2017-06-21

Agresiunile informaționale: războiul viitorului sau viitorul războiului?

Cristian Barna, Cosmin Dugan*

f1

Despre URSS, Federația Rusă, războaie hibride și agesiuni informaționale….

La un sfert de veac de la disoluţia URSS, Federaţia Rusă nu poate tolera “frontierele strâmte” și urmăreşte să fie înconjurată de „zone-tampon” precum Kaliningrad, Belarus, Ucraina, Transnistria, Osetia de Sud şi Abhazia, asupra cărora să-şi poată exercita influenţa şi care să-i permită accesul la Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Caspică, o „străpungere” a „rimland”-ului euroatlantist, format din state precum Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Cehia, România sau Georgia, situate în „vecinătatea apropiată” a „heartland”-ului rus.[1]

Extinderea NATO, prin aderarea României şi Bulgariei, sprijinirea de către SUA a elitelor pro-occidentale şi rusofobe din Ucraina şi Georgia fac ca Federaţia Rusă să se considere „asediată”, ceea ce o determină să acţioneze în scopul „smulgerii” acestei nou-create componente a „rimland”-ului de sub influenţa euroatlantistă şi „atragerii” în sfera de influenţă eurasiatică.[2]

În epoca post-Război Rece, Federaţia Rusă se consideră victima „încercuirii heartland-ului euroasiatic” de către SUA, sentiment ancorat în „eşecul istoric” înregistrat în Războiul Rece, fapt care a făcut ca reprezentările geopolitice ruse contemporane să fie impregnate de un spirit revanşard faţă de prăbuşirea URSS şi de o atitudine ostilă la adresa puterilor maritime, care ar obstrucţiona destinul Federaţiei Ruse de a redobândi  statutul de hegemon.[3]

Eurasianismul, teorie geopolitică ridicată la nivel de politică de stat de către Vladimir Putin, promovează nostalgia imperială conform căreia destinul Federaţiei Ruse este acela de „reconstituire a Marelui Spaţiu”, fapt ce implică readucerea în sfera de influenţă strategică, politică şi economică  a Rusiei a spaţiilor eurasiatice, „pierdute” în anumite perioade istorice.[4]

f2

Conform lui Alexandr Dughin, ale cărui idei neoeurasianiste sunt preluate şi aplicate de către Vladimir Putin, Rusia este o componentă vitală a heartlandului, o Eurasie nerusă fiind de neconceput fără înfrângerea poporului rus.[5]

Alexandr Dughin proclamă faptul că prin “coagularea unui imperiu” care să includă Federaţia Rusă, Ucraina, Iran, Armenia, Tadjikistan, Belarus şi Siria s-ar crea avantajul spargerii “încercuirii” euroatlantiste.[6]

În acest context, pentru a-şi atinge obiectivele geopolitice, eurasianiştii mizează pe eliberarea civilizaţiilor non-occidentale de „globalism”, pe apropierea de statele musulmane din Asia Centrală, care fac parte din „lumea stepei”, şi de cele din Golful Persic, care fac partea din „lumea deşertului”, fondându-şi astfel intervenţionismul în Asia Centrală  şi Orientul Mijlociu pe o preocupare de pacificare  a „periferiilor”.

Poziţionându-se în calitate de „aliaţi” ai lumii musulmane, eurasianiştii arată că declanşarea războiului global împotriva terorismului de sorginte fundamentalist islamică, după nefastele atentate teroriste de la 11 septembrie 2001, ca expresie a unei „ciocniri a civilizaţiilor”, ar fi o strategie euroatlantistă care neagă specificităţile civilizaţionale, neoferind lumii  musulmane altă alternativă decât cea a violenţei.

Astfel, eurasianiştii se opun teoriei geopolitice a „ciocnirii civilizaţiilor”, care prezintă „islamo-fascismul” ca un inamic totalitar, denunţând „solidaritatea creştină” propusă de Occident împotriva ameninţării fundamentalist islamice. Conform lui Alexandr Dughin, această viziune este o invenţie a euroatlantiştilor care au nevoie de un adversar pentru a asigura unipolaritatea americană, într-un spaţiu de confruntare a unor interese geopolitice majore, aşa cum este decupajul geopolitic definit de aceştia ca Orientul Mijlociu Extins. Asftel, după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, Dughin considera că s-a instituit o nouă “geopolitică a terorii” şi că terorismul de sorginte fundamentalist islamică nu este acel inamic global împotriva căruia SUA a îndemnat la formarea unei coaliţii globale pentru a-l combate.[7]

Acest joc geopolitic complex inițiat în ultimul deceniu, precum și ideologizarea deciziilor geo-strategice simultan cu reinventarea aparatului centralizat de propaganda rus ne indică o revenire la cutumele puterii din spațiul slav si asiatic, la „normalitate”.

Astfel, puterea este păstrată pe tot timpul vieții iar regimul devine sinonim cu figura autoritară a liderului. Exemplele din perioada comunismului (Stalin, Brejnev, Cernenko, Andropov) și fostul spațiu sovietic (Belarus, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan) confirmă această abordare „securizatoare” iar lipsa unei culturi a libertații, jocului democratic si a valorilor liberale contribuie la susținerea populară a regimurilor autoritariste.

Investițiile masive în crearea unui aparat mediatic care se dorește să acceseze o audiență globală confirmă și dorința pentru reluarea operațiilor strategice de influență în sprijinul intereselor de politică externă. Deși limitate până în prezent doar la spațiul intern și al fostului URSS, cu un efect redus sau nul în ultimul an in Europa și SUA, este de așteptat ca anvergura și gradul de sofisticare să crească proporțional cu investițile semnificative. De exemplu, este foarte probabil ca unul din obiectivele aparatului mediatic rusesc să rămână etnicii ruși (din spațiul fostei URSS și diaspora) și prin excelentă populațiile slave și slavofilii, având în vedere invocarea frecventa a elementului identitar și posibilitățile de utilizare în scenarii destabilizatoare.

Această tendință este confirmată și de faptul că în ultimul an propaganda rusească a fost în special coroziva la adresa țărilor baltice, având în vedere statutul lor de foste republici ale URSS și faptului ca limba rusă este vorbită sau înțeleasă de majoritatea populației (rusa este a șaptea cea mai vorbită limbă din UE).

Au fost invocate frecvent drepturile vorbitorilor de rusă și posibilitatea de a avea acces la canale “independente” (pro-kremlin) de informare, puncte de vedere promovate din poziția de centru al pan-slavismului mondial (într-un rol oarecum asemanător celui de centru al revoluției proletare globale din perioada comunistă). Cu toate că efectul în plan extern poate fi unul limitat, în special în spațiul euro-atlantic, rolul in plan intern rămane unul substanțial, prin efectul de „joc al oglinzilor” în care o informație colportată din aparatul mediatic extern este apoi reluată și integrată în narațiunea propagandistică domestică.

f3

Particularități de manifestare ale agresiunii informaționale ruse împotriva Ucrainei

Agresiunea informațională realizată de Federația Rusă la adresa noilor autorități legitime din Ucraina a fost încă de la început o componentă intrinsecă a războiului hibrid; altfel spus, nu poate fi analizat și înțeles în afara acestui context. Deși a trecut mai bine de un an de când aceasta formă de agresiune s-a manifestat in estul Ucrainei, încă există dezbateri asupra definiției si mai ales limitelor conflictului informațional.

Cu toate ca analizele efectuate au pus in evidenta o serie de fatete ale fenomenului, generarea un tipar final (mai ales in cazul unei agresiuni care evita realizarea de tipare actionale si comportamentale) ramane un deziderat. Se cauta inca raspunsuri la o serie de intrebari legitime – de exemplu – care sunt indicatorii care confirma initierea unui conflict si cand se poate considera incheiat sau cum pot fi analizate efectele acestei forme de agresiune pe o perioada indelungata de timp.

Cu toate ca nu reprezintă o adiție recentă in taxonomia formelor militare de conflict, evenimentele din estul Ucrainei au relevat noi modalități de manifestare si utilizare a conflictului informațional, unele poate surprinzatoare, care obligă la o analiză atentă și un demers prospectiv. Pornind de la aceste observații și având în vedere poziția geostrategică a României, precum și aparteneța la structurile de securitate euro-atlantice, subliniem necesitatea identificării unor metode de identificare, prevenție și contracarare a formelor hibride de conflict.

Studiul nostru are la bază analiza de conținut a materialelor publicistice prezentate începând cu anul 2014 în cadrul emisiunilor difuzate de o serie de instituții de media din Federația Rusă precum și a declarațiilor oficiale sau realizate de catre demnitari. Scopul acestui demers este de a identifica discursurile dominante, audiența-țintă, tehnica de distribuț ie a continutului precum si o serie de particularitati ale manifestarii acestei forme de agresiune.

Ca si in cazul propagandei, forma de comunicare manipulativă din care rțzboiul informational a evoluat ăn contextul globalizarii, putem identifica cel putin două planuri narative antagonice – pozitiv (patriotism exacerbat) si negativ (bazat pe tehnica construcției dușmanului). Adresabilitatea crescută se obține prin simplificarea mesajului și repetiție continuă – realitatea gri, cu actori multipli și interese imposibil de menționat în spațiul public este redusă la o schemă elementară și accesibilă, care este colportată sistematic în mass-media rusă.

Stâlpul narativ patriotic se bazează pe ideologizarea slavismului, într-un mod asemănător în care propaganda sovietică instrumentaliza teoriile comunist-utopice, la care se adaugă elementul identitar. Discursul este caracterizat de coerența emoțională și empatie, utilizând o serie de reprezentări mitizate sau hiperbolizate (istorice, religioase, sociale, etc) care au rol de  stimul-declanșator al unor reacții emoționale și comportamentale condiționate.

Reprezentările mentale promovate de mesajele propagandistice converg către o bază arhetipală reprezentativă pentru inconștientului colectiv rusesc – de la spaimele si fobiile atent cultivate de lideri (cucerirea, dezmembrarea națională, umilirea, dispariția ca popor), la îndelungata expectativă a grandorii imperiale (reflectată în expansiunea teritorială, frica generată în exterior, recunoașterea internațională a superiorității și subordonarea/supunerea), asigurându-se astfel un grad ridicat de receptivitate din partea audienței autohtone sau simpatizanților.

Mesajele afective penetrante au drept scop atât ștergerea discrepanțelor cognitive dintre planul narativ propagandistic de cel real cât și crearea în spațiul imageriei mentale a unui echivalent psihologic al experiențelor autentice,  mecanism similar cu cel întalnit în producțiile de divertisment cu teme militare si patriotice (care au cunoscut o proliferare semnificativă în ultimii ani in Rusia).

Conservatorismul și mai ales respingerea curentelor de gândire și filosofice liberale reprezintă un alt filon a propagandei rusești. Este reluată vechea temă sovietică a superiorității morale (“noul om sovietic”) precum și cea a mesianismului ortodoxiei rusești („a treia Roma”), pe un fundal narativ de sorginte naționalist-etnică, cu scopul de a amplifica stima de sine pana la narcisism.

Libertatea de expresie a societății democratice este considerată anarhie (în mod evident, un model care nu trebuie urmat) în timp ce postmodernismul este reprezentat ca un fundament instabil al unei societăți puternice (care are nevoie de certitudini impuse pentru a rămâne stabilă). Distanțarea morală față de cultura occidentală se realizează uneori prin metode reprobabile, utilizând discursuri sau un conținut grafic violent, degradant, dezumanizant (un adevărat „hate-speeach”), menit să polarizeze audiența și să nu ofere posibilitatea unei analize pertinente.

f4

În centrul propagandei rusești destinată consumului intern se află imaginea liderului și mai ales legatura sa simbiotică cu poporul rus și etnicii slavi prin excelență. Prin acesta operațiune discretă și complexă de marketing politic se realizează consfințirea zeificării sociale a liderului, precum și ridicarea sa la înalțimea panteonului liderilor legendari ai statului rus. (Vladimir Putin este menționat alături de Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic și mai ales Iosif Stalin[8]).

Lărgirea granițelor statului rus (Georgia, Ucraina, posibil in zona arctică), câștigarea conflictelor de la frontieră (Caucaz, Georgia, Ucraina), revenirea pe arena politicii globale, etc îi oferă legitimitatea de a-și revendica locul in istoria statului rus. Imaginea sa mediatică reflectă aceasta transformare, Putin fiind prezentat sub forma unei imagini duale – cea a persoanei („Vova” al nostru, cetațeanul rus idealizat) și arhetip masculin (unde preferă sa fie prezentat sub forma Regelui si Razboinicului, alte reprezentări fiind trecute într-un plan secund).

Această metamorfoză are loc sub privirile binevoitoare ale bisericii ortodoxe ruse, având în vedere imaginea sa de ortodox practicant și faptul că a reușit în mare masură sa fie beneficiarul unui capital social uriaș prin asocierea cu imaginea bisericii ruse, utilizând cu abilitate forța coezivă pe care o generează filonul creștin-ortodox în societatea rusă.

Această transformare nu este întâmplatoare, Putin aflându-se într-o reală dilemă legată de evoluția la conducerea Rusiei înainte de anexarea Crimeei. După 15 ani de conducere a reușit stabilizarea internă a statului, însă cu prețul oligarhizării si instituționalizării corupției, privarea de democrație (teza „democrației controlate”), constrângerii și lichidării zgomotoase a advesarilor. În acest timp, economia controlată de oligarhi se bazeaza tot mai mult pe extracția și prelucrarea de hidrocarburi și a cunoscut o diversificare redusă, fapt însă care nu l-a impiedicat de Putin sa decreteze un embargou economic unilateral împotriva țărilor UE sau să discrediteze capitalul vestic în favoarea celui autohton.

De altfel evenimentele din Ucraina au fost utilizate pentru a distrage atenția de la problemele interne si discuția legată de modernizarea statului (și eventuala modificare a configurației puterii), oferind pretextul ideal pentru o nouă achiziție frauduloasă de putere a mecanismelor statului, în condiții de exceptionalitate fabricată și întreținută.

În acest context, în lipsa unor mecanisme democratice care să ofere modalități interne de ajustare, Putin este nevoit să diversifice și să accentueze oferta ideologică (în absența uneia bazată pe dezvoltare sustenabilă, bunastare, libertate). Temele menționate anterior sunt ilustrative pentru tranzacția propusă de Putin unei populații rusești tot mai captive într-o politică pe care nu o mai pot influența – crearea unei versiuni „reloaded” a utopianismului sovietic (grandoare, măreție, superioritate, centru, imperiu) și care reclamă un lider cu o misiune pe măsură, a cărui susținere de către masele (loiale) trebuie sa fie totală.

Într-un mod asemănător, în cazul conflictului din estul Ucrainei, cu toate că poate câștiga confruntarea militară și la limita (eventual) remiza pe cea economică, se expune unui risc tot mai crescut de a o pierde pe cea politică. Din acest motiv este nevoit sa păstreze inițiativa in spațiul narativ (și real, în măsura posibilităților și scenariilor convenabile), având în vedere poziția fragilă și necesitatea de a-și camufla vulnerabilitățile. Militantismul putinismului, al cărui scop este galvanizarea societății rusești și refacerea atitudinii imperiale ofensive, ocultează îngrijorările legate de vulnerabilitatea majoră a strategiei actuale – sustenabilitatea pe termen lung și existența resurselor care permit operaționalizarea acestui scenariu.

Un criteriu suplimentar este și atenția disproporționată acordată pierderilor (precum și soarta celor care continuă să reprezinte o problemă de imagine pentru regim), care alimentează și mai mult componenta ofensivă și adoptarea unei poziții de forță, cel putin in planul narativ. De altfel, propaganda deține un rol strategic atât prin distragerea și acoperirea evenimentelor care evidențiază riscurile, pierderile și vulnerabilitatile cât și prin promovarea naționalismului etnic drept scut emoțional care anulează orice discuție internă structurată (și rațională) despre strategie si leadership.

Acceptarea si legitimarea mesajului se obține în mare masură prin preluarea și înglobarea unor meme din curentele ideologice care au marcat istoria (expansionistă) rusă – ortodoxism estic, țarism, comunism, al căror continuator se dorește a fi putinismul. Pentru a evita desensibilizarea audienței, acesta este supusă unui efect de saturație cu conținut narativ divers, repetitiv, utilizand aceleași concepte-cheie, care se legitimează reciproc fără a oferi un timp de reflexie sau analiză.

f5

Tehnica reprezintă o revenire la metodele clasice sovietice de propagandă, făcând abuz de controlul canalelor mediatice și reprezintă o modalitate de afirmare a centralizarii controlului asupra mecanismelor de influențare a opiniei publice (prezentată însă în mod invers, de la periferie catre centru, de la populație catre lider).

Cel de-al doilea plan narativ major utilizează tehnicile de construcție a imaginii dușmanului și elemente de psihologia fricii, fiind destinat liderilor și populației ucrainiene pro-vestice și într-o măsură mai redusă audienței euro-atlantice.

Mesajele care au drept public-țintă populația ucrainiană sunt produsul unei “industrii a panicii si anxietătți” destinată fabricării și proiectării pe un spațiu geo-mental suficienta “muniție psihologică” încât să producă un cadru favorizant dezvoltării de mișcări sociale și politice semnificative, precum și să decredibilizeze reportajele din spațiul de conflict. Sunt  caracterizate printr-o dimensiune psihologică dominată de psihologia fricii, cu scopul de a face individul susceptibil la frică și insecuritate, la mesajele propagandistice.

Conceptele cognitiv-emoționale dominante sunt reprezentate de iminența unei invazii rusești covârșitoare, anihilare, distrugere fizică si psihologică, dizolvarea identității, culpabilizare și stigmatizare, inferioritate, contestarea dreptului la existența istorică, subordonare si supunere totala.

De exemplu, în scop de culpabilizare, stigmatizare si dezumanizare ucrainienilor le sunt atribuite o serie de acțiuni precum uciderea ofițerilor polonezi în pădurea Katyn, o serie de mărturii ale unor medici (cetățeni ucrainieni de etnie rusă) conform cărora răniții din estul Ucrainei au fost supuși unor rele tratamente sau torturați, utilizarea unor compuși farmaceutici cu efect psiho- și neurotrop de către soldații ucrainieni care ar fi provocat tulburări comportamentale precum exacerbarea agresivității, sadism, diminuarea discernamântului, lipsa compasiunii, etc, uciderea de copii si bătrâni, crucificarea victimelor sau utilizarea lor ca scuturi umane, realizarea de trafic cu arme, droguri, organe umane, etc.

Acest tip de propagandă negativă, dublate de activitățile din câmpul de luptă reprezintă un exercițiu de putere, prin care Rusia își marchează simbolic teritoriul geografic temorar pierdut (permanentizarea prezentei virtuale sub forma imaginii psihologice dominante), prin afirmarea dreptului de a pedepsi, inclusiv ucide (atat fizic, în spațiul real cât și simbolic în spațiul mental) pe cel slab și de a-l constrânge psihologic până la supunere necondiționată.

Rusia dorește să demonstreze că deși nu mai domină (temporar) spațiul fizic, îl domină permanent pe cel psihologic, și că poate realiza acest lucru chiar și în condițiile absentei de facto. Metoda este probabil utilizată și ca exemplu via proxy pentru alte state din fostul URSS care manifestă tendințe centrifuge similare.

Mesajele sunt penetrante, destinate polarizării societății și radicalizării (indiferent de opinie) cu scopul de a destrama coeziunea rețelelor sociale prin proliferarea “epidemiilor” de opinii contradictorii menite generării de tensiuni si revolte sociale destabilizatoare, care să anuleze capacitatea de consens, control intern și realizarea unei politici externe coerente si credibile. Ținta nu este doar individul ci si componenta relațională – rețelele sociale din cadrul unei societăti, alterarea legăturilor individului cu restul societății.

Emoțiile violente si persistente propagate prin narațiuni cu informații deformate sau falsificate au rolul de a anomiza subiectul, de a-l detașa de rețeaua socială carea îi oferă rezilienta, regresarea către un fenotip psihologic de rezilienta primar, ancestral, pre-societal. Una din consecințe este imposibilitatea sau vicierea jocului democratic (neparticipare, fragmentare și delegitimare politică, radicalizare și ascensiunea unor curente extremiste, marginale sau nedemocratice (dictatura), ascensiunea partidelor pro-rusia sau nostalgice, scăderea intensității opțiunilor pro-vestice).

Un scop principal este și activarea, stimularea, inducerea, proliferarea și întreținerea unor tendințe conflictuale sociale (interetnice, istorice, religioase, societale, sociale) cu scopul de a destabiliza societatea civilă și favoriza scenarii de tip război civil, separatism și destramare statală. Alternativa este revenirea în sfera de influență rusească, cel puțin sub forma unui condominium.

O alta particularitate a propagandei anti-ucrainiene este prezenta unui număr mare de narațiuni a căror credibilitate este foarte redusă sau este imposibil de determinat, care au drept finalitate proliferarea teoriilor conspiraționiste, ucronismului, istoriilor contrafactuale sau alternative, a revizionismului. Această abordare mediatică, în spiritul școlii diversioniste rusești, face uz de o serie de tehnici de manipulare (repetiția constantă, utilizarea unor concepte simplificare si stereotipuri convenabile, distorsiunea semantică până la desemantizare, substituția conceptelor, ruperea simetriei, metonimia, autochestionarea, jargonul) și de utilizarea referințelor pseudoștiințifice, exploatarea superstițiilor, credințelor, ocultismului, biasurilor cognitive. Scopul este subminarea legitimării științifice, a reperelor logice și a certitudinilor, permițând, în numele “libertății de expresie”, dirijarea și amplificarea ideilor de propagandă în spațiul virtual.

În această conjunctura  sunt menționați  uneori de propaganda rusească și o serie de factori de risc impervizibili care în contextul escălarii conflictului din estul Ucrainei ar putea genera instabilitate regională sau chiar crește probabilitatea utilizării armelor strategice -„wild-cards” (epidemii de boli infecțioase datorate lipsei infrastructurii medicale sau veterinare, catastrofe naturale – cutremure, evenimente geologice în Marea Neagră, inundații masive).

De exemplu, menționat discret dar persistent, este un scenariu „nuclear”, care ar consta fie in apariția unei catastrofe ecologice (poluare radioactivă – reluarea temei Cernobâlului) sau prezența unor acțiuni de proliferare nucleară, prin vânzarea ilicită de materiale radioactive sau tehnologii cu dublă utilizare către actori non-statali (militanți islamiști caucazieni). Un scenariu de acest tip ar confirma incapacitatea de guvernare a autorităților pro-vestice de la Kiev (sau poate chiar complicitatea) și ar impune o escalare a conflictului și „securizarea” unor zone mai extinse din Ucraina.

Un alt scenariu posibil este cel al unei posibile epidemii extinse, având în vedere lipsa de acoperire cu servicii medicale de bază în estul Ucrainei, problemele anterioare sau semnalate recent (tuberculoză, HIV, poliomielita, lipsa vaccinarilor) dar și faptul ca posibilitatea de utilizare a armelor biologice neletale (agenți biologici de gradul C) este luată în calcul de  „doctrina Gherasimov”[9]. Aceste scenarii ar confirma cele două teme de propagandă  – Ucraina ca stat eșuat și agresor, ambele motivând extinderea implicării rusești din motive „etice”, „pacifiste” sau „umanitare”.

În loc de concluzii…

Succinta analiză prezentată ne oferă posibilitatea realizării câtorva observații, în loc de concluzii… În ultimii ani controlul s-a extins de la presa scrisă și radioteleviziune (de stat si privată) către internet, în special după “primăverile arabe”, existând o preocupare constantă de a monopoliza sursele de influențare a opiniilor și de a preveni, cenzura sau combate campaniile de media adverse („destabilizatoare”, „occidentale”, etc).

Agresiunea împotriva Ucrainei a pus în evidența și rolul activ pe care structurile corporatiste (de la companii de extragere și prelucrare a hidrocarburilor, transporturi, industrie grea la cele de media, IT, telecomunicații, private security, etc) și utilizarea personalului civil îl pot avea într-un conflict hibrid.

Deși nu reprezintă o inovație, observăm rolul tot mai important pe care îl joacă în conflictele asimetrice „armatele civile camuflate” situate pe teritoriul național sau aliat care sunt implicate cu o frecvența inconstantă în aspecte neconvenționale de mică intensitate, cu scopul de a produce unele efecte la distantă (de degradare a infrastructurii cibernetice, de telecomunicații; generarea de atacuri cibernetice; implicarea in unele aspecte ale operațiunilor psihologice, etc) aflate in siajul celor realizate în conflictul militar.

Este utilizată cu predilecție infrastructura civilă – corporatistă sau electronică (internet), și sunt vizate în special obiective civile și uneori elemente de infrastructură critică (blocarea serviciilor de internet, atacuri cibernetice asupra bazelor de date, afectarea stării de spirit a populației). Sunt valorificate astfel o serie de aptitudini si competențe (digitale, lingvistice, de comunicare si exprimare culturală, științifice, etc) la diverse nivele de complexitate („troli”, hackeri), permițând realizarea unor structuri ierarhizate specializate care pot fi utilizate în scopuri militare.

Cu toate aspectele sale nefaste,  considerăm că mesajele propagandistice reprezintă și un mediu de comunicare (distorsionat cognitiv și afectiv, dar care poate fi decodat de toate părțile implicate), studiul acestuia reprezentând un demers util în cadrul înțelegerii intențiilor și dorințelor părții adverse. Fizionomia hărților afectiv-cognitive și evoluția lor in raport cu evenimentele din conflict oferă o serie de indicii legate de punctele sensibile (red flags), punctele de vedere partizane, intențiile părților, slăbiciuni și strategie. Existența unor subiecte care sunt dezbatute cu mai puțin patos în acest limbaj nerestricționat la Kremlin-ului, (prezentate controversat sau neutru) oferă unele indicii utile în vederea unui plan de deconflictualizare progresivă.

În concluzie, deși conceptul de război hibrid nu reprezintă o noutate, mediul tehnologic actual, aflat în rapida expansiune, pune la dispoziția indivizilor, actorilor non-statali și statelor o ofertă care permite operaționalizarea de noi scenarii atipice (chiar dacă reprezintă variații ale unor teme clasice).

Accentul este pus pe surpriza, utilizarea unor doctrine complexe, care permit abordări graduale, implică utilizarea întregului spectru de mijloace militare și non-militare care acoperă în totalitate factorii care pot influența activitatea umană. Rolul esențial îl are orchestrația impecabilă în câmpul de luptă și capacitatea de a manipula imaginea proprie și a adversarului în fața unor audiențe multiple, obtinând astfel un avantaj major in complexele negocieri politice generate de conflict.

 

*Cristian Barna este profesor asociat la Masterul de Studii de Securitate al Facultății de Sociologie a Universității din București

Cosmin Dugan este absolvent al masterului de Studii de Securitate și expert al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN)

[1] Friedman, George: The next 100  years. A forecast for the 21st century, The Doubleday Publishing. Group,  2009.

[2] Dughin, Alexandr: Bazele geopoliticii si viitorul geopolitic al Rusiei, Editura Eurasiatica, Bucureşti 2011.

[3] Mongrenier, Jean Sylvestre: Rusia ameninţă oare Occidentul?, Editura Cartier, Chişinău, 2010.

[4] Bassin, Mark: Eurasianism Classical and Neo – The lines of continuity,  Slavic Eurasian Studies, no.17, 2008.

[5] Bădescu, Ilie: Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004.

[6] Dughin, Alexandr, op. cit.

[7] Chaudet, Didier; Parmentier, Florent; Pelopidas, Benoit: Imperiul în oglindă. Strategii de mare putere în SUA şi Rusia, Editura Cartier, 2008

[8] Merita amintita remarca congresmanului american Mike Rogers, președintele Subcomitetului pentru Forţe Strategice din Comitetul pentru Servicii Armate al Camerei Reprezentanţilor, care a declarat in cadrul emisiunii de stiri a postului NBS Meet the Press faptul ca „Domnul Putin se duce la culcare crezand ca este Petru cel Mare si se trezeste a doua zi crezand ca este Stalin” (23 martie 2014).

[9] Gerasimov, V. (2013) ‘Novye vyzovy trebuyut pereosmyslenniya form i sposobov vedeniya boevykh deistvii,’ Voenno-promyshlennye kur’er, No. 8. ‘The “Gerasimov Doctrine” and Russian Non-Linear War’ (2014) in Moscow’s Shadows, 6 iulie 2014, poate fi accesata la adresa http://inmoscowsshadows.wordpress.com/2014/07/06 the-gerasimov-doctrine-and-russian-non-linear-war/#more-2291.