2017-06-29

Cum a fost reflectată criza ucrainiană în mass-media românească

Cristian Barna, Cosmin Dugan*

f1

 Obiective

Având în vedere proximitatea conflictului de România, posibilele consecințe de securitate și economice precum și interesele românești, europene și euro-atlantice în Zona Largită a Mării Negre am considerat oportun studiul modului în care acestă criză a fost reflectată în cadrul mass-mediei românești. Pe de o parte suntem interesați să analizăm conținutul cognitiv-emoțional al informațiilor mediatice despre acest conflict și imaginea pe care o oferă publicului autohton precum și modul în care temele de reflecție europene despre criza din estul Ucrainei sunt reflectate in media națională. În acest sens ne propunem sa identificam principalele teme de discuție, audiența țintită, metodele ziaristice utilizate și impactul potențial asupra opiniilor audienței.

 Material și metodă

Protocolul de cercetare a presupus monitorizarea presei românești în perioada august 2014 – august 2015 (interval de timp care corespunde și unei escalări a conflictului armat) cu accent pe identificarea materialelor mediatice (știri, reportaje, editoriale publicate în mediul electronic în limba română, engleză și franceză) care au facut referire la criza din estul Ucrainei, precum și declarații oficiale și publice ale autorităților sau personalităților politice românești. Aceste materiale au stat la baza elaborării unei hărți cognitiv-afective a modului în care acest conflict a fost reprezentat in media românească în intervalul de timp studiat și a materialelor conexe de analiză.

Ne asumăm limitele acestui studiu – a fost evaluat doar conținutul narativ (nu și audio, video sau grafic), acoperirea mediatică nu este completă (nu au fost incluse surse din media socială – facebook, twitter, bloguri), însă au fost selectate cele mai importante surse mediatice, eșantionul ales fiind reprezentativ din punct de vedere al credibilității și audienței. Cu toate că am utilizat mai multe tehnici și metode cantitative, am preferat ca rezultatele finale să fie sub forma unor evaluări predominant calitative. Cu toate aceste limitări ale designului studiului, considerăm ca au fost atinse obiectivele propuse și că rezultatele sunt obiective si perfectibile.

 Rezultatele obținute

În funcție de audiența țintită, canalul de distribuție, genul publicistic utilizat, conceptele cognitive și valențele afective identificate (tipul emoțiilor, intensitatea) am identificat șase planuri narative de interes, care permit realizarea unei imagini a modului în care conflictul din estul Europei a fost redat mediatic în presa românească.

f2

 Acțiunile cu care este asociată Federația Rusă în criza din estul Ucrainei

În primul rând există un consens cvasi-generalizat asupra implicării militare directe a Federației Ruse în conflictul din estul Ucrainei, fapt evidențiat atât in plan narativ, cât și prin utilizarea foarte redusă a informațiilor provenite din surse jurnalistice rusești (mai puțin de 5% din totalul surselor menționate în scop informativ). În special sursele rusești provenite din conglomeratul mediatic aservit Kremlinului sunt menționate (și denunțate) ca fiind anti-surse, componente ale conflictului informațional declanșat împotriva noilor autorități ucrainiene și cu scopul de a masca acțiunile militare ofensive ale Federației Ruse în zona Donbas. Conținutul incredibil, de natură să afecteze emoțional publicul, ofensiv și polarizant, utilizarea repetată a surselor false sau anonime, precum și tehnicile părtinitoare de prezentare (utilizarea ucronismelor, a scenariilor alternative, conținutului conspiraționist, folosirea stereotipurilor și a conceptelor simplificate, repetiția constantă, distorsionarea semantică, metonimia, autochestionarea, utilizarea jargonului si argoului) au fost de natură să auto-decredibilizeze aceste surse în fața publicului românesc. Acestor surse de dezinformare sistematică li s-au opus cele provenite din statele UE sau SUA – surse media multiple, credibile care au demonstrat și detaliat acțiunile regimului Putin în sud-estul Ucrainei și în Crimeea în timp real sau au anticipat evoluțiile viitoare. Trebuie menționat și faptul că un rol deosebit în conturarea imaginii conflictului din Ucraina îl joacă și contextul istoric semnificativ, datorat vecinității României cu Rusia și dosarul istoric al Basarabiei.

De altfel acest ultim aspect a reprezentat o provocare pentru publicul românesc; cu toate acestea majoritatea materialelor de presă (peste 3/4) utilizate în studiu utilizează prezentul drept cadru temporal dominant, realizând o separare dintre dosarul al relațiilor române-ruse și evitând colportarea unor scenarii prospective nefondate sau unilaterale (whishful-thinking). Având în vedere complexitatea relațiilor istorice româno-ruse și sentimentul predominant negativ al românilor generat de o serie de aspecte istorice, invocarea unor evenimente din trecut (recent sau îndepartat – Revoluția Română, relațiile româno-sovietice din anii ’40 -’50 și după 1968, ocuparea Basarabiei, războiul informativ al URSS împotriva României din perioada interbelică, etc) ar fi generat o intensificare a emoțiilor negative față de Federația Rusă concomitent cu accentuarea surselor de eroare cognitiv-emoțională (bias-uri) în prezent. Atunci când aspectele istorice au fost inevitabile, a fost utilizat în general un stil informativ, cu predominanța elementelor cognitive și a faptelor probate. S-a evitat astfel suprapunerea unor teme istorice „sensibile” în cadrul discursului mediatic despre criza din Ucraina, aspect care a avut în vedere și poziția reținută, dar asertivă, a României în cadrul acestei crize. O reținere similară o întâlnim atunci cand sunt dezbătute scenariile prospective în cadrul acestei crize; stilul este unul narativ și mai degrabă neutru, accentul fiind pus pe potențialele dezvoltări politico-economice și de securitate pentru România și Uniunea Europeană.

Așa cum reiese din hărțile cognitiv-afective (Fig2), rezultă că discursul din presa românească despre evenimentele din Ucraina se situează sub semnul polarizării cognitive pe un fundal emoțional temperat și echilibrat. Cu toate că majoritatea opiniilor sunt negative la adresa implicării Federației Ruse în criza din Ucraina, totuși stilul abordat este unul informativ, tehnic, logic, nefiind însoțit de o cheie emoțională negativă apriori; de altfel acest ultim aspect este inconstant observat în analiza noastră. În mod predominant, sunt invocate argumente de ordin juridic, militar, economic, etc. de către surse legitime (utilizarea surselor deschise și a referințelor bibliografice, experți în domeniile de referință, declarații ale oficialilor români, europeni sau euro-atlantici) punându-se accent de explicarea situației din Ucraina și potențialul impact asupra României. Se realizează astfel o imagine echilibrată a evenimentelor despre care nu se poate afirma că reprezintă „adevărul”, însă este mult mai credibilă în comparație cu mesajele propagandistice rusești (care frecvent frizează fantasticul și patologicul).

În contrast, intensa campanie de manipulare mediatică desfașurată în Federația Rusă a determinat o intensă polarizare cognitivă și afectivă a publicului. Astfel, conform unui sondaj publicat în februarie 2015 de către Centrul independent Levada circa 71% dintre cetațenii ruși prezintă o atitudine negativă față de țările europene și 81% au afirmat că au o opinie proastă și foarte proastă la adresa SUA[1]. Fără a reprezenta o surpriză, evoluția cotelor de aprobare a politicii putiniste în Ucraina sunt cvasi-identice cu cele ale evoluției sentimentelor anti-occidentale și anti-americane.

f3

Percepția, la nivelul mess-mediei românești, a efectelor negative exercitate în Ucraina datorate implicării directe sau indirecte ale Federației Ruse (caz particular – agresiunea informațională)

Agresiunea militară coordonată de forțele rusești în estul Ucrainei este redată ca fiind credibilă sau cel putin plauzibilă în media românească, fiind descrise multiplele fațete sub care aceasta s-a manifestat (militară, politică, economică, informațională) precum și consecințele de rigoare (Fig. 3). În special a fost detaliat războiul hibrid, tip de confruntare cunoscut, însă a cărui complexitate și execuție aproape impecabilă a creat o reflexie legitimă privind posibilitatea și consecințele unei astfel de agresiuni la adresa României. Atât evenimentele din timpul Revoluției române, cât și o serie de incidente din ultimii 25 de ani au demonstrat vulnerabilitatea populației la astfel de agresiuni informaționale, atunci când sunt bine planificate și executate și prezintă un sprijin din partea unor facțiuni interne.

În acest sens, există suficiente motive de îngrijorare, fiind identificare și o serie de vulnerabilități care pot facilita transmiterea mesajelor de propagandă către unele segmente de populație. Ca metodă predilectă menționăm legitimarea, credibilizarea și colportarea în spațiul mediatic a informațiilor provenite din surse rusești care pot fi inserate într-un punct de vedere referitor la un context politic autohton. Din nefericire, un impact și mai grav îl are preluarea metodelor de rotten-jurnalism de tip kompromat (țintele fiind în special factori politico-militari de decizie, corporații internaționale), care se alimentează cu informații plauzibile preluate din surse externe aflate sub controlul sau influența conglomeratului mediatic al Kremlinului.

Pot fi identificate și o serie de audiențe vulnerabile la propaganda rusească, motivele fiind multiple și uneori paradoxale, cu toate că doar un numar foarte redus de persoane se identifică cu mesajele propagandistice.

Unul din cele mai importante segmente este reprezentat de canalul creștin-ortodox, care face apel la fraternitatea creștină, fiind invocate valori ortodoxe și o istorie comună, precum și reacții identitare similare (unele tradiții similare, naționalism, izolationism, protejarea în fața valului de imigranți din Siria și Magreb). Ideea unității spațiului ortodox (Moscova – „a treia Romă”) reprezintă un vechi și puternic instrument de propagandă al Kremlinului, utilizat cu precadere în fostul spațiu sovietic după 1992, ca vector al „unității slave” și instrument de propagandă anti-capitalistă și mai ales, anti-corporatistă. Valorile liberale europene și secularismul reprezintă și ele subiecte intens dezbatute în cadrul ortodoxiei răsăritene, mesajele conducătorilor bisericii ruse instigând explicit și implicit la discriminare și intoleranța față de minoritățile sexuale, rasială sau religioasă, poziție populistă care își găsește suficienți susținători și în țările Europei estice. Un alt pol de atracție al ortodoxismului slav valorificat în plan propagandistic este misticismul, care își găsește susținători printre credincioșii habotnici, idealiști, utopici. De altfel, Vladimir Putin, în calitatea sa de „campion” și aparător al valorilor Bisericii Ruse este principalul beneficiar al puterii de atracție a ortodoxiei slave.

Un alt segment de audiență vulnerabil la propaganda Kremlinului este reprezentat de mișcările anti-sistem, grupate de obicei în forme coagulate ale societății civile, în special ONG-uri foarte active în spațiul virtual și cel public, în căutare permanentă de expunere media și implicare în agenda publică. Camuflate sub forma unor platforme care dezbat subiecte de interes public (cel mai frecvent în cheie etică), precum dezvoltarea socială și economică, drepturile omului, drepturile minorităților, ecologie și energia alternativă, se regăsesc „clasicele” subiecte de propagandă rusească, moștenite din perioada sovietică, cel mai relevant registru fiind cel anti-occidental. Într-o formă adaptată realităților geopolitice actuale, sloganul „yankee go home” (sau mai bine spus – „don’t come back”) revine în forță în propaganda putinistă, ținta reprezentând-o în special prezența militară a SUA în Europa sub forma scutului anti-rachetă. Afectarea intereselor economice (corporatiste) occidentale, în special în domeniul energetic (mai ales cel al extracției și prelucrării hidrocarburilor, „specialitate” rusească și element de forță al strategiei politice a Kremlinului în relațiile cu Europa) a reprezentat o prioritate, fiind secondat doar de retorica împotriva TTIP. Multe din ONG-urile de mediu din România au preluat agenda de lucru a unor organizații similare din Europa de Vest, care in anii ’90 au fost puternic infiltrate de marxiștii dezamăgiți sau rămași fără finanțare ca urmare a disoluției URSS, astfel că reflectă (cel mai adesea involuntar) și unele din abordările anti-sistem și anti-americane de sorginte neo-marxistă. În contextul migrațiilor masive determinate de conflictul desfășurat în Siria propaganda rusă a stimulat promovarea unei agende naționaliste și xenofobe sub acoperirea preocupărilor pentru drepturile omului și a minorităților precum și interesul pentru resuscitarea unor curente politice istorice naționaliste sau revansarde și instrumentalizarea lor în contextul actual. Tehnicile utilizate reflectă orientarea către o audiență formată din tineri, prin utilizarea unor abordări utopice sau mesianice (dreptatea și adevărul absolut, viziune teleologică, respingerea trecutului), polarizarea mesajului („cine nu este cu noi este împotriva noastră”, judecată inflexibilă de tip „alb sau negru”), invocarea principiului acțiunii preventive (trasarea unei „misiuni” a generației) – solicitarea implicării în acțiuni majore pornind de la premise neverificate dar cu un impact major în prezent.

O altă categorie vulnerabilă este reprezentată de mișcările anarhiste, nihiliste, radicale, aflate cel mai adesea în siajul miscărilor anti-sistem și reprezentând un bazin de recrutare pentru acestea. Deși nesemnificative numeric, amestecul de idealism, superficialitate, xenofobie, intoleranță, violență, demagogie, marginalizare socială și economică, confuzionism politic și nevoia de a contesta orice forma de autoritate oferă un teren fertil pentru ideile similare colportate prin mesaje propagandistice. În special ideea că orice mijloc de a destabiliza sistemul este acceptabil moral poate contribui la preluarea unor teme și exploatarea acestora în scopul generării de proteste și confruntări sociale.

Un segment aparte îl reprezintă nostalgicii, foști comuniști care s-au bucurat de privilegii deosebite sau au fost privați de unele beneficii după înlăturarea comunismului. Chiar daca majoritatea sunt pensionari, au încă un potențial de colportare a mesajelor în segmentul social pe care îl reprezintă. Evocarea „trecutului grandios”, a „marilor realizări”, seducția „dictatorului iluminat”, a „societății controlate”, care pentru mulți se confundă cu o perioadă idealizată a propriei tinereți, contribuie la amplificarea percepției decadenței prezentului și lipsei de viitori dezirabili. Cu toate că împărtașesc o parte din registrul de opinii diseminate de propaganda rusească (anti-occidentalism, anti-euroatlantism, ultraconservatorismul, etc), caracterul naționalist și profund anti-sovietic al comunismului românesc (spre deosebire de cel existent în țările membre URSS) generează un sentiment mai degraba ambivalent și demobilizator.

f4

Percepția potențialelor consecințe nefavorabile ale crizei din estul Ucrainei și impactul regional al acestora

Proximitatea geografică, interesele României în zonă precum și implicarea Federației Ruse ca agresor au generat o serie de întrebări legitime în rândul societății românești privitoare la eventuale scenarii în care România ar putea sa fie implicată. Consecințele acestor scenarii sunt de interes pentru români, aspect relevat și de conținutul articolelor, editorialelor și comentariilor din mass-media (Fig. 4, 5). La o analiză superficială putem distinge câteva scenarii majore – scenarii bazate pe similitudini cu situația de criză din estul Ucrainei, similitudini cu situații conflictuale dintre Rusia (URSS) și România, scenarii bazate pe alte conflicte în care a participat Rusia, scenarii preluate din mass-media occidentală și în mai mică măsură ce rusă sau filo-rusă și scenarii centrate pe obiective de interes al României în Zona Largită a Mării Negre. Toate aceste scenarii au un numitor comun – menționarea integrării în structurile europene și euro-atlantice, aspect considerat pozitiv, generator de securitate și garanții. De altfel, o Românie aflată în afara acestor structuri este considerată o „umbră” a Ucrainei de astăzi, un scenariu similar fiind considerat ca fiind foarte probabil în absența garanțiilor de securitate actuale. Aceste observații sunt susținute și de un sondaj la INSCOP din februarie 2015, conform căruia 64,4% dintre români considerau că situația conflictuală din Ucraina este periculoasă pentru România, în timp ce 17.9% dintre cei intervievați afirmau contrariul, restul neputând să formuleze un raspuns viabil[2]. În contrast, un studiu similar realizat în Republica Moldova, țara vecină și de interes strategic pentru România, care nu este membră UE sau NATO, a evidențiat faptul că în cazul în care conflictul armat dintre Ucraina și Rusia s-ar extinde pe teritoriul acestei țări 28% dintre cetățeni ar opta pentru a nu face nimic, 10% vor parasi țara și doar 21 % sunt dispuși să lupte[3]. Acest exemplu demonstrează că în lipsa unor garanții reale de securitate, o țară de mici dimensiuni, fosta republică a URSS, va colapsa înainte ca o ofensivă militară să aibă loc. Reversul acestui scenariu îl regăsim în cazul Estoniei și Letoniei, țări puternic sprijinite în cursul crizei ucrainiene de țările UE si NATO (în special SUA), care au rezistat în mod curajos amenințărilor și provocărilor rusești.

Consecința acestei îngrijorări legitime o regăsim în atitudinea preventivă manifestată în principal prin dorința de a nu provoca inutil Federația Rusă, de a-i subestima puterea militară convențională (alături de cea nucleară) sau disponibilitatea pentru ofensivă și de a întări capacitatea defensivă a armatei române, precum și obținerea unor garanții suplimentare de securitate din partea NATO (în special SUA). Astfel, mai bine de 2/3 din populația adultă consideră că sunt necesare alocări suplimentare de fonduri pentru apărare și că se impune accelerarea dotării cu materiale a armatei și a profesionalizării personalului la standarde înalte. Cu toate acestea, îndelungata experiența de vecin, direct sau in proximitate, cu Rusia îi determină pe români să adopte o atitudine precaută, menită să nu afecteze și mai mult relațiile bilaterale, păstrând însă o poziție asertivă față de cazul intereselor regionale percepute ca vitale și în cazul Republicii Moldova.

Percepția mediatică a intereselor românești în Ucraina este una amorfă, fiind dominată de lipsa unui parcurs concret și garantat, instabilitatea politică, militară și economică și comportamentul impredictibil al Kremlinului și uneori, al Kievului. Initiațivele economice și politice bilaterale de anvergură redusă desfășurate de la destrămarea URSS, precum și o serie de dosare bilaterale dificile (arbitrajul de la Haga privind Insula Șerpilor, eșecul combinatului de la Krivoi Rog, tratamentul comunităților de români din Ucraina, poziția față de Republica Moldova, criminalitatea transfrontalieră, afaceri de spionaj militar) au facut ca opinia fața de noile autorități de la Kiev să fie mai degraba precaută și lipsită de ambiții majore pe termen scurt. O serie de momente recente mai tensionate, dominate de colportarea în spațiul mediatic a unor știri false, precum propunerea Rusiei de a împărți Ucraina (Bucovina, teritoriu smuls prin rapt de către URSS la sfarșitul celui de-al doilea razboi mondial, urmând să revină României), „amenințarea” că România se pregatește să ocupe Bucovina cu forța sau percepția că populația de etnie română a fost tratată într-un mod discriminator în cadrul procesului de încorporare militară au subliniat nevoia restartării relațiilor bilaterale în noul context creat de îndepărtarea de Rusia.

f5

 Nucleul confruntațional – identificarea taberelor, raporturile dintre acestea și nivelul de implicare în contextul conflictului

            În aproape toate cazurile Federația Rusă este identificată ca fiind responsabilă pentru agresiunea din Ucraina și unul din polii nucleului confruntațional (Fig. 6). O particularitate a imaginii mediatice proiectată în special de către presa din Federația Rusă și ale cărei reflexii sunt preluate și în media occidentală (inclusiv cea românească) este imaginea liderului. Acest aspect nu reprezintă o noutate, idealizarea liderului reprezentând un reflex al societății rusești încă din perioada imperială, cu atât mai necesar în perioada de criză sau transformare rapidă, sofisticatului aparat de propagandă al Kremlinului revenindu-i sarcina de a diversifica, amplifica și adapta elementele de cult al personalității la contextul actual. Analiza evoluției imaginii lui Putin în calitate de conducător al statului rus reflectă modificările de fond ale politicii sale – de la un reformator rațional al statului și al economiei la un ideolog preocupat de locul său în istorie. Propaganda rusă a prezentat ample materiale care îl prezintă pe Președintele Putin ca un simbol al masculinității și puterii, arhetip al liderului providențial, totuși tangibil, prin imaginea sa „soft”, de cetățean-model, „Vova al nostru”. Cu toate că imaginea sa atent construită a fost reflectată și în presa românească, întâlnim totuși o atitudine sceptică, uneori cu nuanțe de ridicol, provenită probabil din experiența cultului personalității din comunism si din desensibilizarea treptată după 25 de ani de libertate a presei. De altfel, Putin pare sa devină captivul propriei imagini atât de atent confecționate, care după standardele occidentale este una rigidă, aproape patologică, lipsită de empatie și autenticitate, robotizată. De altfel, publicul occidental reprezenta o audiență secundară, destinatarul principal fiind electorul (și contribuabilul) rus.

Statele Unite sunt percepute ca reprezentând polul diametral opus, singura forță care prezintă capacitatea de a se opune efectiv agresiunii militare rusești, deși handicapul distanței geografice devine evident (percepție pozitivă > 90%). În fapt, imaginea mediatică a SUA în presa românească este mai puternic asociată cu aspirațiile și dorințele românilor, decât cu realitatea accesibilă presei (care de altfel rareori a avut prilejul de a lua parte la întâlniri restrânse la vârf). Modalitatea neliniară a conflictului, dublată de lipsa unor informări exacte, la care s-au adăugat și efectele conflictului informațional rusesc au contribuit la aparenta imagine de „slăbiciune” a SUA în plan militar, percepută ca fiind captiva unor mecanisme birocratice si legislative (în comparație cu lidershipul „fluid” putinist pe parcursul crizei). Această expectativă a fost însă compensată de garanțiile de securitate tangibile oferite statelor aflate în proximitatea Federației Ruse (Estonia, Letonia), amenințate de un război hibrid, precum și de măsurile NATO care au generat un sentiment suplimentar de protecție. De o imagine pozitivă în presa românească s-au bucurat și alte state membre NATO si UE implicate în identificarea unor soluții în criza ucrainiană – Polonia (percepție pozitivă de 82 %), Germania (66%), Franța (72%), Marea Britanie (73%), Turcia (56%), considerate drept generatori de securitate. De o imagine mediatică pozitivă s-a bucurat si scutul antirachetă de la Deveselu (81%), cu toate că a fost menționat explicit în mai multe declarații ale oficialilor din Federația Rusă, aspect preluat și comentat pe larg în presa românească. O serie de clarificări ale MAE român, conform cărora scutul reprezintă o facilitate militară a SUA aflată pe teritoriul național, care prezintă un rol strict defensiv pentru statele membre NATO, precum și numeroasele declarații de susținere ale oficialilor politici și militari americani au contribuit la impunerea percepției pozitive, de generator de securitate și catalizator al relațiilor euro-atlantice.

Criza ucrainiană a întărit opinia românilor despre importanța aderării la Uniunea Europeană și NATO, aceste entități fiind percepute ca principalii garanți ai securității naționale și dezvoltării economice si societale. Această opțiune este în mod constant identificată și în sondajele de opinie din perioada respectivă; astfel, în cadrul unui sondaj al IRES realizat în luna martie 2014, 67% dintre respondenți sunt încrezători că NATO va apăra România în cazul unei agresiuni rusești față de 21% care susțin contrariul[4]. În cadrul altui sondaj, realizat de INSCOP în luna mai 2015, 57% dintre români consideră că în contextul declaraţiilor unor oficiali ruşi faţă de mai multe state est-europene (inclusiv România), cea mai bună opţiune a ţării noastre este aceea de a îşi coordona reacţiile cu aliaţii din NATO și UE, în timp ce 23,2% cred că ar fi mai potrivit ca România să ignore declaraţiile/ ameninţările, în timp ce 8% cred că ar trebui să i se răspundă Rusiei în aceiaşi termeni. Același sondaj confirmă faptul că în fața unei eventuale amenințări de securitate principalul aliat al României este SUA (45,9%), pe următoarele locuri fiind situate Germania (16,7%) și Franța (4,9%), Marea Britanie (1,6%). Țările vecine României, deși membre NATO, sunt investite doar de o extrem de mică parte a românilor cu calitatea de aliat principal în cazul unei amenințări de securitate – Polonia (0,6%), Ungaria (0,4%), Bulgaria (0,3%), astfel că singurele opțiuni valide cantitativ sunt SUA, Germania și la limită, Franța. Conform directorului de programe al INSCOP Research, Dl. Darie Cristea “Procentul mare al celor care merg pe ideea unei reacţii coerente cu aliaţii occidentali indică şi o încredere consolidată în apartenenţa României la spaţiul de securitate si civilizaţie occidental. Aceasta este practic principala garanţie de securitate a României în percepţia publică[5]. În mod surprinzător, un sondaj efectuat de institutul american Pew Research Center în Statele Unite ale Americii, Canada, Franţa, Germania, Italia, Polonia, Spania şi Marea Britanie în perioada 6 aprilie-15 mai 2015, pe un eșantion de 11.116 persoane, a relevat faptul că o intervenție militară în ajutorul unui aliat NATO atacat de Rusia se bucură de o susținere din partea a  56% dintre americani, 53% dintre canadieni, 49% dintre englezi, 48% în Spania și Polonia, 47% în Franța, 40% în Italia și 38% în Germania[6]. Practic numai publicul din Statele Unite și Canada susțin în majoritate o intervenție militară în sprijinul unui aliat NATO, în timp ce la polul opus se află publicul german. Observăm astfel o complementaritate între statele NATO dispuse să ofere ajutor militar (transatlantic) și percepția în publicul românesc a potențialilor aliați în cazul unei agresiuni militare rusești. De altfel, în ambele cercetări menționate (mediatică și sociologică) observăm o convergență a opiniilor referitoare la calitatea de aliat principal atribuită SUA și în extensie, NATO. Astfel, conform Dl. Remus Stefureac, director INSCOP “…parteneriatul strategic dintre SUA și România cu componenta sa militară dominantă, dar și multitudinea de semnale publice din ultimul an cu privire la întărirea cooperării româno-americane pe dimensiunea securității naționale au alimentat cu siguranță opțiunile unei populații care are oricum cele mai consistente opțiuni pro-americane din întreaga regiune”[7].

f6

 Elementele de presiune occidentale în criza ucrainiană – percepție, valoare, utilitate

Imaginea mediatică a răspunsului comunității occidentale la agresiunea rusească din estul Ucrainei este dominată de frustrarea lentorii relative cu care au fost impuse sancțiunile, considerate ca fiind insuficiente și lipsite de o eficiență reală. Asimetria sancțiunilor (economice, financiare, politice), în comparație cu aparenta eficiență a campaniei militare rusesești, camuflată mediatic de razboiul informațional sau desfașurată prin intermediul terților (luptători „donbasieni” rusofili) a contribuit la dezvoltarea sentimentului de aparenta slabiciune în cadrul principalilor aliați NATO. Efectele embargoului economic rusesc impus printre alte țări și României și republicii Moldova a accentuat percepția lipsei de identificare a instrumentelor de presiune eficiente care să reprezinte o carte relevantă în cadrul negocierilor. Modificarea politicii de export a hidrocarburilor rusești și într-o măsură mai redusă embargoul alimentar au generat o serie de scenarii dezbatute pe larg în mass-media, adăugând o notă de tensiune suplimentară. Cu toate aceste neajunsuri, evoluția ulterioară a conflictului a demonstrat impactul decisiv al măsurilor impuse Federației Ruse, precum și determinarea comunității internaționale de a rezista șantajului rusesc.

Identificăm în cadrul presei românești predilecția pentru identificarea unor soluții diplomatice care să reprezinte baza pe care se poate construi un nou aranjament de securitate regional care să respecte interesele actorilor și să permită desfașurarea de negocieri în absența unor constrângeri. România a preferat să abordeze aceste aspecte din punctul de vedere al dreptului internațional, existând numeroase apeluri ale oficialităților referitoare la o rezolvare la masa negocierilor. Răspunsurile părții române la unele afirmații provocatoare sau cu caracter vădit incriminator emise de unele oficialități ruse au demonstrat reținere și responsabilitate și au contribuit la consolidarea punctelor de vedere în cadrul alianței euro-atlantice.

 Concluzii

Studiul imaginii mediatice a conflictului ucrainian este în măsură să ofere câteva elemente importante pentru crizele viitoare. În primul rand, posibilitatea unei agresiuni informaționale de tipul și anvergura celei realizate în Ucraina este improbabilă în România, însă nu imposibilă într-o formă modificată. În cazul României lipsesc o serie de elemente esențiale care să permită reproducerea, chiar și la o scară mai redusă, a tipului de război informațional observat în Ucraina – lipsa unei populații semnificative rusofone sau filo-ruse, faptul că România nu a fost membră a URSS si CSI, nuanțele comunismului românesc – naționalist și profund anti-sovietic, independența economică și financiară față de Kremlin, absența unei granițe comune cu Rusia, reformarea profundă a sectoarelor de apărare și informații și mai ales, aderarea la NATO si UE. Criza ucrainiană a demonstrat că efectele dominării spațiului mental, al “psihosferei”, într-o perioadă de criză, într-un stat slab, adânc penetrat de agenți de influență, poate avea consecințe devastatoare asupra capacității de reziliență și strategiei politico-militare. În mod particular conflictul informațional merită analizat în calitatea sa de armă non-letală destinată degradării capacitații cognitiv-afective a populației și în mod particular, componentele războiului neocortical, care au drept țintă factorii decizionali politico-militari. Țintele par sa fie reprezentate de distrugerea imaginii externe a statului agresat, dizolvarea capacității de guvernare, bulversarea scenei politice, instigarea la nesupunere socială, stimularea separatismelor.

Fără îndoială, nu poate fi omis rolul mass-mediei autohtone în cadrul unui conflict informațional, în calitatea sa de mediu de propagare utilizat în cadrul operațiunilor psihologice ale adversarilor sau cu scop defensiv. Suplimentar, sinergia dintre conflictul informațional și cel cibernetic amplifică efectele agresiunii psihologice, prin demonstrarea omniprezenței agresorului – linia frontului este în mintea fiecăruri individ, atras fără voie înspre o realitate înfricoșătoare (“Sar putea să nu te intereseze războiulînsă războiul este interesat de tine” Trotky). Imaginea conflictului devine heraldul sau, un avatar care poate fi manipulat, amplificat, exportat, etc utilizând infrastructura electronică a globalizării; imaginea prevalează asupra unei realități cu actori gri (ale caror fapte și interese sunt dificil, dacă nu imposibil de explicat în media); conflictul din spațiul imagologic permite fiecărui actor atât exprimarea mesajului partizan (propriei versiuni) cât și retușarea profilului moral în special în fața propriei audiențe și a celei globale.

În același timp, propaganda reprezintă și un mediu de comunicare (distorsionat cognitiv și afectiv, dar care poate fi decodat de toate părțile implicate), studiul acestuia reprezentând un demers util în cadrul înțelegerii intențiilor și dorințelor părții adverse. Acest aspect subliniază nevoia dezvoltării unor mijloace de analiză automate ale conținutului online capabile să analizeze în timp real întreg spectrul de date emis de o țintă (mass-media, media oficială, media socială), cu un accent aparte pe componenta afectivă a comunicării (affective computing). Subliniem importanța identificării celor mai performanți indicatori (online și offline) care sa permită o evaluare amplă și rapidă a stării emoționale a populației supuse unui stress informațional concertat și  prelungit. Identificarea elementelor de vulnerabilitate individuală și societală în cazul războiului informațional (profilul grupurilor de risc) și a mecanismelor neuropsihologice responsabile de comportamente deviante și nefaste induse (radicalizare, accentuarea tendințelor sociopate, suicid, dependența de substanțe psihotrope) sau a celor de coping (care oferă rezistență) reprezintă un demers cu caracter preventiv și defensiv. Considerăm că o atenție suplimentară trebuie oferită studierii efectelor (tip, intensitate, durată) neuro-psihologice induse de agresiunea informațională, precum și posibilitățile de evoluție către generații viitoare ale acestei forme de conflict (variante, capacități necesare, finalitate, spin-off-uri), rolul și aplicabilitatea în cadrul NATO, identificarea metodelor de prevenire, contracarare, obținere a superiorității în câmpul ciber-informațional. Evenimentele recente au demonstrat că, deși a fost privită ca o echivalentă minoră a unui conflict militar, agresiunea informațională trebuie inclusă în cadrul strategiilor militare și în politicile de securitate.

Un alt punct de interes este cel al imaginii actorilor din acest conflict și al modului în care este afectată percepția asupra evenimentelor și în special asupra scenariilor prospective. Pentru români acestă criză a subliniat nevoia augmentării capacității naționale de apărare dar și implicațiile practice ale aderării la structurile de securitate euro-atlantice. În mod particular, s-a întărit percepția că Statele Unite reprezintă principalul garant de securitate al României, în special în perioadele de criză generate de Federația Rusă. De asemenea, a fost identificată o puternică necesitate de coordonare a agendelor de securitate dintre România și Polonia (considerată drept principalul și cel mai important aliat din țările foste comuniste), ambele state găzduind pe teritoriul național componente ale scutului anti-rachetă. Timpii de reacție mai îndelungați, menajarea aparent nejustificată a unor acțiuni ale Federației Ruse, precum și pozițiile nuanțate sau chiar ambivalente ale unor state UE (Germania, Franța) în etapele inițiale ale acestei crize au întărit scepticismul românilor față de garanțiile de securitate care pot fi oferite de Uniunea Europeană, în special țărilor care au aderat în perioada post-bipolară. Acest scepticism a fost întărit de pozițiile adoptate de unele state europene în contextul intervenției militare a Rusiei în Siria și mai ales, în criza refugiaților. În ciuda imprevizibilității și lipsei de consens observată în perioada de criză majoră în instituțiile europene, România consideră spațiul european ca reprezentând principalul motor al stabilității economice și dezvoltării societale.

Imaginea mediatică a Ucrainei ramâne una complexă, multifatețată, pentru români  fiind asociată cu sinuoasele evoluții ale relațiilor bilaterale. Acum un sfert de secol granița Ucrainei reprezenta pentru România o sursă de îngrijorare, în calitatea sa de componentă a URSS și potențial spațiu de lansare a unei agresiuni (similare?). Calitatea sa percepută de stat-satelit al Federației Ruse în cadrul CSI și o lungă serie de dosare dificile care au trebuit să fie gestionate după dobândirea independenței Ucrainei au determinat ca reacția emoțională în cadrul publicului românesc să fie estompată, existând mai degrabă o expectativă în vederea resetării relațiilor bilaterale. Pentru audiența autohtonă criza din Ucraina a fost percepută și prin perspectiva scenariului alternativ în care URSS nu s-ar fi destrămat și ar fi continuat să existe o granița comună, cel mai probabil în cadrul “lagărului socialist”. Criza ucrainiană a reprezentat astfel un veritabil “model-fantomă” al unui scenariu similar care ar fi implicat România, existând antecedente ale unor planuri similare, din fericire nedefinitivate. Similitudinile “maidanului” kievean cu Revoluția română au atins o altă notă afectivă negativă pentru români, atât prin pierderile de vieți omenești cât și prin faptul că a reprezentat începutul unui lung și dificil drum de “tranziție”, care a avut un puternic impact asupra calității vieții și organizării societății. Cu toate acestea, la capătul acestui complicat proces de tranziție, România a reușit să se integreze în structurile europene și euro-atlantice și se regăsește astăzi în postura de a fi “vecinul european” pentru două state foste sovietice, Moldova și Ucraina. Această percepție, a faliei existente dintre estul reformat și integrat fluxurilor globaliste și cel aflat încă în siajul mirajului post-sovietic, este evidențiată frecvent în mass-media și reprezintă un motiv de reflecție de ambele părți ale granițelor.

Considerăm că în calitatea lor de state foste membre ale lagărului comunist, actualmente membre NATO și UE și țări-gazdă ale elementelor scutului anti-rachetă, care continuă să identifice tentativele neo-imperialiste rusești ca reprezentând principala amenințare militară la adresa securității naționale, România și Polonia au obligația de a participa la transformarea mediului de securitate european în sensul identificării celor mai bune politici destinate descurajării inițiativelor de destabilizare de către Federația Rusă.

 

*Cristian Barna este profesor asociat la Masterul de Studii de Securitate al Facultății de Sociologie a Universității din București

Cosmin Dugan este absolvent al masterului de Studii de Securitate și expert al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN)

Anexa

 

Surse mediatice românești: Agerpress (http://www.agerpres.ro/), Adevarul (http://adevarul.ro), Cotidianul (http://www.cotidianul.ro), Evenimentul Zilei (http://www.evz.ro), Gândul (http://www.gandul.info), Jurnalul național (http://jurnalul.ro/), România liberă (http://www.romanialibera.ro)

După selectarea materialelor de interes, conceptele cheie au fost identificate cu ajutorul motoarelor de meta-cautare si clusterizare (Carrot2, Yippy, iBoogie – internet) și programul KH Coder (în cazul unor materiale selectate). Identificarea conexiunilor dintre conceptele-cheie cognitive a fost facilitată de utilizarea programului Tropes. Analiza conexiunilor și a intensității emoționale existente în narațiunile studiate a fost realizată atât prin utilizarea unor programe specializate (Sentiment analisys online, TexSIE) cât și prin utilizarea unei metode empirice, care a presupus evaluarea pe baza cercului emoțiilor a lui Putchik pe o scală de la [(-5) la 5]. Astfel au putut să fie incluse în analiză și materialele fotografice și video care însoțeau narațiunea, în special în cazurile în care reprezenta o componentă intrinsecă a mesajului propagandistic rusesc. Aceste operații ne-au permis elaborarea unei baze de date care au fost operaționalizate sub forma unei hărți cognitiv-afective utilizând programul Empathica[8]. Cartografierea cognitiv-afectivă este un instrument de cercetare calitativ utilizat pentru identificarea, vizualizarea și analiza percepțiilor și credințelor (opiniilor). Hărțile cognitiv-afective (cognitive-affective map – CAM) sunt reprezentate în general sub forma unei diagrame sau rețea care pun în evidență “nu numai structura conceptuală a percepțiilor ci și valoarea și intensitatea lor afectivă, permițând o apreciere a valorilor pozitive și negative care sunt asociate unui scop sau concept[9].

 

Metodele utilizate în analiza noastră:

  • Analiza discursului – utilizată pentru discursurile oficiale
  • Analiza conținutului – în cazul materialelor mediatice
  • Analiza hărților cognitiv-afective – atât individual, în special în cazul propagandei rusești cât și comparativ (convergența sau divergența, ex. România, SUA, UE, Ucraina).
  • f7

 

Fig. 1 – Legenda: 1. Ovale – utilizate pentru reprezentarea elementelor emoţionale pozitive. 2. Hexagone – reprezentări emoţionale negative.  3. Rectangles – reprezentări emoţionale neutre sau ambivalente.  4. Grosimea liniilor de contur (3 dimensiuni) – intensitatea relativă a valorilor pozitive sau negative.  5. Linii neîntrerupte – elemente care se susţin reciproc (coerente emoţional)  6. Linii întrerupte – elemente incompatibile (divergenţa emoţională). 7. Grosimea liniilor de legatură (3 dimensiuni) – intensitatea relaţiilor dintre conceptele conectate.   Fiecare nod al reţelei poate fi ulterior transformat într-o sub-reţea care să permită detalierea conceptului şi realizarea unei analize mai amănunţite şi individualizate. Principalele discursuri dominate, distinse pe baza analizei conceptelor utilizate, valenţelor afective, intensităţii afective şi publicului-ţintă sunt reprezentate sub forma unor reţele funcţionale dezvoltate în jurul unei idei centrale (coerenţa cognitivă) situat într-un mediu emoţional omogen (coerenţa emoţională).
f8Fig. 2 CAM reprezentând percepţia conflictului ucrainian în mass-media românească. Aşa cum se poate observa din analiza CAM rezultată ca urmare a monitorizării mass-mediei din România în perioada august 2014 – septembrie 2015, percepţia conflictului se află sub semnul polarizării cognitive situat într-un mediu afectiv relativ echilibrat şi temperat. Cu toate că aproape toate opiniile identificate se împotrivesc modalităţii în care Federaţia Rusă a ales sa se implice în criza ucraineană, stilul general rămâne unul informativ, tehnic, logic şi nu regăsim o atitudine negativă presetată în raport cu subiectul. În general se preferă abordarea diverselor subiecte prin prisma argumentelor legale, militare sau a teoriilor de securitate, economice, sociologice etc, enunţate de surse cunoscute şi legitime. Cu toate ca această versiune nu poate fi considerată un „adevăr” absolut, reprezintă o versiune mult mai echilibrată, ponderată şi credibilă (în cheie autohtonă). Remarcăm, fără a specula, şi sincronizarea punctelor de vedere prezentate în mass-media românească cu cele prezentate în aceeaşi perioadă în media europeană şi americană. O altă caracteristică o reprezintă utilizarea timpului prezent în majoritatea articolelor din media românească, altfel spus o încercare reuşită de separare a contextului actual de dosarul relaţiilor istorice dintre Rusia şi România, precum şi abţinerea de la o serie de speculaţii prospective unilaterale care ar aduce prejudicii de imagine Federaţiei Ruse. În încercarea de a reduce sursele de eroare (biasurile) care ar putea contribui la accentuarea polarizării cognitive în rândul audienţei autohtone sau ar putea servi ca precondiţionare afectivă negativă, atunci când au fost invocate aspecte de natură istorică, s-a preferat utilizarea unui stil general şi informativ în care au predominat elementele cognitive.

f9

Fig. 3 Percepţii ale acţiunilor atribuite Federaţiei Ruse în conflictul din estul Ucrainei.

f10Fig. 4 Percepţii ale consecinţelor negative din Ucraina ca rezultat al agresiunii ruseşti.

f11Fig. 5 Reprezentări mediatice ale scenariilor negative posibile din criza ucrainiană ca rezultat direct sau indirect al agresiunii ruseşti.

f12Fig. 6 Nucleele confruntaţionale rezultate din validarea reciprocă a adversarilor în criza din estul Ucrainei.

f13Fig. 7 Portretizarea mediatică a aliaţilor României ca rezultat al implicării internaţionale în rezolvarea crizei ucrainiene.

f8..Fig. 8 Percepţia mediatică a sancţiunilor şi limitărilor impuse Federaţiei Ruse de către SUA şi UE, care au avut un efect pozitiv asupra evoluţiei crizei ucrainiene.

Din mass-media românească am izolat cinci discursuri dominante: o percepţie pozitivă puternică (aliaţi – NATO, Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Germania, Polonia, Turcia, Republica Moldova, Bulgaria, etc sau subiecte de interes – baza de la Deveselu) o percepţie negativă asociată cu acţiunile atribuite direct sau indirect implicării Federaţiei Ruse în conflict (rebelii donbasieni, republica Donbas, planul NovoRossia, doborârea cursei aviatice MH-17 etc.) o percepţie negativă dublată de empatie privind consecinţele nefaste ale conflictului asupra statului şi populaţiei ucrainiene (pierderea de vieţi omeneşti, criza umanitară, pierderea Crimeei, distrugerea sistemului sanitar şi a infrastructurii urbane, etc) scenarii destabilizatoare ale evoluţiei crizei din Ucraina (conflict prelungit, criza economiă, instabilitate politică, riscul unui conflict regional, riscul de contaminare în regiune, crize ecologice sau neconvenţionale) o percepţie pozitivă a măsurilor şi acţiunilor realizate de către Uniunea Europeana, NATO, Statele Unite ale Americii în contextul crizei ucrainiene. [1] http://www.levada.ru/2015/02/09/mezhdunarodnye-otnosheniya/. [2] http://www.inscop.ro/februarie-2015-atitudinea-romanilor-fata-de-alte-tari-evaluarea-conflictului-din-ucraina/ [3] http://www.ipp.md/public/files/Barometru/Brosura_BOP_04.2014_prima_parte_final-rg.pdf [4] http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-agenda_publica_24-26_martie-2014.pdf [5] http://www.inscop.ro/mai-2015-securitate-nationala-riscuri-si-amenintari/. [6] Pew Research Center, NATO Publics Blame Russia for Ukrainian Crisis, but Reluctant to Provide Military Aid, 10 june 2015, accesibil online la adresa http://www.pewglobal.org/files/2015/06/Pew-Research-Center-Russia-Ukraine-Report-FINAL-June-10-2015.pdf. [7] Idem. [8] http://cogsci.uwaterloo .ca/empathica.html) [9]Manjana Milkoreit, What’s the Mind Got To Do With It? A Cognitive Approach to Global Climate Governance, pag. 5, Stockholm Environment Institute, Working Paper 2012-04 accesibil online la adresa http://www.sei-international.org/mediamanager/documents /Publications/Climate/SEI-WP-2012-04-Cognitive-Climate.pdf