Sursa: Președinți Franței și Americii. The New Arab.
« Afacerea submarinelor » care a tensionat relațiile dintre Franța, pe de o parte, Australia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, de cealaltă parte, reprezintă numai varful icebergului unei crize majore în relaţia transatlantică. Putem spune, fără a greși, că aspectele comerciale sunt cu totul secundare chiar dacă s-a insistat pe « contractul secolului » în materie de export de tehnologie militară. Din suma totală de 34 de miliarde de euro (55 de miliarde de dolari australieni) și care ar fi prevăzut livrarea către Marina Regală Australiană a douăsprezece submarine, numai 8 miliarde de euro ar fi intrat în conturile companiei franceze Naval Group. Ceea ce reprezenta 10 % din vânzările companiei de construcţii navale înfiinţată de cardinalul Richelieu în 1631. Restul ar fi însemnat investiţiile în șantierul naval de la Adelaide, contractele cu subcontractorii australieni și mai ales contractul cu Lockheed Martin, firma americană care ar fi instalat sistemele de armament ale submarinelor. Contractul cu Naval Group reprezenta, așadar, numai dimensiunea militaro-industrială a unui acord de parteneriat strategic încheiat între guvernele francez și australian pe o durată de 25 de ani.
Or, prin lansarea la 15 septembrie, la inițiativa administrației Joseph Biden, a parteneriatului trilateral de securitate în Indo-Pacific sub acronimul AUKUS (Australia, Regatul Unit, Statele Unite), acordul de parteneriat strategic franco-australian devenea caduc iar prin aceasta întreaga strategie indo-pacifică a Franței era complet bulversată. În același timp, metoda folosită de cele trei puteri de limbă engleză a reprezentat un alt factor de tensiune cu Parisul : negocieri secrete fără înștiințarea aliatului francez, după cum avea să recunoască insusi premierul australian Scott Morrison la scurt timp după aterizarea pe aeroportul din New York pentru a lua parte la lucrările celei de-a 76-a Adunări Generale a ONU. Parisul a luat cunoștință cu numai o oră înainte de lansarea noului pact trilateral în condițiile în care în acordul de parteneriat strategic cu Australia se specifica obligația de a notifica în scris cu cel puțin douăsprezece luni în cazul în care una din părți dorea ieșirea din tratat. Acesta este, expus pe scurt, tabloul complet al tensiunilor dintre Paris și cele trei puteri de limbă engleză în frunte cu Statele Unite ale Americii și care a dus la rechemarea în premieră, pentru consultări, a ambasadorilor francezi de la Washington și Canberra. Semnificația acestei situații este însă mult mai vastă și depășește relația Franței cu SUA, Marea Britanie și Australia.
Relația transatlantică nu mai reprezintă prioritatea numărul 1 pentru SUA
Excluderea Franței din noua alianță securitară indo-pacifică AUKUS nu înseamnă marginalizarea unei puteri oarecare. Să reamintim că Franța este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, o țară prezentă direct în Indo-Pacific prin peste 10 milioane de kmp de ape teritoriale, ceea ce înseamnă al doilea « proprietar » după SUA, a doua putere militară occidentală atât ca rețea de baze militare în spaţiul indo-pacific dar și în privința capacităților expediționare și nucleare. Este și motivul pentru care în documentul elaborat de Pentagon în 2018, Indo-Pacific Strategy, se insistă pe complementaritatea dintre forțele militare franceze și cele americane. Însuși Parisul miza pe această complementaritate cu Washingtonul, nu numai pentru consolidarea profilului de putere indo-pacifică dar și cu scopul de a se poziționa în interiorul Uniunii Europene drept interlocutor principal al americanilor și de a-și întări influența politică în cadrul comunității europene și în NATO. Franța a fost, de altfel, prima țară europeană care a și elaborat o doctrină indo-pacifică iar planificarea militară la orizontul 2030, aprobată de președintele Emmanuel Macron, are în centru capacitatea de a trimite la 20 000 km distanță în 48 de ore 30 000 de militari și un grup aeronaval dotat cu 20 de aeronave Rafale. Un semnal puternic al acestei strategii a fost trimiterea între 21 februarie și 4 iunie 2021 a un puternic grup aeronaval în apropierea apelor teritoriale chineze, misiune botezată simbolic Clemenceau, cu scopul de a afirma libertatea de navigație în Indo-Pacific.
Însă în spatele acestei complementarități declarate cu SUA se ascunde îngrijorarea Franței, confirmată brutal prin lansarea AUKUS, că Europa nu mai reprezintă prioritatea strategică numărul 1 a Statelor Unite dar mai ales că valoarea de intrebuintare a relatiei transatlantice este secundara in competitia cu China. Planificatorii politici francezi se tem ca în competiția SUA- China există riscul nașterii unui bipolarism care să ducă la o marginalizare si deci declasare pe scara puterilor a celorlalti actori strategici cu ambitii globale. Noile formate lansate de diplomația americană precum AUKUS dar mai ales QUAD (Dialogul Cvadrilateral pentru Securitate), care își propune să devina un adevărat NATO al Indo-Pacificului, reunind alături de SUA, India, Japonia și Australia, creează și premisele unei declasari a aliantelor cu puterile europene. Inclusiv în ce privește parteneriatul cu Marea Britanie în care planificatorii politici de la Paris își puneau foarte mari speranțe : ambele foste puteri coloniale europene și ambele având aceleași provocări de conservare a statutului de puteri cu amprentă globală. Parisul trebuie să constate că nouă doctrină de Global Britain, Britania Globală, pune accent pe cooperarea cu SUA în Indo-Pacific si apoi pe angajamentele convenite cu Franta prin acordurile de Lancaster House incheiate in 2010 de David Cameron si Nicolas Sarkozy.
Reafirmarea importantei cooperarii cu Franta in convorbirea telefonica Biden-Macron ce a avut loc la sase zile de la debutul crizei submarinelor australiene, inclusiv angajamentul unor negocieri bilaterale « aprofundate » pentru « creearea condițiilor care vor garanta încrederea », în octombrie, pe sol european, nu trebuie deloc interpretate drept sfârsitul crizei. La baza acesteia sta nu numai politica franceză de autonomie strategică care se extinde si la spațiul indo-pacific dar si competiția industrială între puterile occidentale.
Consecinţele crizei franco-americane
Foto: teritoriile Franței în Pacific. Sursa: Ankasam.org.
Trebuie precizat că relația franco-americană era deja bruscată de anumite evenimente, dincolo de ambițiile Franței de autonomie strategică europeană și de construcție a unui pol de putere indo-pacific alături de India și Australia. Amintesc dosarul Siria, fost mandat francez, unde sensibilitățile pariziene sunt mari și unde diferențele de strategie cu SUA au lăsat urme nevindecate : refuzul administrației Barack Obama de a interveni militar împotriva regimului lui Bachar Al-Assad care a dus la anularea pregătirilor militare franceze și retragerea unilaterală a forțelor americane din Kurdistanul sirian decisă de Donald Trump care a forțat Parisul să își retragă trupele în grabă de la frontiera cu Turcia. Acordul cu talibanii de la Doha și retragerea unilaterală din Afganistan a reprezentat un alt episod care a dat de gândit în sferele politico-militare de la Paris. Dar dacă aceste situații le putem trece în lunga serie de neînțelegeri care a punctat alianța franco-americană în vreme de pace, trialterala AUKUS și anularea contractului cu Naval Group în favoarea unui nou contract pentru submarine, de această dată cu propulsie nucleară, în favoarea SUA, reprezintă o undă de șoc majoră care se va repercuta asupra relației transatlantice. Mai multe elemente vom avea în prima parte a anului următor când Franța va exercita președinția semestrială a Consiliului Uniunii Europene și care va fi axată pe politicile de apărare și de securitate comune. Dar este cert că Franța va caută soluții și parteneriate atât pentru definirea unei noi strategii indo-pacifice cât și pentru consolidarea autonomiei sale strategice care nu vor fi neapărat complementare cu cele ale Statelor Unite, dincolo de capacitatea acesteia de a influența sau bloca inițiative europene.
Aceste tensiuni franco-americane sunt și expresia mediului de competiție care nu ocolește nici alianțele bine consolidate precum cea transatlantică. Afacerea submarinelor ne arată că proiectele industriale cu vocație strategică țin tot mai mult locul tratatelor politice. Extrapolând, parteneriatele industriale europene cu vocație strategică, de « suveranitate europeană », după expresia lansată de Paris și însușită de Berlin, precum cloud-ul european GaiaX, sau tancul franco-german, pot deveni baza unor alianțe sau chiar autonomii în chiar interiorul spațiului transatlantic sau chiar al Uniunii Europene.
Nu trebuie neglijate nici aspectele mai profunde care stau la baza multiplelor neînțelegeri din sânul alianței franco-americane căci da, există un adevărat “sindrom american” al Franței și care nu rezultă numai diferența de putere dintre gigantul de peste Atlantic și Hexagonul diminuat după pierderea imperiului colonial. Acesta s-a manifestat încă din timpul Conferinței de Pace de la Paris, între Clemenceau și Wilson. Este vorba de două modele de universalism care se opun. Construcția europeană în care elitele franceze s-au implicat atât de intens reprezintă în primul rând un “multiplicator de putere » care, alături de Francofonie și teritoriile de peste mari (« confetti de imperiu », cum sunt deseori numite în scrierile franceze), are menirea de a oferi Franței o anumită capacitate de a încarna un model universal.
În sfârșit dar nu în cele din urmă, această criză care traversează două puteri majore ale lumii occidentale este în mod sigur privită cu toată atenția de marile puteri revizioniste, China și Rusia, care pot găși breșe si spații de aranjamente tactice în chiar interioriul alianței occidentale. Evitarea acestora, alături de importanţa concentrării cu prioritate a resurselor americane în Indo-Pacific va însemna un compromis ce va fi decis în cadrul procesului de negociere anunţat în comunicatul semnat de Biden și Macron la capătul convorbirii telefonice din 22 septembrie : « Statele Unite recunosc, de asemenea, importanța unei apărări europene mai puternice și mai capabile, care contribuie pozitiv la securitatea globală și transatlantică și este complementară NATO ». Dacă aceasta va sta la baza filosofiei compromisului Paris-Washington, atunci necunoscuta în cadrul relaţiei transatlantice rămâne numai conturul zonelor de influență preponderentă europeană și americană.
Articol de Ştefan Popescu, analist şi comentator de politică externă, fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.
