia poate fi citită aici.

 

Mit #9: Prin măsurile luate, ca stat membru NATO, România pune în pericol stabilitatea regională

Fapt #9: Decizia României de a participa la sistemul de apărare antirachetă al NATO este în deplin acord cu hotărârile privind apărarea antirachetă a NATO, adoptate la summiturile Alianței de la București (aprilie 2008), Strasbourg/Kehl (aprilie 2009), Lisabona (noiembrie 2010), Chicago (mai 2012) și Țara Galilor (2014).

Ca urmare a evoluţiilor politice şi tehnologice, riscurile legate de posibile ameninţări cu rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune au crescut. Nu numai state, dar şi actori non-statali posedă sau pot intra în posesia unor astfel de tehnologii militare. Ca membru NATO, România este obligată să acţioneze, în baza Art. 5 din Tratatul de la Washington – principiul apărării colective – , oricând un membru al Alianţei este supus unui atac armat.

Operaţionalizarea sistemului antirachetă a întărit securitatea naţională atât direct, prin protecţia pe care o asigură întregului teritoriu naţional, cât  şi indirect, deoarece sistemul va avea un rol important de descurajare, în măsură să diminueze riscurile legate de eventuale atacuri cu rachete balistice. Rolul de descurajare va îndepărta riscul de atac împotriva oricărui teritoriu Aliat cu privire la care, în virtutea calităţii de membru NATO şi a obligaţiilor pe care le implică Art. 5 al Tratatului de la Washington, şi România are responsabilităţi. De aceea, orice referire la România ca „actor destabilizator” este lipsită de fundament.

 

Mit #10: Instalarea facilităților NATO pe teritoriul statelor din Europa de Est accentuează un „nou Război Rece” cu Rusia, sau chiar posibilitatea declanșării celui de-al „treilea război mondial”

Fapt #10: Dezvoltarea capacităților de apărare antibalistică ale NATO a fost hotărâtă în cadrul summitului de la Lisabona (2010) cu scopul de a îndeplini sarcina principală de apărare a Alianței, fără a avea vreo legătură cu declanșarea unor confruntări cu state-terțe. „Obiectivul acestei capacități este acela de a furniza o acoperire deplină și protecție pentru toate populațiile, teritoriul și forțele europene ale NATO împotriva amenințărilor în creștere generate de proliferarea rachetelor balistice, având la bază principiile indivizibilității securității aliaților și solidarității NATO, distribuirii echitabile a riscurilor și sarcinilor, precum și provocării rezonabile, luând în considerare nivelul amenințării, disponibilitatea și fezabilitatea tehnică potrivit celor mai recente evaluări comune ale amenințării, agreate de Alianță. Dacă eforturile internaționale vor reduce amenințările generate de proliferarea rachetelor balistice, capacitatea NATO de apărare antirachetă se va adapta corespunzător”, se spune în Declarația comună a Summitului NATO de la Varșovia.

În ciuda acțiunilor și politicilor destabilizatoare ale Federației Ruse în statele din Europa de Est: anexarea ilegală a Crimeii, încălcarea suveranității statelor, destabilizarea deliberată din regiunile estice ale Ucrainei – Donețk și Luhansk, exerciții și comasări masive de trupe care contravin spiritului Documentului de la Viena, încercarea aplicării unor tactici specifice războiului hibrid în apropierea de frontiera NATO, în regiunile Mării Baltice, Mării Negre și ale Mediteranei de Est, retorica militaristă pe tema armamentului nuclear, încălcările repetate ale spațiului aerian al Alianței șamd; NATO nu a escaladat confruntarea cu Federația Rusă, deși a suspendat orice cooperare civilă și militară aceasta, menținând permanent deschise toate canalele de comunicare.

NATO nu a făcut altceva decât să răspundă acestor provocări de securitate „prin consolidarea posturii sale de descurajare și apărare, inclusiv printr-o prezență avansată în partea orientală a Alianței”, iar scenariul declanșării unui posibil „al treilea război mondial” pare a fi desprins dintr-un episod SF. Declarația integrală a Summitului NATO de la Varșovia poate fi citită aici.

 

Mit #11: După căderea zidului berlinez, liderii NATO au promis că Alianța nu se va extinde spre Europa de Est

Fapt #11: O astfel de promisiune n-a fost făcută niciodată, iar până în prezent Rusia n-a putut oferi nicio dovadă care să susțină într-un fel această presupunere.

Orice decizie oficială luată în cadrul NATO trebuie să fie adoptată prin unanimitate și înregistrată în scris. Ori, Alianța nu dispune de niciun document care să confirme ipoteza existenței unei astfel de înțelegeri. Prin urmare, o astfel de promisiune nu avea cum să fie făcută de niciun lider de atunci al NATO.

Mai mult decât atât, în momentul în care ar fi fost făcută promisiunea respectivă, Pactul de la Varșovia încă mai exista, mai ales că membrii au fost de acord cu dizolvarea acestuia abia în 1991. Astfel, orice aluzie că aderarea statelor din blocul comunist la NATO se afla pe ordinea de zi încă din 1989 este neplauzibilă.

Acest fapt a fost confirmat și de fostul lider sovietic Mihai Gorbaciov pe 15 octombrie 2014 în cadrul unui interviu oferit pentru „Rossiiskaya gazeta” și Russia Beyond the Headlines: „Tema ‘extinderii NATO’ n-a fost discutată și nici nu s-a pus o astfel de problemă în acei ani. Declar asta cu deplină responsabilitate. Nicio țară din Europa de Est n-a pus în discuție această temă, nici măcar după desființarea Pactului de la Varșovia în 1991. Despre asta n-au discutat nici liderii occidentali”.

De asemenea, orice comparație a NATO cu Pactul de la Varșovia sau cu fostul bloc sovietic reprezintă o denaturare a faptelor istorice. Aici trebuie să precizăm că statele Europei Centrale și de Est au depus cererile de aderare în cadrul Alianței Nord-Atlantice conform necesităților și proceselor democratice interne abia după implementarea reformelor necesare, precum și după rezolvarea disputelor etnice și/sau teritoriale pe căi pașnice în conformitate cu principiile OSCE. În timp ce includerea silită a acestor state în blocul comunist și în Pactul de la Varșovia s-a realizat în urma unor ocupații militare, a dictaturii partidului unic și a suprimării oricăror forme de opoziție publică.

 

Mit #12: După destrămarea „Cortinei de fier” și desființarea Tratatului de la Varșovia, NATO nu-și mai poate justifica utilitatea

Fapt #12: NATO întrupează legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. Este expresia practică al efortului colectiv efectiv al membrilor săi pentru sprijinirea intereselor lor comune.

Încheiera Războiului Rece a oferit o speranță pentru o lume mai pacifistă și prosperă, inaugurând, în același timp o nouă eră a instabilității.

Chiar și după demantelarea blocului comunist, NATO a fost nevoită să se adapteze la noua arhitectură de securitate europeană, păstrând obiectivul său esențial – protejarea libertății și securității tuturor membrilor prin mijloace politice și militare în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite. Dincolo de rolul său de apărare colectivă, Alianța s-a axat pe parteneriate de cooperare cu alte state, inclusiv cu foștii inamici din timpul Războiului Rece – Rusia și statele din fostul „bloc estic comunist”.

În prezent, securitatea cooperativă – ceea ce presupune colaborarea cu state-terțe și alte organizații internaționale, reprezintă un alt obiectiv important al Alianței. Această rețea a colaborării s-a extins în prezent la circa 40 de state partenere și alte organizații internaționale, cum ar fi ONU și UE.

Pe fondul conflictelor regionale și locale din ultimul deceniu al secolului XX și primii ani ai secolului XXI, NATO a trebuit să facă față noului val de provocări și să-și demonstreze propriile capacități în domeniul managementul situațiilor de criză și menținerii păcii.

În urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite, aliații și alte state partenere au dislocat forțe militare în Afganistan pentru a contribui la stabilizarea situației din această țară. Concomitent cu fenomenul Primăverii Arabe, Alianța a demarat o campanie aeriană în Libia pentru a proteja populația civilă împotriva atacurilor din partea regimului lui Muammar Gaddafi. Pe mare, flotilele NATO și a statelor partenere au contribuit la eradicarea pirateriei în largul Cornului Africii desfășurând și operațiuni de combatere a terorismului în Marea Mediterană. De asemenea, Alianța depune un efort susținut pentru a stopa fluxul migrației ilegale în zona Mării Egee.

Așadar, prezentul ne aduce o gamă largă de noi amenințări. Pe lângă zonele de potențial conflict și instabilitate identificate în proximitatea flancurilor de est și sud ale NATO, omenirea se confruntă cu intensificarea atacurilor teroriste, răspândirea armelor de distrugere în masă (ADM), amenințări cibernetice, atacuri asupra facilităților de aprovizionare a energiei, precum și provocări de mediu cu implicații în domeniul securității, cum ar fi, de exemplu, fenomenul încălzirii globale.

Toate aceste noi provocări sunt complexe și necesită acțiuni și resurse care depășesc posibilitățile oricărei organizații internaționale sau stat, de aceea NATO își întărește colaborarea cu propria rețea de state partenere pentru a putea face față acestor noi probleme spinoase ale sec. XXI.

 

Mit #13: Acordurile încheiate cu Iranul modifică situația geopolitică actuală, impunând schimbări în planurile NATO privind desfășurarea scutului antirachetă de la Deveselu

Fapt #13: Acordul istoric semnat între Iran și grupul P5+1 (Statele Unite, Rusia, Franța, Marea Britanie și Germania) în ceea ce privește dosarul nuclear nu schimbă întreaga arhitectură a securității globale. Teheranul continuă să-și dezvolte programe de rachete balistice și să le testeze, nemaivorbind de faptul că sancțiunile internaționale privind vânzările de arme către Iran vor rămâne în vigoare doar până în 2020.

Totodată, comportamentul provocator sistematic al RPD Coreene (Coreea de Nord) în ceea ce privește testarea rachetelor balistice oferă din ce în ce mai multe motive de îngrijorare din partea comunității euro-atlantice – fapt reiterat, de altfel, în cadrul Declarației comune a Summitului de la Varșovia (iulie 2016).

Ca urmare a evoluţiilor politice şi tehnologice, riscurile legate de posibile ameninţări cu rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune au crescut. Nu numai state, dar şi actori non-statali posedă sau pot intra în posesia unor astfel de tehnologii militare. Ca membru NATO, România este obligată să acţioneze, în baza Art. 5 din Tratatul de la Washington – principiul apărării colective –, oricând un membru al Alianţei este supus unui atac armat.

Operaţionalizarea sistemului antirachetă a întărit securitatea naţională atât direct, prin protecţia pe care o asigură întregului teritoriu naţional, cât  şi indirect, deoarece sistemul are un rol important de descurajare, în măsură să diminueze riscurile legate de eventuale atacuri cu rachete balistice.

Rolul de descurajare va îndepărta riscul de atac împotriva oricărui teritoriu Aliat cu privire la care, în virtutea calităţii de membru NATO şi a obligaţiilor pe care le implică Art. 5 al Tratatului de la Washington, şi România are responsabilităţi.

 

  • Operațiunile „agresive” ale NATO

Mit #14: Conflictul din Ucraina este folosit de NATO pentru a-și justifica propria existență și a se apropia cât mai mult de granițele Federației Ruse

Fapt #14: În primul rând, criza din Ucraina (ianuarie 2014 – prezent) a fost declanșată de Federația Rusă, în ciuda angajamentului declarat pentru acordurile de la Minsk, persistând în destabilizarea deliberată a Ucrainei de est, cu încălcarea dreptului internațional. Tot Federația Rusă poartă responsabilitatea deplină pentru deteriorarea gravă a situației drepturilor omului din peninsula Crimeii, mai ales discriminarea împotriva populației tătare din Crimeea și a altor membri ai comunităților locale.

NATO exista înainte de declanșarea  crizei ucrainene, iar supoziția potrivit căreia NATO se află în pragul destrămării reprezintă o pură speculație.

În ceea ce privește staționarea permanentă a forțelor aliate ale SUA pe teritoriul altor aliați în Europa, NATO și-a respectat pe deplin angajamentele asumate în Actul fondator NATO-Rusia. Nu au existat staționări permanente suplimentare ale trupelor militare NATO pe teritoriul altor aliați, iar nivelul forțelor totale a fost redus substanțial după încheierea Războiului Rece.

Ultimele acțiuni de întărire a flancului estic al NATO (dislocarea brigăzilor multinaționale în Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România și Bulgaria) au obiective strict defensive, ca măsuri de descurajare a oricăror atacuri venite din exterior. NATO nu și-a propus în niciun document oficial de a se apropia de granițele Federației Ruse – această ipoteză fiind inoculată ca parte a unui război informațional îndreptat împotriva Alianței.

 

Mit #15: NATO este instrumentul principal al dominației americane în Europa și întreaga lume

Fapt #15: Aceasta afirmație pare a fi desprinsă dintr-un manual de propagandă din timpul Războiului Rece, când Uniunea Sovietică apela la tactici de diseminare a mesajului anti-NATO către publicul din statele membre ale Alianței pentru a forța destrămarea acesteia.

Concepte precum „dominația americană”, „agenda ascunsă a NATO” și „NATO – instrument militar” sunt perimate, fără a putea fi justificate într-un fel, mai ales în cadrul actualei arhitecturi a securității globale.

Într-o alianță formată din state suverane și independente, atitudinea acesteia nu poate fi definită și aplicată decât dacă fiecare din guvernele țărilor membre este informat complet cu privire la marile direcții și la intențiile celorlalți, precum și la principiile care le inspiră. Din acest motiv, în cadrul NATO orice decizie luată este însoțită de runde de consultări politice, cu precădere pe baza dezbaterilor, unde fiecare membru are posibilitatea să-și expună propriile poziții și viziuni.

Tratatul Atlanticului de Nord nu prevede în niciun articol drept obiectiv asumat: acordare pentru Statele Unite a unui rol dominant la nivel internațional. Textul integral al Tratatului de la Washington poate fi citit aici.

 

Mit #16: NATO, alături de alte instituții occidentale, face parte dintr-un complot planetar de înrobire a maselor

Fapt #16: Sintagma pare a fi desprinsă dintr-o lozincă a propagandei comuniste din URSS. În activitățile sale, Alianța se ghidează după principiile Cartei Națiunilor Unite – actul fondator al Organizației Națiunilor Unite din care fac parte majoritatea statelor lumii, inclusiv fosta URSS, înlocuită în prezent de Federația Rusă. NATO oferă structura care permite implementarea scopurilor Alianței. Este o organizație guvernamentală, în care țările membre își păstrează totală suveranitatea și independența. Organizația oferă forul în care ele se pot consulta asupra oricărei probleme care s-ar putea ivi și unde pot lua decizii în probleme politice și militare care le afectează securitatea. Oferă structurile necesare pentru a facilita consultarea și cooperarea dintre ele, în domeniile politic, militar, economic dar și științific, precum și în alte domenii non-militare. Așadar, orice referire la o presupusă „înrobire a maselor” ca obiectiv al NATO reprezintă o pură speculație. Textul integral al Tratatului de la Washington poate fi citit aici.

 

Mit #17: Exercițiile NATO sunt pure provocări la care Moscova este silită să răspundă

Fapt #17: Fiecare stat are dreptul să efectueze exerciții militare atât timp cât sunt respectate obligațiile internaționale asumate, inclusiv anunțarea în prealabil a numărului de efective angrenate, precum și oferirea posibilității de monitorizare, ori de câte ori e necesar.

Pentru a promova încrederea reciprocă și a stabili relații bazate pe transparență, statele membre OSCE sunt obligate să aplice prevederile Documentului de la Viena (2011) anunțând în prealabil perioada desfășurării exercițiilor militare care presupun mobilizarea unui număr de peste 9000 de militari, exceptând cazurile în care exercițiile presupun testarea reacției rapide a trupelor.

NATO împreună cu țările partenere respectă angajamentele asumate în spiritul Documentului de la Viena. Toate exercițiile militare desfășurate de către Alianță, la care au participat peste 9000 de militari, au fost anunțate în prealabil. Acesta a fost și motivul pentru care observatorii militari ruși au putut participa în cadrul exercițiului „Joint Warrior” desfășurat în aprilie 2015 în Marea Britanie.

Pe de altă parte, Federația Rusă a desfășurat sistematic exerciții militare cu participarea a zeci de mii de soldați, unele dintre acestea efectuate chiar în imediata apropiere de frontierele euro-atlantice. Această practică a organizării de exerciții militare masivă, fără trimiterea unor notificări în prealabil, contravine principiilor Documentului de la Viena, ducând automat la o creștere a tensiunilor politice și subminarea încrederii între state. Fapt confirmat și de maniera în care a acționat Rusia pentru a anexa peninsula ucraineană Crimeea – preluarea punctelor militare strategice din peninsulă sub masca unor așa-numite „exerciții inopinate” și „manevre militare”.

Prin urmare, dacă vorbim de provocări militare, cu siguranță că Rusia excelează la acest capitol.

Consultați textul integral al Documentului de la Viena aici.

 

Mit #18: Războiul civil din Siria a fost determinat de acțiunile agresive ale Alianței Nord-Atlantice

Fapt #18: Războiul civil din Siria, denumită și Criza siriană iar în primă fază Revolta din Siria, a pornit în urma unei serii de demonstrații antiguvernamentale începute în ianuarie 2011, ca parte a valului de proteste antiguvernamentale din MENA sau Primăvara Arabă. Protestatarii cereau libertate politică, manifestând împotriva sistemului dictatorial unipartinic perpetuat în timpul conducerii țării de către președinții Hafez și dr. Bashar al-Assad, împotriva hegemoniei membrilor sectei alawite, apropiați de familia Assad, în guvern și conducerea armatei și a organelor de securitate, împotriva șomajului, a corupției și a încălcării drepturilor omului în țară.

Regimul a reacționat împotriva manifestațiilor de masă fără prea multe reticențe cu focuri de arme, arestări și bombardamente focalizate pe cartierele și localitățile rebele, degenerând cu timpul într-un adevărat război civil.

În prezent, criza în curs de desfășurare din Siria reprezintă o provocare serioasă atât pentru securitatea regională, cât și pentru frontiera sud-estică a NATO: „Dinamica acestui conflict – inclusiv terorismul și extremismul violent în toate formele și manifestările lor, tragedia umanitară pe care acesta l-a provocat, precum și fluxul masiv de migranți – prezintă provocări și amenințări la adresa stabilității, securității și prosperității internaționale.  Ne reiterăm angajamentul deplin și hotărârea de apărare a teritoriului și granițelor NATO împotriva oricăror amenințări și de a aborda provocările care reies din conflictul din Siria”, se menționează în Declarația comună a statelor NATO la Summitul de la Varșovia.

Așadar, NATO nu a intervenit în niciun fel în conflictul din Siria, spre deosebire de Rusia care și-a intensificat prezența militară în această țară începând din toamna anului 2015 pentru a susține regimul Bashar al-Assad de la Damasc. Ori, escaladarea conflictului sirian constituie un risc și o provocare serioasă la adresa securității aliaților și altor state.

 

Mit #19: SUA se folosesc de NATO pentru a-și atinge obiectivele militare și geopolitice prin utilizarea terorirștilor Al-Qaeda, reorganizați acum în ISIS/Daesh, ca pretext de intervenție în Orientul Mijlociu

Fapt #19: Așa cum s-a demonstrat ulterior, NATO nu a avut nicio intenție ascunsă de a interveni în Siria, mai ales că asta ar fi putut escalada și mai mult situația dificilă din regiune. Cu toate că cei 28 de membri ai NATO fac parte cu toții din coaliția internațională condusă de SUA care luptă împotriva grupării Statul Islamic (SI) în regiune, Alianța nu este implicată direct în conflictul din Siria.

Uneori costurile unei operațiuni militare sunt mai mari decât beneficiile. Examinând situația din Siria, membrii NATO au ajuns la concluzia că o astfel de operațiune ar agrava o situație deja teribilă”, declara Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, în cadrul unei conferințe de presă din decembrie 2016.

Actvitatea NATO în Mediterana de Est a fost clar formulată în cadrul Summitului de la Varșovia: „Activitatea NATO a adăugat valoare prin oferirea de informații în timp real cu privire la fluxurile de migranți neregulate, către Turcia, Grecia și Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene, FRONTEX. Această activitate se desfășoară în cooperare cu autoritățile naționale relevante și prin stabilirea unor legături directe între Comandamentul Maritim (MARCOM) și FRONTEX la nivel operațional. Este o contribuție eficientă la eforturile existente pentru controlul migrației neregulate din zonă, oferind de asemenea noi oportunități de cooperare consolidată cu UE la nivel tactic și operațional în contextul curbării migrației neregulate”. Declarația integrală a Summitului NATO de la Varșovia poate fi citită aici.

Toate statele membre NATO sunt parte a coaliției internaționale conduse de SUA împotriva grupării teroriste ISIL/Daesh, percepută de către toți membrii aliați drept o amenințare gravă pentru regiunea extinsă a Orientului Apropiat și Africii de Nord, precum și pentru spațiul euro-atlantic. De aceea, o parte semnificativă a eforturilor comune a fost canalizată spre întărirea nivelului de guvernare din Irak, inclusiv prin instruirea forțelor de apărare și securitate irakiene. Recent, forțele de la Bagdad au reușit să preia controlul asupra orașului Mosul din nordul Irakului – locul de unde liderul ISIL/Daesh, Abu Bakr al-Baghdadi a proclamat așa-numitul „Califat islamic”. În același timp, din toamna anului 2016 Alianța și-a sporit contribuția în cadrul Coaliției Globale împotriva ISLI/Daesh oferind accesul direct la AWACS a NATO pentru obținerea de către Coaliție a unei mai bune cunoașteri a situației.

Nu există nicio conexiune directă sau indirectă între organizația teroristă ISIL/Daesh și NATO sau vreun stat membru al Alianței.

 

Mit #20: NATO planifica amplasarea de baze militare și rachete antibalistice în Crimeea

Fapt #20: Aceasta reprezintă o pură fantezie. Această idee nu a fost propusă, sugerată sau discutată în cadrul Alianței.

 

Mit #21: Exercițiile militare comune și de menținere a păcii ale NATO cu statele din CSI sunt ineficiente și pot destabiliza regiunea

Fapt #21: Fiecare stat are dreptul să efectueze exerciții militare atât timp cât sunt respectate obligațiile internaționale asumate, inclusiv anunțarea în prealabil a numărului de efective angrenate, precum și oferirea posibilității de monitorizare, ori de câte ori e necesar.

Pentru a promova încrederea reciprocă și a stabili relații bazate pe transparență, statele membre OSCE sunt obligate să aplice prevederile Documentului de la Viena (2011) anunțând în prealabil perioada desfășurării exercițiilor militare care presupun mobilizarea unui număr de peste 9000 de militari, exceptând cazurile în care exercițiile presupun testarea reacției rapide a trupelor.

Toate exercițiile militare comune și de menținere a păcii ale NATO cu statele din CSI se desfășoară în cadrul programului PfP – inițiativă majoră introdusă de Alianță la Summitul de la Burexelles din ianuarie 1994 cu scopul de a îmbunătăți securitatea și stabilitatea în Europa. Programul ajută la creșterea stabilității, diminuează pericolele la adresa păcii și clădește relații întărite de securitate la bazate pe cooperare practică și angajament în sprijinirea principiilor democratic susținute de Alianță.

Evenimentele din Ucraina din primăvara anului 2014, ce au condus la declanșarea unei crize în imediata apropiere de frontiera NATO, i-au convins pe liderii euro-atlantici că e nevoie de noi inițiative de interoperabilitate cu partenerii, lansând la Summitul din Țara Galilor platforma de interoperabilitate – format cheie pentru lucrul cu partenerii pe o gamă largă de aspecte legate de interoperabilitate și pregătirea pentru gestionarea pe viitor a crizelor, ceea ce nu contravine în niciun fel relațiilor stabilite de statele ex-sovietice în cadrul CSI. Declarația comună a Summitului din Țara Galilor poate fi consultată aici.

 

Mit #22: NATO acționează pentru distrugerea Rusiei și ruperea relațiilor acesteia cu statele din spațiul CSI

Fapt #22: De la terminarea Războiului Rece, NATO vede în dezvoltarea relațiilor constructive și de cooperare cu Rusia, un element cheie de securitate și stabilitate, care trebuie să servească intereselor comunității internaționale.

În acest scop, Alianța a creat un organisme de cooperare unice – Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia (PJC) și Consiliul NATO-Rusia. De asemenea, NATO a invitat oficial Rusia să coopereze în domeniul apărării antirachetă, invitație ce n-a mai fost făcută nici unui alt stat partener.

În „Actul fondator al relațiilor, cooperării și securității reciproce între NATO și Rusia” semnat în 1997 la Paris și reafirmat în cadrul summiturilor NATO-Rusia de la Roma (2002) și Lisabona (2010), se stipulează clar că „în actualul mediu de securitate şi în cel din viitorul apropiat, Alianţa va continua să-şi îndeplinească misiunea de apărare colectivă, precum şi alte misiuni, mai degrabă prin asigurarea interoperabilităţii, integrării şi capabilităţii de consolidare, decât prin staţionarea permanentă a unor forţe combatante semnificative”. Actul fondator poate fi accesat aici.

În 2002, NATO şi Rusia au atins un nivel superior al relaţiilor, prin înfiinţarea Consiliului NATO-Rusia – Declaraţia de la Roma care a pus bazele Consiliului NATO-Rusia poate fi accesată aici.

De la crearea Consiliului NATO-Rusia şi până în prezent, NATO şi Rusia au cooperat în diferite domenii, de la lupta împotriva traficului de droguri şi a terorismului, salvarea submarinelor aflate în pericol şi planificarea în domeniul urgenţelor civile. Niciunui alt partener nu i s-a oferit o deschidere mai mare.

Departe de a o marginaliza, NATO a tratat Rusia ca pe un partener privilegiat.

Politica oficială a NATO a fost articulată în cadrul Summitului de la Varșovia (iulie 2016): „Alianța nu caută confruntări și nu reprezintă nicio amenințare pentru Rusia.  Dar nu putem face și nu vom face niciun compromis la principiile pe care se sprijină Alianța noastră și securitatea în Europa și America de Nord.  NATO va continua să fie transparentă, previzibilă și fermă”.

Prin urmare, nici politicile și nici acțiunile Alianței nu urmăresc distrugerea Rusiei și ruperea relațiilor acesteia cu statele CSI.

 

  • Ineficiența NATO

Mit #23: Când spui NATO, vorbim mai degrabă de SUA

Fapt #23: Afirmația reprezintă o tehnică de dezinformare cu rolul de a sugera că NATO ar reprezenta un instrument geopolitic al SUA. În realitate, NATO reprezintă legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord și implicit a SUA, este permanent legată de securitatea statelor aliate din Europa. Este expresia practică a efortului colectiv al membrilor săi pentru sprijinirea intereselor lor comune.

Deși Statele Unite sunt cele mai mari contributoare militare ale Alianței, beneficiile și garanțiile de securitate obținute în cadrul Tratatului Atlanticului de Nord sunt net superioare oricărei contribuții materiale, iar deciziile se iau prin consens, în urma consultării tuturor aliaților.

 

Mit #24: Superioritatea militară și tehnică a Rusiei față de SUA sau NATO face ca scutul antibalistic de la Deveselu să fie inutil

Fapt #24: Operaţionalizarea sistemului antirachetă a întărit securitatea naţională atât direct, prin protecţia pe care o asigură întregului teritoriu naţional, cât  şi indirect, deoarece sistemul are un rol important de descurajare, în măsură să diminueze riscurile legate de eventuale atacuri cu rachete balistice.

Rolul de descurajare va îndepărta riscul de atac împotriva oricărui teritoriu Aliat cu privire la care, în virtutea calităţii de membru NATO şi a obligaţiilor pe care le implică Articolul 5 al Tratatului de la Washington, şi România are responsabilităţi.

Orice insinuare potrivit căreia scutul antirachetă de la Deveselu ar fi inutil în fața superiorității militare a Rusiei reprezintă o denaturare a realității, mai ales că sistemul BMD nu este îndreptat împotriva sistemului strategic al Rusiei. Prin urmare, declarațiile ruse care amenință să țintească aliații din cauza BMD a NATO sunt inacceptabile și contraproductive.

 

Mit #25: NATO nu are niciun fel de fundament, reprezentând o „abstracție” ce servește interesele „anglo-americanilor”

Fapt #25: O ipoteză care pornește de la premise false, inclusiv teorii ale conspirației. Existența NATO poate fi confirmată atât prin acțiunile sale, cât și prin documentele oficiale emise de Alianță.

Textul integral al Tratatului de la Washington poate fi consultat aici.

 

Mit #26: NATO va abandona Ucraina din cauza incapacității acesteia de a realiza reformele cerute în materie de securitate și apărare

Fapt #26: Relațiile NATO cu Ucraina au început să evolueze curând după ce aceasta din urmă și-a obținut independența în 1991. Imediat Ucraina s-a alăturat Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC) și a rămas un participant activ de-a lungul întregii existențe a acestui organism. În 1994 s-a alăturat programului Parteneriatului pentru Pace și s-a numărat printre membrii fondatori ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, care a înlocuit NACC în mai 1997.

Nucleul relațiilor de colaborare dintre NATO și Ucraina îl reprezintă „Carta pentru un parteneriat specific între NATO și Ucraina” semnat de liderii Alianței și președintele Kucima în iulie 1997 la Madrid. În Cartă țările membre NATO și-au reafirmat sprijinul pentru suveranitatea și independența Ucrainei, ca și pentru integritatea sa teritorială, dezvoltarea democratică, prosperitatea economică și statutul său de țară non-nucleară, precum și principiul inviolabilității frontierelor sale. Textul integral al Cartei poate fi accesat aici.

Relația dintre cele două entități este un proces dinamic, evolutiv, și se desfășoară în baza unui dialog constructiv în cadrul forului Comisia NATO-Ucraina, înființat de Cartă. Din 2014 până în prezent, relațiile statului ucrainean cu Alianța au fost intensificate pe domenii critice cum ar fi misiunile de menținere a păcii, reforma sectorului apărării și securității, interoperabilitate militară, schimb de experiență militară, planurile civile de urgență, programul Știință pentru Pace și Securitate (SPS), informare publică/comunicare strategică etc.

Angajamentele Alianței vizavi de Ucraina au fost confirmate și de Declarația comună a statelor NATO la Summitul de la Varșovia (iulie 2016): „NATO va continua să ofere consiliere strategică și susținere practică pentru reforma sectorului ucrainean de securitate și apărare, inclusiv așa cum este stabilit în pachetul de asistență completă, pe care îl aprobăm împreună cu președintele Poroșenko în cadrul întâlnirii de astăzi a Comisiei NATO-Ucraina”. Declarația integrală a Summitului NATO

 

Mit #27: Federația Rusă poate înfrânge NATO în 36-40 de ore în cazul unui război

Fapt #27: Afirmația reprezintă o denaturare a raportului „Reinforcing Deterrence on NATO’s Eastern Flank” realizat de RAND Corporation, care efectuează cercetare şi analiză pentru forţele armate ale Statelor Unite. Potrivit raportului, activitatea militară NATO din Estonia, Letonia şi Lituania este inegală cu cea a Rusiei şi „mai degrabă conduce spre un război devastator, decât să-l împiedice”.

Conform comisiei de experţi, au fost întreprinse o serie de simulări ale unui război ce luau în calcul un scenariu în care Rusia încerca să anexeze teritoriului rus capitala Estoniei sau Letoniei, ori ambele oraşe, în mod similar felului în care a procedat în cazul peninsulei Crimeea, în anul 2014. Concluzia raportului s-a rezumat la constatarea că „NATO nu poate proteja cu succes teritoriile celor mai expuşi membri ai Alianţei”.

Aici trebuie să subliniem că similarea agresiunilor militare și hibride au fost efectuate din vara anului 2014 până în primăvara lui 2015, deci înainte de implementarea planurilor de consolidare a prezenței militare a Alianței în Europa de Est. Ori, la nivelul anului 2017, realitățile de pe teren s-au schimbat, iar dislocarea batalioanelor multinaționale discurajează automat orice agresiuni hibride planificate în regiune.

 

Mit #28: Operațiunea NATO în Afganistan s-a soldat cu un eșec total

Fapt #28: În 2003 NATO a preluat comanda asupra Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF) stabilită prin Rezoluția 1386 a Consiliului de Securitate al ONU la 20 decembrie 2001.

Sub comanda NATO, misiunile din cadrul ISAF s-au extins etapizat cuprinzând întreg teritoriul Afganistanului. În cadrul operațiunilor s-au implicat peste 22 de state non-NATO, iar misiunea ISAF a contribuit la reconstruirea de la zero a forțelor militare și de securitate afgane reprezentând circa 350 000 de soldați și polițiști.

Atacurile asupra ISAF în alte zone ale Afganistanului continuă. Cu toate acestea, forțele afgane sunt acum pregătite să-și asume întreaga responsabilitate pentru securitatea statului, în conformitate cu acordurile stabilite cu autoritățile afgane.

NATO va continua s  ă ofere traininguri, consiliere și asistență forțelor militare afgane prin intermediul misiunii „Resolute Support”. În acest context, Guvernul afgan şi-a asumat obligaţia de a creşte gradual finanţarea din surse proprii şi de a întreprinde demersuri concrete în lupta împotriva corupţiei.

 

  • NATO și Republica Moldova

Mit #29: Apropierea R. Moldova de NATO va destabiliza situația internă a țării

Fapt #29: Primii pași ai R. Moldova spre NATO au fost realizați încă din 1992, când aceasta aderă la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, urmând ca în 1994 să fie printre statele participante în cadrul programului Parteneriatul pentru Pace (PfP).

NATO şi Republica Moldova cooperează activ în domeniul reformelor democratice, instituţionale şi de apărare, şi au pus bazele unei cooperări practice în multe alte domenii: cooperarea și reforma în domeniul păcii și securității, planificarea situaţiilor de urgenţă şi gestionarea consecinţelor dezastrelor natural, cooperarea în domeniul ştiinţei şi mediului, distrugerea minelor antipersonal şi a surplusului de muniţie, informarea publică și comunicare strategică. Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) stabileşte programul de cooperare a Moldovei cu NATO.

Moldova încearcă să se apropie de instituțiile și standardele euro-atlantice. Gradul de cooperare NATO-Moldova în cele din urmă depinde de disponibilitatea ţării de a continua procesul de implementare a reformelor democratice şi de consolidare a instituţiilor democratice deja existente.

Până în prezent, nicio acțiune de colaborare NATO-R. Moldova nu a avut drept efect o destabilizare a situației interne din republică.

Mai multe informații despre cooperarea NATO-R. Moldova găsiți aici.

 

Mit #30: R. Moldova este forțată să adere la NATO

Fapt #30: Statutul de participant în cadrul programului Parteneriatul pentru Pace (PfP) nu presupune automat o obligație de aderare la NATO. Programul vizează îmbunătățirea aptitudinilor și capacităților de menținere a păcii prin intermediul planificării comune, pregătirii și exercițiilor, procedând astfel la creșterea interoperabilității forțelor militare ale țărilor partenere cu cele ale NATO.

Invitația de participare în cadrul PfP a fost adresată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), dar și altor state participante la CSCE, capabile și doritoare de a contribui la acest program. Invitația a fost acceptată de 27 de țări, inclusiv de Federația Rusă. Activitățile pe care și le asumă fiecare țară parteneră sunt bazate pe Programe Individuale de Parteneriat care sunt elaborate în comun. Prin implementarea Planului Individual de Acțiuni, R. Moldova nu urmărește obiectivul aderării la NATO – fapt reiterat în cadrul Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) Republica Moldova – NATO, aprobat de Guvern la 29 decembrie 2006.

Pentru mai multe detalii despre programul PfP, vedeți aici.

 

Mit #31: Cooperarea cu NATO contravine statutului de neutralitate al R. Moldova

Fapt #31: NATO şi Republica Moldova cooperează activ în domeniul reformelor democratice, instituţionale şi de apărare, şi au pus bazele unei cooperări practice în multe alte domenii. Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) stabileşte programul de cooperare a Moldovei cu NATO și ține cont de statutul de neutralitate prevăzut de Articolul 11 al Constituției R. Moldova, mai ales că trupele NATO nu sunt dislocate pe teritoriul național al republicii.

De altfel, singurul stat care încalcă principiul neutralității R. Moldova este Federația Rusă, prin prezența trupelor ruse din Grupul Operativ (GOTR) în raioanele din stânga Nistrului.

 

Mit #32: Procesul de integrarea europeană implică automat aderarea R. Moldova la NATO

Fapt #32: Fals. Integrarea în UE și aderarea la NATO reprezintă două procese distincte, complementare, nu neapărat obligatorii. Practica internațională a arătat faptul că există șase state care sunt membre UE fără a fi membre NATO: Austria, Finlanda, Irlanda, Malta, Suedia și Cipru (determinat de statutul Turciei ca membru NATO).

NATO acordă o importanță deosebită relațiilor sale cu Uniunea Europeană. Provocările de securitate comune fac necesar ca parteneriatul strategic între cele două organizații să fie consolidat în continuare, într-un spirit de deschidere reciprocă și complementaritate.

 

Mit #33: NATO intenționează să-și stabilească baze militare în regiunea transnistreană

Fapt #33: Este o afirmație falsă cu scopul de a denatura realitatea deoarece oficialii aliați nu au abordat niciodată un astfel de plan.

NATO întotdeauna a pledat pentru reglementarea pașnică a diferendului transnistrean, în cadrul unor formate de negocieri diplomatice. Fapt reiterat în cadrul Summitului de la Varșovia (iulie 2016): „Continuăm să susținem dreptul tuturor partenerilor noștri de a face alegeri independente și suverane cu privire la politica externă și de securitate, fără presiuni sau constrângeri externe. Rămânem dedicați în susținerea noastră pentru integritatea teritorială, independența și suveranitatea Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei și Republicii Moldova.  În acest context, continuăm să susținem eforturile către o rezolvare pașnică a conflictelor din Caucazul de Sud, precum și a celor din Republica Moldova, în baza acestor principii și a normelor de drept internațional, a Cartei ONU și a Actului Final de la Helsinki”.

Mai mult, NATO nu are nici-un rol direct în procesul de soluționare a conflictului transnistrean, însă urmărește îndeaproape evoluțiile din regiune, așteptând ca Rusia să-și respecte pe deplin obligațiile internaționale, inclusiv respectarea de către aceasta a integrității teritoriale și suveranității statelor vecine.

Vezi Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) Republica Moldova – NATO și Declarația comună de la Summitul NATO de la Varșovia (iulie 2016).

 

Mit #34: Deschiderea Oficiului de legătură NATO (NLO) la Chișinău poate declanșa un război și împiedică reglementarea diferendului transnistrean

Fapt #34: Oficiul de legătură NATO (NLO) reprezintă o parte a dialogului politic, acesta va facilita identificarea domeniilor în care R. Moldova necesită asistenţă pentru a-şi reforma sectoarele de apărare şi securitate, va ajuta la implementarea cu succes a proiectelor în curs de desfăşurare. Pentru a fi deschis acest birou de legătură urmează să fie negociat și semnat un memorandum de înţelegere cu NATO.

Oficiul de legătură NATO are misiunea de a facilita și consolida cooperarea practică dintre NATO și statul în care urmează a fi creat. Acest oficiu are scopul de a furniza consultanță autorităților țării în care e amplasat și NATO privind planificarea și punerea în aplicare a programelor și activităților de cooperare. De asemenea, efectuează legătura cu autoritățile statului, NATO, țările membre și partenere NATO pentru a consolida cooperarea și înțelegerea în vederea realizării obiectivelor NATO. Oficiul de legătură NATO are obiectivele de a intensifica dialogul pe marginea reformelor demarate, de a sprijini transformarea guvernării democratice a sectorului de apărare și de securitate, de a asigura supravegherea parlamentară și executivă; de a pune în aplicare strategia de securitate națională, precum și de a îmbunătăți sistemul național de securitate.

Astfel de Oficii de legătură NATO a fost create în Ucraina, Georgia și statele din Asia Centrală. În Ucraina acesta a fost fondat în aprilie 1999, personalul fiind creat din 16 persoane civili și militari din Estonia, Lituania, Polonia, Germania, Ucraina, precum și din Sediul NATO (Belgia). Are o cooperare strânsă cu Centrul de Informare și Documentare NATO din Kiev.

Oficiul de legătură NATO din Georgia a fost deschis oficial la 1 octombrie 2010, personalul fiind compus din 14 persoane civili și miliari din Polonia, Norvegia, Republica Cehă, Georgia, precum și din, Sediul NATO din Belgia.

În Asia Centrală, Oficiul de legătură NATO se schimbă anual prin rotație printre următoarele state: Kazahstan, Kârgâzstan, Turkmenistan, Tadjikistan și Uzbekistan.

În 2006, la Belgrad a fost deschis un Oficiu NATO de legătură militară cu scopul de a acorda asistență, a promova reformele în sistemul de apărare și a facilita participarea țării în cadrul activităților prevăzute de programul PfP; în ciuda faptului că Serbia are statutul de observator în cadrul Mișcării de Nealiniere și e neutră în raport cu blocurile militare încă din 2007. De asemenea, o Misiune de legătură militară a fost deschisă în mai 2002 și în Federația Rusă, aceasta având sediul la Moscova.

NATO întotdeauna a pledat pentru reglementarea pașnică a diferendului transnistrean, în cadrul unor formate de negocieri diplomatice, neavând niciun rol direct în procesul de soluționare a conflictului transnistrean.

Mai multe detalii despre Biroul de legătură NATO la Chișinău vezi aici.

 

Mit #35: Oficiul de legătură NATO la Chișinău (NLO) va fi format fin militari care nu vor fi supuși nici unui control

Fapt #35: Potrivit purtătoarei de cuvânt a NATO, Oanu Lungescu, Biroul de legătură a Alianței în R. Moldova nu va fi o bază militară și nici nu va avea un profil militar, fiind vorba mai degrabă de o reprezentanță diplomatică și civilă în R. Moldova: „Oficiul de legătură NATO din Chişinău este o reprezentanţă diplomatică civilă. Nu este o bază militară sau de profil militar. Este un birou pur civil, diplomatic. De asemenea, nu este ceva impus R. Moldova, dar este rezultatul unei cereri formulate de Guvern. Personalul este pur civil. În afară de şefa biroului, care este de origine lituaniană, toți angajații vor fi din R. Moldova”.

Statutul personalului angajat în cadrul Oficiului de legătură NATO de la Chișinău este similar cu cel al diplomaților, conform Legii nr. 1134 din 04.08.1992, reactualizată în 2006, fiind supuși controlului din partea Alianței.

 

Mit #36: NATO a preluat controlul asupra structurilor de forță din R. Moldova

Fapt #36: Aceasta reprezintă o pură speculație, fără a se aduce dovezi concrete. NATO nu are nicio intenție să se implice în treburile interne ale statelor partenere.

 

 

*Nicolae Țîbrigan este licenţiat în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. În prezent este înscris la Şcoala doctorală din cadrul aceleiași facultăți cu titlul cercetării „Coloniștii găgăuzi din Basarabia după Marea Unire”. Are experienţă în domeniul realizării proiectelor europene, participând la numeroase iniţiative de voluntariat atât în Republica Moldova cât şi România. Începând cu 2013 este expert în cadrul Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN) şi asistent de cercetare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române.