2018-06-20

Memoria lui Iuliu Maniu profanată de ultimul pluton vadimist

Petrișor Peiu*

f1

 

 Se spunea odinioară că hârtia suportă orice dar apariția internetului a permis răspândirea și stocarea unor mizerii de neînchipuit în epoca hârtiei…

Cine sunt protagoniștii?

Autorul principal este o anume Mariana Iancu, ziaristă din Constanța, de la publicația regională „ Adevărul de Constanța”, care printre multe articolașe în care ne povestește prostioare despre chișcurile neinteresante de la parterul blocurilor și cojile de banane din stațiuni, strecoară, din când în când, articole destinate dezinformării și manipulării. Vâlvă a făcut, pe plan local din fericire, un articol din anul 2015, intitulat  sugestiv România grandioasă. Cum s-a construit Canalul Dunăre-Marea Neagră, măreaţa realizare comunistă la care au lucrat 32.000 de oameni; atunci, articolul cu pricina a prilejuit replica lui Radu Preda  (președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), replică intitulată „Crima grandioasă” și apărută în aceeași publicație, Adevărul. Este adevărat că îți trebuie oarecare imaginație să vezi grandoarea națională tocmai în șantierul proiectat (de către regimul criminal Gheorghiu-Dej) să ucidă floarea intelectualității românești, aflată atunci în lagărele de muncă și în închisorile comuniste…

Și ce credeți că i-a trecut provincialei preotese a templului „Adevărului” prin căpșorul plin de „grandioase realizări”? Nici mai mult nici mai puțin decât să povestească o discuție cu istoricul, tot constățean, Marian Zidaru, proaspăt perdant al „colegiului” pe care îl râvnise de câțiva anișori; protagonist al unor mici scandaluri locale, precum meciul de box cu colegul arheolog Virgil Lungu din anii gloriasei domnii secunde a lui Traian Băsescu. De altfel, prin 2010, Zidaru s-a remarcat prin denunțul făcut la DNA împotriva fostului director al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa (MINAC) și a fostului director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Virgil Lungu (partenerul de box involuntar).

f2

Istoricul Marian Zidaru

După ce n-a reușit nici cu „boxul”, nici cu concursul de director la MINAC să ajungă în paginile ziarelor naționale și a rămas cantonat în paginile din urmă ale edițiilor locale, conferențiarul de la Universitatea privată „Andrei Şaguna” din Constanţa, fost lector la altă universitate privată( „Gaudeamus” pe nume), economist cu diplomă la Craiova și doctor în istorie cu diplomă la Constanța, Zidaru și-a urmat chemarea spre glorie: un articol scandalos, într-o publicație care aduce din edițiile locale diferite materiale spre ochii cititorului național. Articolul, scris în buna tradiție a imundelor ”România Mare” și „Tricolorul”, poartă un titlu stupid: „Câţi bani a primit Iuliu Maniu de la guvernul britanic ca să-l aresteze pe Ion Antonescu. Istoria loviturii de stat gândite de Winston Churchill în România” și povestește aventurile lui Zidaru din Constanța prin „Arhivele britanice ale Special Operations Executive (SOE), acolo unde se află fondul România (de la HS5 750 la HS5 870)”, povestire scrisă de către Mariana Iancu, mai sus pomenită. Ce aflăm astfel că a găsit Zidaru în aceste arhive: „În anul 1940, cei doi  (Maniu și omul de afaceri britanic Alfred George Gardyne de Chastelain) s-au întâlnit în casa lui Rică Georgescu, un inginer petrolist care era membru al reţelei britanice de spionaj. Prin intermediul acestui inginer, s-au realizat toate schimburile de informaţii până când a fost arestat pentru spionaj în vara anului 1941“  Ne povestește doct „ziarista” : „Astfel, spune Marian Zidaru, în ziarele clandestine se spunea că Germania şi nemţii vor să stăpânească lumea, că regimul nazist este unul criminal. Pentru aceste activităţi, Rică Georgescu a primit 150 de milioane de lei pentru aceste servicii, conform rapoartelor din fondul SOE România”.

f3

Alfred George Gardyne de Chastelain

Încet-încet, Zidaru o cârmește spre trădare: „Istoricul dezvăluie faptul că în anul 1942, britanicii cereau informaţii despre Armata Română care operează într-un anumit raion. „Aici cam seamănă a trădare, pentru că britanicii nu aveau nicio unitate militară care se lupta cu românii. Ce-i interesa câte tancuri sau câte tunuri avea Armata Română într-o anumită zonă? Problema este că ei transmiteau asemenea informaţii sovieticilor. Existau şi spioni sovietici, dar NKVD dorea să verifice informaţia din două surse“, spune Marian Zidaru”. Deși recunoaște frust că „Iuliu Maniu nu semna niciodată rapoarte, însă printre documente se află câteva scrisori adresate lui Alfred George Gardyne de Chastelain în care se abordau probleme politice şi îi cerea ajutorul în diverse probleme”, cu o tehnică vadimistă perfectă, constănțeanul adaugă „Cele trei nume conspirative ale lui Maniu erau „Alecu“, „Miron“ şi „Tom“, o propoziție  care nu are nicio legătură cu cele afirmate mai înainte, anume montată în fraza respectivă.

Și, într-un crescendo dramatic, ziarista toropită de soarele litoralului aruncă bomba: „Evident, Iuliu Maniu primea bani pentru serviciile sale, prin intermediul unui turc, folosit pe post de valiză diplomatică. Salvet Lufti Tozan era consulul onorific al Finlandei la Bucureşti şi avea paşaport diplomatic, însă se ocupa şi cu contrabanda cu arme.(…) Prin intermediul acestui turc, Maniu a primit 50.000 de dolari în două tranşe, diamante în valoare de 72.000 de lire, plus trei diamante mai mari a căror valoare nu o precizează britanicii, spune istoricul”.

Zidaru supralicitează și el : „Însuşi Hitler i-a prezentat lui Ion Antonescu dovezi despre colaborarea lui Maniu cu serviciile secrete britanice şi i-a cerut să-l aresteze, însă mareşalul s-a opus”, într-un concurs de caraghislâcuri cu ziarista Iancu : „Se pare că Iuliu Maniu mai avea un TFF, dar nu ştia să-l folosească, el nefiind spion profesionist. Activitatea lui se limita la a coordona acţiunile de propagandă, în calitate de lider de partid”.

Toată tărășenia se închide brusc prin perioada Crăciunului 1943 povestită pentru ziarista constănțeană astfel :„O a doua încercare a britanicilor de a-l forţa pe Maniu să dea lovitura de stat a avut loc la scurtă vreme, în perioada Crăciunului din anul 1943. Atunci au fost paraşutaţi în România Alfred George Gardyne de Chastelain, Silviu Meţianu, un român emigrat în Anglia, şi căpitanul Ivor Porter. Au fost prinşi însă de autorităţi după ce s-au paraşutat într-un alt loc decât în cel în care erau aşteptaţi de oamenii lui Iuliu Maniu. Ţăranii care i-au văzut au anunţat şeful de post şi au fost prinşi. Fiind consideraţi prizonieri de război, ei au fost aduşi în Bucureşti şi găzduiţi într-un apartament din sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei. Pe 2 aprilie 1944, a avut loc o întrevedere secretă între Chastelain şi Iuliu Maniu, cu acordul tacit al mareşalului Antonescu. Întâlnirea dintre Maniu şi Chastelain a avut loc în pădurea Andronache de lângă Bucureşti, când englezul i-a zis să dea lovitura de stat, însă Maniu a spus că mai aşteaptă câteva săptămâni”.

Tiparele unei dezinformări primitive, continuarea campaniei din anii `90

Nu știu ce vârstă avea Mariana Iancu în anii 90, dar istoricul Zidaru atunci era student la economie al Universității din Craiova ; era perioada de glorie a cuvântului tipărit, anii în care românii descopereau capodopere ascunse, opere importante ale culturii noastre ascunse cititorilor de cenzură până atunci, precum și cele mai abjecte și mai stupide producții literare. Printre cele mai murdare și mai ticăloase unelte ale propagandei anti-românești și anti-democratice se numărau revistele grupării de tristă amintire Eugen Barbu- Corneliu Vadim Tudor- Adrian Păunescu, cu „România Mare” campioană absolută a lătratului imund și agramat la valorile autentice ale neamului românesc. Nici proapătul FSN-FDSN-PDSR nu se lăsa mai prejos, cu propagandiștii proprii înrolați la scandaloasele „Azi” și „Dimineața”, un fel de divizie „Horia, Cloșca și Crișan” a acelor ani. Constanța era reprezentată în corul dulăilor mincinoși de către una dintre cele mai ordinare și mai tenebroase voci ale anti-românismului, „istoricul” Gheorghe Dumitrașcu, campion în Parlament al vorbelor murdare, al calomniilor și al grobianismului.

f4

 

În acea perioadă tulbure, publicațiile sus-amintite, alături de multe altele (de anvergură locală) au răspândit o colecție impresionantă de minciuni și dezinformări, atât despre liderii partidelor istorice, cât și despre personalitățile angajate în efortul de transformare a societății socialiste într-o societate democratică. Cele mai perverse și mai „tari” acuzații s-au făcut la adresa celor mai periculoși lideri politici, cei care chiar ăși asumaseră, deschis, opțiunea euro-atlantică pentru țara noastră. Astfel, Corneliu Vadim Tudor l-a acuzat pe Emil Constantinescu de a fi agent al Statelor Unite: „Apar primele confirmări ale colaborării lui Emil Constantinescu cu CIA. Prin 1985, geologul cu ţăcălie a avut mari probleme cu Securitatea din cauza că a condus nişte «studenţi americani» printr-o zonă a zăcămintelor de uraniu. Şi tot acum se explică şi «norocul» chior pe care l-a avut acelaşi Ţap belit, în 1992, când dintr-un obscur secretar PCR americanii l-au extras de corniţe şi l-au impus drept candidat unic al CDR la preşedinţia României”.

Nu de puține ori, echipa Eugen Barbu-Corneliu Vadim Tudor a atacat personalitatea celui mai puternic susținător al orientării atlantiste a României, Ion Rațiu („Ion Rațiu și-a cărat scheletul din Anglia în România„), cel care a fost acuzat deschis că ar fi reprezentat interesele Marii Britanii.

Este, așadar, un loc comun acuzarea personalităților pro-atlantiste din țară de colaborare cu serviciile secrete ale unor puteri occidentale.

Tot atunci, la începutul anilor 90, s-a mai pus pe piață încă un „mit”: Regele și Maniu ar fi trădat țara atunci când au plănuit actul de la 23 August 1944. O armată întreagă de condeieri și de politicieni au ridicat, cu sârg, mitul mareșalului Antonescu, un bun român și patriot, debarcat din fruntea statului tocmai când era pe punctul de a încheia o pace onorabilă cu Aliații (SUA-Marea Britanie-URSS). Acestei armate i s-a adăugat, târziu (prin 2011) însuși fostul președinte Băsescu care a extins acuzațiile de trădare la adresa Regelui Mihai I la actul abdicării acestuia: „Mulţi spun că abdicarea a fost un mare act patriotic. Nu! A fost un act de trădare a intereselor naţionale din partea Regelui Mihai. Antonescu este vinovat în istorie pentru pogromul împotriva evreilor, pentru deportarea lor în Transnistria. Uităm că România avea atunci un şef de stat. Antonescu era prim-ministru. Unuia îi dăm averile, pe altul îl facem criminal de război. De ce? Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi?“.

 De ce Iuliu Maniu?

f5

Fără îndoială că Iuliu Maniu este una dintre figurile legendare ale actului Unirii din perioada 1918-1920, alături de Ionel Brătianu și de Regii Întregitori, Ferdinand și Maria. Mai apoi, Iuliu Maniu a devenit o referință în viața politică românească pentru refuzul de a se ralia unor practici anti-democratice ale diferitelor regimuri controversate din perioada interbelică; spre finalul vieții, după 1944, Iuliu Maniu a devenit simbolul rezistenței românești față de agresiunea sovietică. Detenția umilitoare la care a fost supus de către regimul stalinist și moartea îngrozitoare de care a avut parte într-o celulă a închisorii de la Sighet au desăvârșit istoria unui personaj emblematic al României democratice, devenit referința absolută a luptei de după 1990 de reîntoarcere a țării în lumea occidentală. Iuliu Maniu face parte dintre miturile fondatoare ale României Mari, atât în calitate de președinte al Consiului Dirigent din Transilvania, cât și în calitate de lider al opoziției față de tendințele autocrate ale Regelui Carol al II-lea și, mai apoi, ale mareșalului Antonescu.

Tocmai de aceea, alegerea „țintei” Iuliu Maniu de către cei care doresc subminarea simbolisticii asociate României Mari a venit cumva, natural. În conștiința populară Iuliu Maniu este personalitatea cea mai des asociată cu Unirea de la 1918 pentru că în conștiința populară 1 Decembrie 1918 este momentul Unirii Transilvaniei cu Țara. Pe nedrept, desigur, Ionel Brătianu are un rol secund în aceeași conștiință populară, deși politicianul liberal este recunoscut de către toți specialiștii acelei perioade ca fiind factorul determinant  al efortului unionist al perioadei care a culminat cu Tratatele de la Trianon și Versailles.

Rolul central pe care Maniu l-a jucat în efortul de coalizare a forțelor democratice împotriva eforturilor sovietice de a prelua România prin intermediul clicii comuniste a contat enorm în conturarea unei aure de „patriarh al democrației” pentru liderul PNȚ. Iuliu Maniu a încetat să mai fie privit ca un politician partizan, ci a devenit un erou național, asumat de conștiința publică ca fiind simbolul unei Românii unite, anti-comuniste și prospere.

Pentru oricine își dorește destrămarea simbolisticii României interbelice, atacarea și demolarea „mitului Maniu” reprezintă o cauză de cea mai mare importanță; efortul de demonetizare a imaginii unei Românii prospere, democratice și integrată Occidentului trebuia să ajungă și la compromiterea personalităților responsabile pentru succesul proiectului României Mari.

 Cum se țese dezinformarea?

Prima piesă a manipulării este titlul, adică ceea ce este citit de către toți cei care deschid o pagină web : titlul este șocant, ușor de reținut și conține esența efortului de manipulare: Maniu este acuzat că a primit bani de la britanici pentru a-l aresta pe mareșalul Antonescu și, în plus, actul înfăptuit de Regele Mihai I la 23 August 1944 nu este altceva decât rezultatul unui complot pus la cale de premierul britanic Winston Churchill.

După un astfel de titlu aproape că nimic nu mai contează, dar autorii iancu și Zidaru își dezvoltă o secvență de adevăruri și minciuni, condimentată cu concluzii false, plasate „cu tâlc”. Povestea este simplă: Maniu și omul de afaceri britanic Alfred George Gardyne de Chastelain, agent britanic, s-au întâlnit în casa lui Rică Georgescu, un inginer petrolist care chiar era agent britanic în România; mai apoi, britanicul, prin intermediul consulului onorific finlandez, turcul Salvet Lufti Tozan, i-a trimis lui Iuliu Maniu diverse sume de bani, în schimbul unor informații confidențiale sau pentru a organiza arestarea mareșalului Antonescu. Când britanicul a fost parașutat în România și a fost arestat de către autorități, Maniu s-a întâlnit, în aprilie 1944, cu acesta, beneficiind de sprijinul autorităților conduse de același mareșal Antonescu. Astea sunt faptele esențiale, printre care s-a strecurat o primă mare minciună, aceea că liderul PNȚ ar fi primit sumele respective de bani de la spionajul britanic.

 Care este însă realitatea?

La 25 noiembrie 1994, aflat la Istanbul, după eliberarea sa din detenția românească, agentul SOE (serviciul britanic de spionaj) Alfred George Chastelain întocmește o notă către superiorii săi prin care dorește să închidă („liquidation” este cuvântul folosit de acesta ) dosarul contactelor sale cu Iuliu Maniu.

Încă din primul paragraf, Chastelain anunță că, la prima sa întâlnire cu liderul PNȚ, acesta a fost de acord să primească un împrumut de la britanic, împrumut care să fie returnat imediat după război („ Maniu agreeable only on conditions that all sums of money  advanced to him in Romania or to his envoys outside Romania should be considered as a loan, repayable at the end of the war”).

În paragrafele următoare însă, Chastelain recunoaște franc că nu există nicio dovadă că turcul Lufti Tozan i-ar fi înmânat sumele respective lui Maniu : „for items (b) and (c) we have never received Maniu`s acknowledgment”, (b) și (c) fiind tocmai sumele transmise turcului în acest sens: 40 000 dolari trimiși lui Tozan în decembrie 1941 și 10 000 de dolari, 5 diamante în valoare de 12 500 lire turcești și mai multe diamante mici (368 carate) în valoare de 76485 lire turcești, trimise aceluiași turc în martie 1942. De fapt, sensul notei respective chiar acesta este: Chastelain solicită SOE Londra să afle ce a făcut turcul cu banii respectivi, dacă i-a predat cumva reprezentanților lui Maniu sau nu, banii fiind doar un împrumut!

ff

Cu alte cuvinte, Chastelain convenise cu Maniu ca acesta să primească un împrumut pentru organizarea unei rezistențe politice, împrumut care urma să fie returnat imediat după război. Mai mult, despre relația cu Chastelain erau la curent mai multe  persoane apropiate politicianului român (printre care sunt citați Cornel Bianu, Ștefan Menicescu, locotenent-colonelul George Mavrodi, Alexandru Bianu, Pavel Pavel, VV Tilea, Emanoil Rugină, Carol davila, Dumitru Danielopol), persoane numite „trimiși (envoys) ” ai lui Maniu și aflate în străinătate în noiembrie 1944, la Londra, Washington sau chiar în Palestina britanică.

Concluzii false, alăturări perfide și manipulare

f6

 Deși recunoaște că nu există rapoarte întocmite sau/și semnate de către Iuliu Maniu, tandemul Iancu-Zidaru ține să adauge că Maniu avea trei nume de cod: Alecu, Miron și Tom, o precizare prin care se țintește publicul anului 2018 din România, obișnuit cu deconspirările foștilor informatori ai securității, care aveau toți nume de cod. În realitate, britanicii obișnuiau să adauge nume de cod tuturor persoanelor străine sau britanice despre care scriau  din rațiuni birocratice (era o regulă a serviciilor secrete). Și la britanici ca și la români figurează aceleași regului stricte: informator/colaborator este persoana care furnizează informații. În cazul lui Iuliu Maniu, acesta era un politician care avea exclusiv atitudini politice, de altfel deloc secrete, Maniu neascunzând nici față de Antonescu opiniile sale pro-occidentale. Iancu și Zidaru chiar recunosc că Maniu nu făcea decât aprecieri politice dar aduagă în context, perfid, faptul că britanii îl numeau codat Alecu, Miron sau Tom.

Ideea că Maniu ar fi furnizat englezilor informații despre plasarea trupelor române este o balivernă care nu se regăsește nicăieri în arhiva SOE și care sfidează orice realitate: Maniu era liderul opoziției interne și pe vremea războiului, o poziție asumată și recunoscută de către mareșalul Antonescu, ca atare era urmărit în permanență de Siguranță și nu avea acces la niciun fel de informații militare. De altfel, ce militar român și-ar fi riscat cariera sau viața întâlnindu-se cu liderul opoziției în timpul regimului Antonescu? Pe de altă parte, Maniu nu a fost niciodată anti-român sau orbit de ură împotriva lui Antonescu, căruia îi acorda o anumită prețuire, așa cum reiese și din mărturia depusă la procesul acestuia din 1946.

De fapt, Maniu reprezenta singura opoziție politică reală la regimul de până în 1944 și englezii sperau că respectiva opoziție ar fi putut să organizeze o lovitură de stat; ei nu înțelegeau prea bine nici modul de a fi și acționa al lui Maniu, nici puetrea efectivă de care acesta se bucura: a aștepta de la Iuliu Maniu o lovitură de stat era dovada unei mari naivități din partea britanicilor.

Acuzația cu care se joacă la concluzii istoricul Zidaru, aceea de trădare are în vedere trei elemente alăturate în mod cât se poate de necinstit:

  • Considerarea regimului Antonescu ca fiind unul legitim, reprezentativ pentru voința populară și etichetarea oricărei împotriviri la adresa regimului ca fiind trădare;
  • Faptul că britanicii au trimis sume mici de bani către Iuliu Maniu (sume care se pare că nici nu au ajuns la acesta) în vederea organizării politice a unei opoziții consistente la guvernul mareșalului Antonescu;
  • Faptul că obiectivul urmărit de englezi era schimbarea lui Antonescu și a orientării de politică externă a României.

Toată această joacă cu idei și fapte nereale din partea lui Marian Zidaru fac abstracție de un singur lucru: Maniu nu și-a ascuns niciodată orientarea pro-occidentală sau dorința ca România să încheie imediat războiul cu Aliații. Maniu i-a scris și i-a spus aceste lucruri în repetate rânduri lui Antonescu personal, iar mareșalul i-a încurajat liderului PNȚ relația cu englezii în speranța că astfel se va putea negocia o pace separată cu puterile occidentale, fără URSS. Antonescu știa foarte bine că SUA și Marea Britanie nu vor accepta niciodată să negocieze pacea cu el, considerat deja criminal de război de către Aliați și, ca atare, Maniu ar fi reprezentat România care niciodată nu a pactizat cu Germania hitleristă și care nu a purtat un război cu sovieticii. În plus, organizarea militară a lui Antonescu era astfel făcută încât să permită revenirea Transilvaniei ocupate de unguri la trupul Țării și avea nevoie de simbolul Maniu pentru aceasta; o politică de reluare a Transilvaniei fără suportul lui Maniu nici nu se putea concepe atunci.

De ce acum? Cui prodest?

f7

 Atacarea și profanarea memoriei lui Iuliu Maniu nu putea avea un efect spectaculos dacă nu avea loc în anul Centenarului Marii Uniri. În vreme ce întreaga Românie aniversează 100 de ani de la unirile istorice succesive din 1918 (cu Basarbia, cu Bucovina , cu Transilvania și cu Banatul), demonetizarea patriarhului democrației românești reprezintă un atac menit să slăbească coeziunea națională și să sădească neîncrederea în partea de istorie până acum nedisputată. Chiar dacă în ultima vreme au apărut o serie de figuri publice care pun la îndoială miturile fondatoare ale statului român modern, nimeni nu a avut curajul până astăzi să atace una dintre figurile remarcabile ale Unirii din 1918 și ale României Mari. Este foarte probabil ca acest atac la mijlocul anului centenar să fie premeditat pentru că arhivele respective sunt demult deschise, despre „Autonomus” sau Chastelain se tot scrisese, dar nimeni nu dedicase un articol acestei însăilări.

Cui folosește acestă mizerie? Este simplu să observăm că există, în vecinătatea noastră un stat care duce, de câțiva ani, o ofensivă clară, pe toate planurile (inclusiv pe cel economic) pentru subminarea României. Este simplu să vedem care este singurul stat european care pune în discuție statul român și mai ales caracterul național al acestuia; este simplu să vedem care este singurul stat european care solicită schimbări structurale ale României, cerând autonomia unei părți din teritoriul național; este simplu să vedem care este singurul stat care se opune aderării României la OCDE și este simplu să vedem care este singurul stat european cu agendă revizionistă. Pentru acest stat, Maniu înseamnă Transilvania iar Transilvania este departe de a fi fost uitată acolo.

 

*Petrișor Peiu este membru al Consiliului de Experți LARICS.