2017-10-26

Când sun Ortodoxia, la cine sun? Vizita Patriarhului Kiril la București și axele de putere ale Ortodoxiei

Dan Dungaciu*

Când sun Ortodoxia, la cine sun? Vizita Patriarhului Kiril la Bucureşti şi axele de putere ale Ortodoxiei

Nici nu s-a uscat bine cerneala pe mesajele care ne anunţau, expert şi conspirativ, că Patriarhul Kiril nu va mai veni la Bucureşti, că agenda s-a umplut cu alte două teme derutante:

Vizita Patriarhului rus este o vizită politică, iar resorturile acesteia trebuie căutate, în primul rând, în acest registru. În varianta isterică a acestei abordări lucrurile sună aşa: sub sutana Patriarhului rus stă ascuns liderul de la Kremlin care se va iţi ameninţător şi – fără să fie limpede cum – va face rău României prin această vizită. Căci, nu-i aşa, dacă vine Patriarhul Kiril la Bucureşti asta înseamnă că vine însuşi Putin.   Întâlnirea dintre cei doi şefi de biserici va trebui să ducă la soluţionarea chestiunii Mitropoliei Basarabiei. Altfel, de ce s-ar întâlni? Prin urmare, singurul lucru pe care trebuie să îl facem este să urmărim cum şi în ce registru chestiunea va fi discutată.   În sine, o conversaţie publică despre relaţia politică între Moscova şi Bucureşti sau o dezbatere despre biserica românească din stânga Prutului sunt binevenite. Doar că aceste teme nu au nicio legătură directă cu vizita Patriarhului Kiril la Bucureşti. În plus, îi denaturează serios profilul şi îi ridică, riscant şi hazardat, mizele. În realitate, chestiunea Ortodoxă este infinit mai complicată şi mai sofisticată decât libera cugetare vrea şi poate să admită. Să vedem de ce.

Castravetele lui Caragiale e prezent; dar vizita este, totuşi, un eveniment eclezial

Vom începe cu prima chestiune, respectiv registrul în care trebuie aşezată vizita. La fotbal şi la agricultură se pricepe toată lumea. Asta repetăm abundent. Dar la… religie? Dacă te uiţi cum arată spaţiul public din România şi unele comentarii pe chestiuni religioase/ecleziale, senzaţia pe care o ai deseori este că Biserica sau credinţa devin subiecte în raport cu care nu există nici autocenzură. Oricine se poate pronunţa în aceste chestiuni, nestingherit şi nepedepsit. Dacă în agricultură şi fotbal poţi, totuşi, să o dai în bară şi să te faci de râs, în problematica religioasă, nu. Libera cugetare din România se exprimă prompt, vigilent şi apodictic pe orice temă creştină, în special creştin-ortodoxă, cu toate că subiectul, inclusiv în datele sale elementare, îi este de cele mai multe ori străin. Iar ideea instituită tacit că nu contează competenţa când te pronunţi pe chestiuni religioase (Biserică, credinţă, cler, dogmă etc.) este prima înfrângere a mireanului în spaţiu public. Zăgazurile minimei profesionalizări se prăbuşesc, nimic nu mai contează, oricine e liber să se exprime.

Aşa se petrece şi acum. Vizita Patriarhului rus – o figură religioasă, totuşi, chiar dacă nu numai religioasă – a fost discutată pe toate palierele secundare, cu excepţia celui principal. Castravetele liberei cugetări de data asta e (strict) politica şi geopolitica. Că acestea nu pot fi excluse, e indubitabil. Dar, în realitate, Patriarhul Chiril este şeful unei Biserici creştin ortodoxe, cea mai mare în termenii cantitativi, prin urmare dimensiunea religioasă/eclezială a acestei vizite este, ne place sau nu ne place, fundamentală. Fie că vorbim de perspectiva Moscovei, fie de cea a Bucureştiului. Menţinerea comuniunii euharistice între cele două bisericii şi la nivelul întregii Ortodoxii este baza, fundamentul oricărei discuţii ulterioare. Fără asta nu se poate. Diplomaţia religioasă nu e diplomaţie seculară, care poate negocia orice, oricum şi oricând. În lipsa unui consens mai adânc, respectiv cel al slujirii împreună şi posibilitatea împărtăşirii din acelaşi potir, nimic nu se poate construi. Acesta este fundamentul întânirii pe care o discutăm aici.

Din această perspectivă, cea mai importantă chestiune pe masa bisericilor ortodoxe este cea a „Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericilor Ortodoxe de la Creta“ (16-26 iunie 2016) şi consecinţele sale. Adică relaţiile din interiorul Ortodoxiei, relaţii ecleziale, relaţii de putere, relaţii de reprezentare în exterior a Ortodoxiei. Nu vrem să intrăm prea mult în chestiunile tehnice ale Sinodului (o vom face cu alt prilej în această pagină), vom spune doar că din perspectiva Bucureştiului şi a Moscovei asta e tema principală.

Evident că lipsa BORu (şi a unor sateliţi ai săi) de la Sinod a şubrezit legitimitatea acestuia şi capacitatea Ortodoxiei de a vorbi lumii coerent şi credibil.

Biserica Ortodoxă Română a participat, a girat şi a salutat Sinodul de la Creta, unde a avut o contribuţie teologică remarcată chiar şi de cei care nu sunt neapărat simpatici faţă de singura biserică ortodoxă latină şi occidentală din panoplia Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă Rusă, în ultimul moment, a decis să nu participe (deşi s-a schimbat şi locaţia sinodului, de la Istanbul la Creta, pentru a avea participarea rusă, la momentul respectiv Rusia şi Turcia având relaţiile politice îngheţate). În acest moment Rusia nu s-a exprimat pe documentele Sinodului, nu le-a acceptat nici nu le-a respins, iar BOR şi-a exprimat clar poziţiile.

Evident că lipsa BORu (şi a unor sateliţi ai săi) de la Sinod a şubrezit legitimitatea acestuia şi capacitatea Ortodoxiei de a vorbi lumii coerent şi credibil. De aici şi preocuparea care există la nivelul bisericilor Ortodoxe în legătură cu viitorul relaţiilor dintre ele. Că Ortodoxia, fiind sinodală, neavând un Papă, deci o conducere unică, este prin esenţa ei mai predispusă la dispersie, e adevărat. Dar faptul că un Sinod aşteptat de sute de ani a fost boicotat şi este pe cale să fie compromis e un fapt fără precedent. Mai mult, mişcările schismatice de genul „nemărturisitorilor“ apărute – şi încurajate – după Sinod au stârnit, pe bună dreptate, îngrijorare.

Din acest motiv, şi nu numai, pe agenda celor doi Patriarhi va fi, cu siguranţă, această chestiune. Există lucruri care, probabil, despart poziţiile celor două Biserici, aşa cum sunt şi poziţii care le apropie. Din acest punct de vedere, orice clarificare pe această chestiune va fi un câştig al întâlnirii. Şi de aici poate începe o altă conversaţie, necesară, care poate dezvălui o serie de potenţialităţi geopolitice care implică spaţiul ortodox în general şi BOR în particular. Relaţia Bucureşti-Moscova este doar una dintre ele…

Axele (geo)politice ale lumii creştine

Pentru BOR este evident că vizita atinge o serie de aspecte nereligioase, dar care ţin de statutul ei public. O întâlnire cu Patriarhul BORu este un succes pentru orice figură religioasă, inclusiv pentru Patriarhul BOR. La nivelul spaţiului ortodox, prestigiul Bucureştiul a crescut indiscutabil. În al doilea rând, întâlnirea schimbă abil agenda publică legată de biserică. Este infinit mai prestigios să vorbeşti – fie şi prost sau incult – despre relaţia BOR cu Patriarhul Kiril decât cu cine ştie ce cântăreţ de muzică populară răspopit (sau nu). În al treilea rând, şi prin această vizită, BOR devine jucător activ între-o lume, cea Ortodoxă, care intră într-o trepidaţie fără precedent la nivel de prezenţă publică globală.

Iată care sunt linii de forţă în care Ortodoxia în general şi cea rusă în special sunt implicate.

1. Axa Moscova-Constantinopol. Este axa majoră. Avem aici o confruntare surdă între „telefonul“ Ortodoxiei, adică pentru obţinerea acreditării reprezentării Ortodoxiei de facto (dacă nu de iure). Bătălia dintre Moscova (BORu) şi Constantinopol (Patriarhia Ecumenică) este notorie. Cine vorbeşte, acreditat, în numele Ortodoxiei? Calitatea fără cantitate a Constantinopolului sau cantitatea fără calitate a Moscovei? Prestigiul şi vechimea istorică sau forţa numerică copleşitoare? Pe această axă trebuie să înţelegem şi întâlnirea dintre Papă şi patriarhul Kiril din Havana (2016), dar şi refuzul BORu de a participa la Sinodul de la Creta.

2. Axa Constantinopol-Bucureşti-Moscova. Bucureştiul este şi el pe această axă, cel puţin prin recul. În decembrie 2017, Moscova sărbătoreşte 100 de ani de la restaurarea Patriarhiei Ruse. Eveniment fundamental pentru BORu, dar şi lumea ortodoxă, în general. Patriarhul Ecumenic a primit şi el o invitaţie la eveniment. Se va duce sau nu? După onorarea invitaţiei primite de către BOR şi venirea la Bucureşti a Patriarhului rus, se presupune că şi patriarhul Daniel va onora, cel puţin prin reciprocitate, invitaţia, şi va merge la Moscova în decembrie. Patriarhul Ecumenic este în şah: dacă nu merge, dar merge o Biserică ne-slavă, impozantă şi importantă la nivelul Ortodoxiei, cum este BOR, rămâne izolat. Dacă merge, va participa, alături de alţii, la un eveniment dirijat de către Patriarhia rusă şi în care Moscova va fi, de departe, în prim plan. Iar ruşii i-au boicotat Creta… Grea dilemă. Cert este că destinul Bisericii Ortodoxe Române şi a Patriarhului său este să penduleze, abil, între cele două falange ale Ortodoxiei, cea greacă şi cea slavă. Problema nu este apartenenţa etnică sau identitară, ci faptul c ambele falange au în spate o memorie imperială, reală sau închipuită, de care nu se pot dezbăra. Imperialitatea BORu este evidentă în orice manifestare, aşa cum şi moştenirea Bizanţului sau Megali Idea greacă sunt o pulsiune obsesivă în prea multe dintre demersurile Constantinopolului. E suficient să mergi al Sfântul Munte Athos şi să vezi cum flutură, filetist, aproape, steagul Greciei pe aşezămintele ortodoxe greceşti de acolo…

3. Axa Washington-Roma-Moscova. O axă crucială prin prisma căreia trebuie citită recenta vizită la Moscova a secretarului de stat al Vaticanului, Pietro Parolin, la Moscova (20 şi 24 august 2017). O vizită grea, consistentă, în care, dincolo de pregătirea unei potenţiale vizite a Papei în Rusia s-a desenat, spune presa de la Vatican, inclusiv un triunghi al comunicării Washington-Vatican-Moscova în condiţiile unui dialog politic SUA-Rusia aproape blocat. De urmărit cu interes şi de adăugat, în plus, că şi BOR poate juca pe această axă în perspectiva vizitei papei în România şi care poate fi precursoarea vizitei în Federaţia Rusă.

4. Axa Bucureşti-Moscova. Aspectul geopolitic al relaţiei este evident cel puţin dacă sesizăm că, la Sinodul de la Creta, poziţiile BOR şi BORu au coincis, se pare, cel puţin în chestiunea autocefaliei, problemă grea, complicată, cu profunde semnificaţii ecleziale, dar nu numai, în Ortodoxiei. Probabil că aspectul va fi discutat şi cu ocazia vizitei patriarhului Kiril, căci se referă la documentele Sinodului de la Creta şi, repetăm, vizează direct interesele celor două biserici. Să menţionăm aici numai situaţiile din Ucraina şi R. Moldova.

5. Axa Bucureşti-Chişinău-Moscova. Această axă se referă în primul rând la chestiunea Mitropoliei Basarabiei, cea care a fost făcută, de către unii comentatori, piatra de temelie a vizitei patriarhului Kiril. Nu va fi aşa. Şi pentru că subiectul a stârnit o serie de comentarii, îl vom trata separat.

Dacă Mitropolia Basarabiei era subiectul vizitei, aceasta nu avea loc Este o naivitate să scoţi în prim plan chestiunea Mitropoliei Basarabiei ca piatra unghiulară a vizitei Ptriarhului Kiril. În realitate, dacă era pusă pe agendă, bloca vizita. Deci nu va fi subiect. Şi nici nu are cum să fie. Din două motive. Unul că cele două biserici s-au întâlnit de patru ori pe chestiunea asta – degeaba. Al doilea, că au înţeles că această chestiune nu e în primul rând eclezială, ci statală.

Să o luăm pe rând.

După trecerea forţată a Basarabiei la Imperiul Ţarist, în urma păcii de la Bucureşti din 1812, Biserica Ortodoxa Rusa şi-a extins abuziv jurisdicţia asupra Basarabiei. La fel şi în 1940, când Basarabia este iarăşi trecută sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Ruse. Canonic, nu există nicio justificare. Biserica Ortodoxă Rusă a încălcat canonul 34 apostolic sau altele care spun explicit că „niciun episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de mult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi“ (canonul 8 al Sinodului III Ecumenic) sau cele care interzic „episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii“ (canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Catargina şi canonul 2 al Sinodului II Ecumenic).

În esenţă, este vorba despre neacceptarea în tradiţia şi ecleziologia Ortodoxă a ocupaţiei canonice în urma unor ocupaţii politice sau militare. Biserica Ortodoxă Rusă a făcut tocmai asta, urmând docilă tendinţa imperială a statului rus în toate înfăţişările sale istorice şi acesta este „păcatul originar“ al relaţiei româno-ruse în chestiunea Mitropolia Basarabiei. Ce a urmat după căderea URSS trebuie citit prin această grilă.

Mitropolia Basarabiei – reactivată de BOR, nerecunoscută de R. Moldova

La 14 decembrie 1992 a fost reactivată Mitropolia Basarabiei, autonomă, pe stil vechi şi nou, cu reşedinţa la Chişinău, iar la 19 decembrie a fost reprimită în comuniunea cu Patriarhia Română, când Biserica Ortodoxă Română a emis un „Act Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Romane, privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonoma şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău“ care proclama:

Biserica Ortodoxă Română, «Mama spirituală a poporului român», răspunde cu părintească şi frăţească dragoste dorinţei sfinte a fraţilor noştri de peste Prut şi cererii scrise, din 14 septembrie 1992, a Adunării eparhiale de constituire, prezidată de Prea Sfinţitul Episcop Petru şi compusă din reprezentanţii preoţilor şi mirenilor dreptmăritori romani din Republica Moldova, ca tradiţionala Mitropolie Ortodoxă a Basarabiei să-şi reia activitatea sub oblăduirea canonică şi cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, mai ales ca acesta n-a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei.

Deosebit de relevantă în acest subiect este scrisoarea PF Teoctist către SS Alexei al II-lea din 19 mai 1993. Prea Fericitul Teoctist arată în această scrisoare ca „exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric“.

Deosebit de relevantă în acest subiect este scrisoarea PF Teoctist către SS Alexei al II-lea din 19 mai 1993. Prea Fericitul Teoctist arată în această scrisoare ca „exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric“.

BOR a reactivat Mitropolia Basarabiei, dar statul R. Moldova nu a recunoscut-o. Din 1992 până la 30 iulie 2002, Mitropolia Basarabiei şi-a continuat activitatea în condiţii de persecuţie metodică şi sistematică din partea autorităţilor statului. Autorităţile de la Chişinău au scos Mitropolia Basarabiei în afara cadrului legal, fapt ce a determinat un şir de procese, inclusiv la Curtea Europeană a drepturilor Omului. Doar aici s-a clarificat chestiunea. La 13 decembrie 2001, CEDO a hotărât în unanimitate că, în cazul nerecunoaşterii Mitropoliei Basarabiei, Republica Moldova a încălcat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Ca urmare a hotărârii CEDO, Mitropolia Basarabiei a fost recunoscută şi admisă în legalitate la 30 iulie 2002. Cel care şi-a legat numele şi activitatea principală de acest proces a fost basarabeanul Vlad Cubreacov, iar avocatul principal al Mitropoliei Basarabiei a fost John Warwick Montgomery, profesor, teolog şi avocat, recunoscut internaţional la cel mai înalt nivel în toate aceste domenii, cetăţean american şi britanic. În octombrie 2003, Montgomery a vizitat România şi a fost decorat de către Patriarhul României cu „Crucea patriarhală“.

Ce trebuie remarcat aici este că Mitropolia Basarabiei, adică Biserica românească în stânga Prutului, nu a fost niciodată acceptată senin şi cu bunăvoinţă de „cel de-al doilea stat românesc“. Nu este nici azi. Chişinăul oficial, indiferent de guvernare, comunistă, „europeană“, binomul Plahotniuc-Dodon etc. nu a retrocedat nimic Mitropoliei Basarabiei, a marginalizat-o şi a ignorat-o sistematic. Fireşte, este şi vina gravă şi a celor care au gestionat destinele acestei instituţii, dar şi a autorităţilor româneşti, la care vom reveni.

Să vedem acum care au fost tentativele BOR şi BORu de soluţionare a conflictului eclesial.

Discuţii pe marginea chestiunii Mitropoliei Basarabiei

Logica eclesială, logica religioasă în generală, are alte fundamente. Nimic nu se poate construi la nivelul relaţiei între două sau mai multe biserici dacă se întrerupe comuniunea liturgică şi euharistică între acele biserici. Adică posibilitatea ca întâi stăătăroii lor să slujească împreună şi să să împărtăţească din acelaşi potir. Fără existenţa acestui fapt, nu există şi politică nici diplomaţiei religioasă, nici dialog. Redeschiderea diferendumului canonic româno-rus din 1940 şi 1944, nu a dus la aşa ceva, în ciuda ameninţărilor din partea BORu.

De aici şi posibilitatea dialogului, care a avut patru etape. Patriarul Teoctis îi trimite Patriarhului Alexei al II-lea o invitaţie în acest sens, iar la 9 februarie 1997, la Geneva, are loc prima discuţie. Să remarcăm că delegaţiile au fost conduse de ÎPS Mitropolit Daniel Ciobotea al Moldovei şi Bucovinei, actualul Patriarh al BOR, şi, respectiv, ÎPS Mitropolit Kiril Gundiaev al Smolenskului şi Kaliningradului, actualul patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii. A doua discuie s-a petrecut în iunie 1997 la Graz, în Austria. A treia rundă de dialog, cea mai rezultativă, s-a ţinut la Chişinău în data de 15 ianuarie 1999. A patra rundă de dialog a avut loc, la cererea părţii ruse, în ziua de 22 noiembrie 2007, la mănăstirea Troyan din Bulgaria. Ultima rundă de dialog a avut ca subiect de bază reactivarea şi înregistrarea juridică a celor patru eparhii sufragane ale Mitropoliei Basarabiei. În ultimii opt ani de zile Patriarhia Moscovei nu a mai manifestat niciun fel de interes pentru continuarea dialogului canonic cu Patriarhia Română pe marginea diferendului din Basarabia.

Cum se pune, în realitate, chestiunea Mitropoliei Basarabiei

Se cuvin câteva concluzii care să clarifice această chestiune:

Chestiunea Mitropolia Basarabiei este în primul rând o chestiune statală, nu eclesială. Dincolo de intruziunea rusă şi prezenţa acesteia în R. Moldova, principala vină pentru absenţa din peisaj a Mitropoliei Basarabiei, adică a Bisericii române a avut-o şi o are…. statul Republic Moldova.

Mitropolia Basarabiei a fost recunoscută şi acceptată DOAR ca urmare a unei decizii la CEDO, nu prin decizia liberă şi asumată a Chişinăului. După recunoaştere a avut în continuare un statut de paria. Statul R. Moldova nu i-a retrocedat nimic, nici măcar un sediu. Nu există nici măcar o catedrală mitropolitană, nici un locaş de cult la Chişinău demn de acest statut. În realitate – şi acest lucru trebuie spus cu tărie – autorităţile de la Chişinău, indiferent de culoarea politică, au jucat pe cartea Bisericii Ruse a Mitropoliei Moldova şi a Mitropolitului Vladimir.

Indiferent de interlocutori (comunişti, europenişti, socialişti etc.), statul român NU A PUS NICIODATĂ PE AGENDĂ chestiunea Mitropoliei Basarabiei în relaţia cu Chişinăul. A dat bani gratis în stânga Prutului şi continuă să dea, dar nu invocă nici măcar în şoaptă faptul că statul R. Moldova ar fi obligat, fie şi moral, să sprijine biserica românească, occidentală şi latină. Simpla construcţie de biserici în Basarabia – lamentabil gestionată şi aceasta – nu poate compensa punerea pe agenda politică a acestei chestiuni.

Chestiunea Mitropoliei Basarabiei este chintesenţa lipsei de capacitate de acţiune a instituţiilor României în afara României. Este o incapacitate aproape istorică, a unui stat care nu a fost niciodată imperiu şi care se descurcă greu în afară. E adevărat. Dar nu poţi cere, astăzi, BOR să compenseze aceste deficienţe statale. Mai mult, să compenseze trei lucruri: unu, proiecţia imperială a Rusiei pe dimensiune eclezială în Basarabia, doi, indiferenţa ostilă şi agresivă a statului R. Moldova şi, trei, neputinţele endemice statului român. E prea mult, e nerealist, e neadevărat.

O prostie nu tocmai inocentă

Nu putem încheia povestea Mitropoliei Basarabiei fără să invocăm o idee care a reapărut pe tape cu ocazia vizitei Patrairhului Kiril la Bucureşti. Este vorba despre aşa numita autocefaliei a bisericii din R. Moldova.

Dincolo de faptul că o asemenea propunere, care tot pulsează de mai bine de un deceniu în presa din România, nu are niciun fundament teologic, efectele ei ar fi explozive.

Fără să fim fastidioşi, vom invoca aici un canon fundamental pentru discuţia noastră. CANONUL 34 apostolic (AUTOCEFALIA ŞI AUTONOMIA)

Se cade ca episcopii fiecărui neam (subl. N.) să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-1 socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numaiacelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

Ideea de bază este cea subliniată: „episcopii fiecărui neam“. Adică, acelaşi „neam“ NU poate avea două Biserici autocefale. Şi, mai departe, pe cazul românilor, nu se poate concepe ca două biserici, pe ambele maluri ale Prutului, să îi „cuprindă“.

Sigur, canoanele nu sunt dogme, dar sunt repere fundamentale în orientarea vieţii religioase şi a organizării ecleziale. Iar principiul etnic/naţional în configurarea autocefalilor este indiscutabil.

Capcana acestei propuneri este alta: anume, că românii de peste Prut merită o biserică autocefală a lor pentru că… nu sunt români. Adică sunt „moldoveni“, diferiţi de români, deci o „Biserică Ortodoxă Moldovenească“ ar fi acceptabilă.

Evident însă că cei care acreditează această idee nu vorbesc despre ecleziologie, ci despre teze identitare şi naţionale sovietice sau ruse care şi-ar găsi expresia şi consacrarea în forme de organizare religioasă. Căci despre asta e vorba. A propune o biserică autocefală în stânga Prutului înseamnă a acredita ideea că „moldovenii“ nu sunt români. Şi punctum.

În realitate, este vorba în stânga Prutului despre o nedorită dublă prezenţă a unor biserici ortodoxe pe acelaşi teritoriu, care nu e deloc unică: mai există în Estonia, în unele state din fost Iugoslavie, într-o oarecare măsură şi în România.

Depinde de forţa statelor, sprijinul şi decizia credincioşilor care dintre biserici va fi prevalentă.

Dar despre asta, în materialele următoare.

*Dan Dungaciu este membru al Consiliului de experţi LARICS.