Foto credit: Naval Sea Systems Command
Autor: Ioana Constantin Bercean*
După entuziasmul inițial generat de noua alianță AUKUS vine momentul să ne confruntăm cu realitatea…
Context
Diferitele programe de descurajare nucleară din adâncurile regiunii Indo-Pacific nu pot fi luate în considerare izolat sau doar unul în raport cu celălalt. Există un context strategic larg și complex în deciziile Chinei, Indiei, Pakistanului sau Coreei de Nord de a investi în programele de arme nucleare lansate de pe submarine, sau ale Statelor Unite și ale Rusiei de a-și moderniza propriile capabilități în acest sens, și chiar ale aliaților SUA – în special Japonia și Australia – de a-și asigura anumite avantaje în războiul anti-submarine (anti-submarine warfare, ASW).
Strategia nucleară nu poate fi tratată separat de concurența maritimă pe mai multe straturi care implică totul, de la disputele teritoriale la exploatarea resurselor până la operațiunile navale convenționale. Competiția pentru putere și control în Marea Chinei de Sud nu ține pur și simplu de pește, resurse energetice, naționalism și istorie, ci are o influență asupra echilibrului puterii militare și a perspectivelor de constrângere sau descurajare într-o criză, până la nivel nuclear. Între timp, investițiile chinezești și americane în tehnologii avansate – cum ar fi cercetarea în domeniul calculatoarelor cuantice, inteligența artificială, sistemele autonome și noile tehnici de detectare – fac parte dintr-o competiție strategică mai largă, legată parțial de descurajarea în domeniul maritim.

Submarin nuclear chinez din clasa Jin, 2019. Sursă foto: Sidney Morning Herald
În acest context, pentru a îngrădi emergența aproape de necontrolat a Chinei, Australia, Marea Britanie și Statele Unite au anunțat formarea unui nou parteneriat trilateral de securitate, AUKUS, al cărui prim pas se vrea a fi livrarea unei flote de submarine cu propulsie nucleară către Australia, stat care, de altfel, are mare nevoie de o flotă de submarine moderne pentru a le înlocui pe cele mai vechi din clasa Collins, astfel încât să-și poată asigura securitatea liniilor de comunicații maritime într-o regiune a Indo-Pacificului din ce în ce mai volatilă. Viitoarele submarine vor trebui să opereze mai departe de casă, inclusiv în Marea Chinei de Sud. Din păcate, submarinele care fac subiectul acestui acord nu vor intra în funcțiune mai devreme de sfârșitul anilor 2030, dat fiind faptul că AUKUS se concentrează pe schimbul de tehnologie, care este diferit de vânzarea tradițională de arme. Însă transpunerea în realitate a acestei tranzacții va întâmpina unele piedici de natură duală, atât politică, cât și tehnică. AUKUS a fost primit cu ovații foarte vocale mai degrabă de către susținătorii oricărei strategii americane decât în statele fondatoare ale alianței, în special de către Australia, care, deși beneficiară netă a acestui parteneriat este foarte conștinentă de tipul de provocări și situații pe care va trebui să le gestioneze în viitorul apropiat și mediu.
Submarinele cu propulsie nucleară oferă diferite avantaje militare față de submarinele diesel franceze pe care Australia intenționase inițial să le achiziționeze. Dincolo de aspectele tehnice, AUKUS este văzut în zona Asia-Pacific ca o manifestare fermă a angajamentului Statelor Unite față de regiune. Întrebările care se ridică, totuși, sunt cele tehnice, legate de capacitatea și capabilitățile australiene de a gestiona tehnologia ce urmează să o achiziționeze, dar și cele de natură legală care vor trebui să stabilească umbrela sub care va funcționa viitoarea industrie nucleară a Australiei.
Două chestiuni elementare, Dr. Watson, dacă ar fi să îl parafrazăm pe celebrul detectiv Shelock Holmes, cel care avea un răspuns pentru toate dilemele.
Reglementarea politicii de neproliferare
În Australia, implicațiile achiziționării, operaționalizării și întreținerii submarinelor alimentate cu energie nucleară au generat o amplă dezbatere politică, deoarece țara de la antipozi este semnatară a Acordului de la Paris și orice industrie nucleară sau care are o bază nucleară, fie ea civilă sau militară, este o privită ca o anatemă. “Vom continua să ne îndeplinim toate obligațiile de neproliferare nucleară”, a declarat Scott Morrison, prim ministrul australian.

Scott Morrison, prim ministrul australian (mijloc). Sursă foto: ABC News.
Din punct de vedere tehnic, marina australiană trebuie să dezvolte o instituție care să sprijine operațiunile nucleare navale. Asta va dura câțiva ani. Pentru pregătirea de bază a unui marinar certificat să opereze pe un submarin nuclear este nevoie de minim doi ani iar pentru ofițerii cu rang inferior perioada de pregătire este estimată între 2 și 4 ani. Deoarece Australia a avut în ultimele trei decenii o pozitionare solidă non-proliferare nu are, deocamdată, un curriculum educațional în acest sens și va fi nevoită să introducă un regulator guvernamental privind acest aspect, legi, reglementări, politici. Este complicat. Este cu totul altceva decât un submarin diesel (așa cum ar fi fost cele tranzacționate din Franța). De asemenea, va dura câțiva ani pentru a construi echipamente noi, adecvate tehnologiei cu propulsie nucleară. Acestor discuții li se adaugă și reglementările Agenției Internaționale a Energiei Atomice (AIEA), care va trebui să aducă anumite clarificări privind paragraful referitor la folosirea capabilităților nucleare în scopuri „non-militare” din INFCIRC / 153 Comprehensive Safeguards Agreement (Acordul cuprinzător de garanții). Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT) interzice semnatarilor care nu au deja o bombă nucleară să construiască una. De asemenea, prevederile NPT dispun punerea materialelor nucleare sensibile, cum ar fi uraniul îmbogățit (HEU), sub garanții internaționale, monitorizate de AIEA. Dar regulile au o lacună în ceea ce privește submarinele cu propulsie nucleară. Statelor li se permite să elimine materialele nucleare din garanții dacă sunt destinate „unei activități militare neproscrise”, cum ar fi propulsia submarină. Niciun stat non-nuclear nu a testat vreodată această lacună – până acum. Doar șase state din lume – SUA, Marea Britanie, China, Franța, India și Rusia – operează în prezent submarine cu propulsie nucleară. Australia poate deveni al șaptelea și are un anume tip de potențial de generare a unui precedent. Dacă, totuși, se va ajunge în situația în care statul de la antipozi va retrage materialul nuclear de sub tutela garanțiilor AIEA, acest precedent se va dovedi destul de periculos deoarece, în viitor, un stat care va dori să achiziționeze arme nucleare – Iranul sau altele – ar putea calcula în mod rezonabil că, folosind precedentul australian, ar putea reduce costurile de eliminare a materialelor nucleare din garanții la un nivel tolerabil. Chiar dacă sintagma „Australia nu este Iranul sau Brazilia” este convenabilă pentru aliații transatlantici sau cei din zona Indo-Pacific, din punct de vedere al diplomației internaționale este aproape irelevantă. O mare parte din restul lumii va vedea un dublu standard în a încuraja Australia să exploateze lacuna privind propulsia nucleară navală din NPT, în timp ce statele cu ideologie opusă occidentului (în special SUA), sunt sancționate exact pentru același tip de comportament. Rezultatul este că acordul AUKUS va slăbi probabil valoarea de descurajare a garanțiilor AIEA și va oferi un argument și un precedent solid statelor care vor dori să își dezvolte propriile capabilități nucleare.
Controlul sau negarea mării? Dezbaterea SSN vs. SSK
Există deja un consens al opiniilor privind faptul că submarinele care funcționează cu energie nucleară (SSN-uri în terminologie militară navală) sunt mai convenabile și mai eficiente decât cele cu propulsie convențională (SSK), deci Australia, din punct de vedere tehnologic (dar și strategic, considerând angajamentul SUA în regiune) a făcut alegerea bună. Însă operaționalizarea SSN-urilor ce urmează a fi achiziționate sau construite depinde de patru întrebări-cheie.

Model de submarin din clasa Dreadnought care urmează să fie construit de un grup de companii britanice care include și Rolls Royce. Sursă foto: Bulletin of the Atomic Scientists.
În primul rând, depinde ce își dorește Australia să facă cu aceste submarine. Dacă rolul lor principal este de a sprijini America într-o posibilă confruntare cu China, atunci SSN-urile sunt probabil cea mai bună opțiune, deoarece sunt imbatabile în sarcina principală pe care SUA și-ar dori ca aceste submarine australiene să o aibă, aceea de a localiza și neutraliza submarinele chinezești chiar în bazele lor. Însă dacă rolul principal al noilor ambarcațiuni este să apere Australia și vecinii săi în mod independent, atunci discuția este puțin mai complicată și nu este, încă, foarte clar, dacă SSN-urile pot îndeplini cu succes acest rol. Însă dacă SUA rămâne o putere majoră în Asia, nu contează cu adevărat ce submarine are Australia, deoarece America va fi acolo. În schimb, dacă SUA nu rămâne o putere majoră în regiune, submarinele vor fi o parte vitală a tot ceea ce înseamnă capabilități de apărare australiene în fața Armatei Populare de Eliberare (armata chineză). Considerând aceste aspecte, optimizarea flotei de submarine a Australiei este justificată și oportună.
A doua întrebare se referă la modul în care Australia ar folosi submarinele în apărarea sa. Aceste nave de război pot face o mulțime de lucruri, dar rolul lor principal este acela de a scufunda navele și submarinele adversarului. La rândul său, acest aspect este condiționat de obiectivul operațional maritim al Australiei: se dorește controlul mării sau „negarea” acesteia? Dacă Australia dorește să își proiecteze puterea pe mare, atunci trebuie să obțină controlul mării și cel mai bun mod prin care acest scop poate fi atins este înzestrarea cu o flotă de submarine foarte performante, așa cum sunt SSN-urile. În schimb, dacă se dorește adoptarea așa-numitei strategii de „negare” a mării, SSK-urile sunt foarte potrivite pentru acest scop și mult mai accesibile ca preț de achiziționare și costuri de întreținere. Conceptul de „negare” a fost introdus de amiralul Stansfield Turner, comandant șef al Forțelor Aliate din Europa de Sud, care a explicat că această strategie constă de fapt într-un război de gherilă pe mare, în care comandatul navei își alege momentul și locul atacului pentru a obține efectul de surpriză maximă. „Negarea” (limitată) nu implică controlul și proiecția puterii pe mare, ci urmărește utilizarea acesteia la maxim, cu costuri minime. Această strategie se poate traduce prin lovituri punctuale, cum ar fi distrugerea rutelor maritime de comerț sau întreruperea aprovizionării forțelor militare inamice din teatrele de operațiuni.”
Dacă SSN-urile sunt mai rentabile decât SSK-urile depinde de o a treia problemă, una mai degrabă legată de tehnicalități militare și strategice. Este vorba de numărul de submarine pe care Australia le poate întreține și operaționaliza în zonele-cheie ale unei eventuale confruntări. SSN-urile și SSK-urile sunt dotate cu același tip de arme și senzori, astfel încât oricare dintre cele două tipuri de submarine este la fel de capabil să scufunde o navă odată ce țintele sunt în raza de acțiune. Astfel, numărul de nave pe care Australia le-ar putea elimina într-o ipotetică confruntare depinde de mai mulți factori: numărul de submarine al flotei, numărul celor care sunt pregătite în orice moment să acționeze și timpul necesar acestor submarine pentru a ajunge în zona de acțiune și pentru a reveni la bază. Din punct de vedere tehnic SSN-urile au o mică slăbiciune în fața SSK-urilor, dat fiind faptul că cerințele tehnice și de siguranță ale exploatării unei centrale nucleare sugerează că submarinele cu propulsie nucleară ar petrece mai mult timp în întreținere decât cele cu propulsie convențională, însă în ceea ce privește timpii de tranzit, SSN-urile sunt de departe mai eficiente și, în teorie, perioada de autonomie este mult mai mare, acestea nefiind nevoite să realimenteze, însă în practică durata de timp pe care o poate petrece pe mare un SSN nu este mai mare decât a unui SSK, deoarece limitele-cheie pentru rezistență nu sunt combustibilul, ci oboseala echipajului și cea de război, precum și stocurile de arme.
Cea de-a patra întrebare este legată de eficiența SSN-urilor odată ajunse în teatrele de operațiuni. SSN-urile au avantaje tactice importante față de SSK-uri. Datorită vitezei lor de deplasare SSN-urile au o mai mare capacitate de a-și urmări țintele și de a le neutraliza, în timp ce un SSK trebuie să aștepte ca adversarul să intre în raza lor de acțiune. Un SSN este, de asemenea mai silențios, deci mai greu de detectat. Însă aceste avantaje cântăresc mai puțin dacă Australia nu dorește – sau nu va fi nevoită – să acționeze pe teritoriul adversarului (China). Într-un atac bine planificat și executat asupra unui inamic, departe de bazele adversarului, avantajele nu vor mai consta în tehnologia superioară, ci în numărul submarinelor capabile să opereze la un momentul necesar și oportun. Iar din acest punct de vedere, SSK-urile au un anumit tip de avantaj, deoarece atât costurile de achiziționare cât și de întreținere ar fi net mai mici, pentru o flotă mai numeroasă, în comparație cu submarinele cu propulsie nucleară.
„Anihilarea stă în numere”, dacă ar fi să îl cităm pe celebrul vice-amiral britanic, Horatio Nelson.
Orizonturi largi, ape întunecate
Având în vedere toate riscurile și dilemele de ce țările decid, totuși, să împărtășească tehnologia? De obicei, țările își împărtășesc tehnologia de ultimă oră atunci când partajatorul și destinatarul se confruntă cu o amenințare comună, iar partajatorul are încredere că destinatarul va rămâne un aliat pentru o perioadă îndelungată. În cazul AUKUS este evident că amenințarea comună este China, iar această alianță de sorginte anglofonă are menirea de a îngrădi și contracara atât influența ideologică a Chinei, concurența economică considerată neloială cât și un potențial conflict militar. Timp de câteva decenii Australia a abordat o strategie duală, încercând să se acomodeze competiției crescânde dintre Washington și Beijing. China este cel mai mare partener comercial bilateral al Australiei, iar SUA sunt cel mai dedicat și de încredere partener de securitate pentru guvernul de la Canberra. Australia a trebuit să echilibreze tensiunea dintre relația sa economică cu China și relația de securitate cu SUA însă recent, pandemia COVID-19 a înrăutățit relațiile Australiei cu China, iar aceasta din urmă a impus penalități comerciale Australiei. Prin semnarea AUKUS, se pare că Australia a ales să balanseze definitiv spre SUA.
Însă în ceea ce privește anunțurile și acordurile privind partajarea tehnologiei, retorica este adesea mai optimistă și mai avântată decât se dovedește a fi punerea în practică a respectivului acord. SUA și India și-au făcut publică Inițiativa de Apărare pentru Tehnologie și Comerț (DTTI) cu aproape 10 ani în urmă, în 2012, și încă sunt dificultăți în punerea în practică a obiectivelor prevăzute. În 2006, chiar dacă fostul președinte american George W. Bush și fostul premier britanic Tony Blair au anunțat împreună că SUA vor permite accesul Marii Britanii la codul sursă al avioanelor de luptă F-35, după amânări repetate, câțiva ani mai târziu SUA au refuzat să își onoreze angajamentul. Un alt exemplu este oferit de tranzacția celor 79 de de avioane de luptă F-14 vândute Iranului, în anii 1970, de către administrația lui Richard Nixon, regimului condus de Șahul Mohammad Reza Pahlavi. După Revoluția Isalmică din 1979 SUA au renunțat la furnizarea pieselor de schimb pentru aparatele F-14. Însă la scurt timp după agresiunea Irakului asupra Iranului din 1980, SUA au început să furnizeze clandestin piese de schimb suplimentare Teheranului, ca parte a ceea ce va deveni scandalul Iran-Contra.
În plus, anunțul AUKUS a fost destul de vag. Statele fondatoare nu au stabilit dacă vor fi submarinele americane sau cele britanice care vor servi drept bază fie pentru viitoarele modele construite în Australia, fie pentru reînnoirea flotei insulare. Mai mult, anunțul include o perioadă de 18 luni pentru ca cele trei state să stabilească foaia de parcurs a procesului de partajare a tehnologiei privind propulsia nucleară.
În loc de final

AUKUS: Pactul trilateral SUA-Australia-Marea Britanie. Sursa: South China Morning Post.
Dacă nu este deocamdată foarte clar unde se va ajunge, știm care sunt premisele de la care plecăm.
Pentru Statele Unite, AUKUS are trei scopuri:
- este un semnal puternic că SUA dorește să își consolideze relația cu Australia;
- servește drept un stimulent pentru a obține o cooperare mai mare din partea Australiei (într-un potențial conflict cu China, SUA vor avea probabil nevoie de bazele australiene, ceea ce va crește, de asemenea, probabilitatea unui atac chinez);
- deține potențialul de a face din Australia un aliat mai implicat.
Pentru Australia, AUKUS reprezintă o garanție ce are două avantaje distincte:
- pe de o parte semnalează alinierea mai strânsă față de interesele SUA în regiunea Indo-Pacific;
- în concordanță cu Strategia de Apărare din 2020, crește și consolidează capacitatea Australiei de a se apăra. Dacă SUA vor rămâne angajate în regiunea Indo-Pacific, submarinele nucleare vor permite Australiei să fie un partener mai capabil. Dacă în următoarele câteva decenii SUA vor adopta o strategie mai izolaționistă, capacitatea australiană de a-și construi propriile submarine nucleare va îmbunătăți capacitatea țării de a se apăra singură.
*Ioana Constantin Bercean este membru în Consiliul de Experți LARICS – expert pe problematica Orientului Mijlociu.
